Invizibil, fără suflet

Între oglinzi paralele
Mă priveam fără-ncetare
Când mă năpusteam spre stele
Şi te-nveleam în uitare,
Te striveam ca pe-o hârtie
Cu-n hohot de râs extrem,
Pe o inimă pustie
Să-ţi sărut tainic blestem,
Mă priveam cu disperarea
Codrului bătut de ceaţă
Şi-ţi dăruiam depărtarea
Pentru prima oară-n viaţă.
Frunza palidă-a tăcerii
În ecouri tot foşnea
Peste cascada părerii
Care te acoperea,
Invizibil, fără suflet
Anonim, dulce miraj
Oglindesc iubirea-n cântec,
Aştern versuri din curaj,
Tu-ncerci inima să-mi spulberi
De pe flacăra aprinsă
Sentimentele nu-mi cumperi
Însă nu mă las învinsă!
Între oglinzi paralele
Nu am cum să rătăcesc,
Sunt aici pe-aripi de stele,
Sunt aici fiindcă iubesc!
Nu sunt simplu anonim,
Inima nu-mi e pustie,
Sufletul meu în venin
Nu se-aşterne-n poezie,
Voi iubi fără-ncetare
Fără teamă sau perdele
Din sufletul meu cel mare
Voi iubi până la stele,
Iar pe a mea picătură
Voi aşterne neîncetat
Din suflet plin de căldură
Versul meu adevărat!

Ars poetica

Şchioapătă un vers în noapte
Printre lacrimi conturat,
Ritmul lui pierdut în şoapte
Pagini multe-a inundat.

De sub aripi consecvente
Care găzduiesc căldură,
Peste veac, fără cuvinte,
Voi cita doar din scriptură.

Mă voi resemna probabil,
Când în veacul următor,
Zborul meu incontestabil
Se va dizolva în dor.

Voi transmite peste zare,
Din suflet spre infinit,
Dragostea nemuritoare
Ca pe-un Soare moştenit.

Iubirea va triumfa,
N-are cum să se destrame,
Chiar dacă-o vei camufla
Cu o mie de năframe.

Rămâi îngerul albastru
Ce m-a învăţat iubirea,
Rătăcind din astru-n astru,
Descoperindu-mi menirea!

Dilema

Deşi, noaptea-i de smoală, crudă
Durerile nu mă înving,
Sufletu-ţi nu vrea să audă,
Cum inima-n lacrimi conving,
Pe boltă încă mai persistă
Un fir de Lună rătăcit,
Pe multe pagini mai există
Cuvântul tău nepreţuit,
În zori, la orice colţ de stradă
Încă m-aştepţi să mă săruţi,
Să-i cânţi iubirii o baladă...
Să-mi mai şopteşti: "să nu mă uiţi!"
Buchet imens de liliac,
Plin de splendoare, abia cules,
Să mi-l dai, afrodisiac
În cupa visului ales...
Dacă în noaptea prea târzie
Tresar plângând, nedumerită,
Cât venin am în poezie?
Oare din ce sunt zămislită?
De ce n-am timp de crini regali
Ce cu aroma lor mă-mbată?
Măreţi, exotici, cerebrali...
De ce-i refuz debusolată?
De ce gândul mi-l răscoleşti
Ca fulgerul născut în nori
Şi pas cu pas îmi urmăreşti
Aleile bătute-n zori,
Spinii imenşi de ce nu-ţi văd?
Doar catifeaua îţi zăresc,
De ce în ploaie te revăd?
Pozele-am ars, dar te iubesc!

Decont

Încerc noaptea s-aprind stele
Pe strada oarbă şi ciudată,
Să decontez clipele grele,
Să nu mai plâng, şi niciodată
Să nu mă las pradă durerii,
În scrinul vieţii să te-nchid
Cu lacătele-mbrăţişării,
Din lacrimă să nu fac zid.
Încerc să şterg pe zi ce trece
Visele nopţilor fierbinţi,
Am ars o poză, am ars zece
Riscând aşa să-mi pierd din minţi,
Am vrut să rup filă cu filă,
Din gând am vrut sa te alung,
Am colindat prin veac o milă
Dar amintirile m-ajung.
Am închis doru-n nor sălbatic,
De cerul nopţii l-am izbit,
Sub curcubeul carismatic
Dar n-am uitat cât ne-am iubit...
La piept, munţi de cenuşă-am strâns
Prin ea un timp am înotat,
Lacrima-n suflet m-a pătruns,
O noapte-ntreagă te-am visat
Cum aprindeai stele pe rând,
Lacătul zorilor spărgeai,
Mă sărutai pe-aripi de gând,
Prin ceaţa zorilor răzbeai
Să-mi opreşti lacrima fierbinte,
Să mă răpeşti dintr-un prezent
Ce doare, arde... dar în minte
Am un imens zid de ciment...
Al nostru cer s-a înnegrit,
Sub tălpi simt Luna cum mă arde,
Eternul zbor neasuprit
Se-neacă-n lacrimi miliarde.

Te zbaţi să-mi tulburi picătura

Te zbaţi să cosi şi să lipeşti
Ce-ai sfâşiat cu o cruzime...
De nici în junglă nu găseşti,
Sunt sigură că nici în filme!
Te zbaţi să-mi tulburi picătura
Ce-am mai păstrat-o cu tărie,
Lovindu-mă-ndârjit cu ura
Duşmanului în bătălie.
Nu poţi să crezi că tot ce-am dat
A fost atât de-adânc şi sfânt
Şi mă ataci neîncetat
Sperând să îngropi sub pământ
Iubirea care-a strălucit
Ca Soarele pe-al nostru cer.
Te zbaţi aşa, la nesfârşit
Învăluit într-un mister,
Dar ai omis de la-nceput
Ceea ce-a fost esenţial,
Prea multe-n viaţă am pierdut,
De ce n-aş pierde şi-acest val?
Te zbaţi în lacrimi să mă-nec,
În ele să-ţi prinzi rădăcina
Crezând probabil c-am să sec
Şi-mi voi încovoia tulpina.
Din zborul meu de flutur alb
Vrei să m-opreşti lovind mereu,
Dar adevărul e prea dalb
Şi-l ştie numai Dumnezeu,
Iar Dumnezeu este iubire,
El te-a adus, tu ai plecat,
Ai fost numai o amăgire,
În dragoste eu te-am placat,
În suflet te voi îngropa
Din picătură să fac nor,
Printre nămeţi de-aş galopa,
Iubirea mea nu moare-n dor.

Pruncul nostru

Prin amintiri am răscolit
Să-ţi recitesc cuvântul,
Poate că totuşi am greşit
Poate mi-am luat avântul,
Prin vise am plutit de fapt
Şi nici nu mi-am dat seama
C-a fost doar vis, un vis inapt
Iar acum trăiesc drama,
Poate şi-acum rulează lent
Pe un ecran imens
În filmu-n care te aştept
Să-mi devii Univers.
Un serial de-un an şi-un pic,
Cu un final greşit
Citesc, dar nu-nţeleg nimic
Ştiu doar că s-a sfârşit.
Am răsfoit filă cu filă
Şi cuvânt cu cuvânt,
Aş fi urcat pe-aripi de-acvilă
Să mă ascund sub vânt,
Sub nori şi stele adormite,
Sub flăcări de uitare,
Să opresc filmul, să ţin minte
Doar ceea ce nu doare
Să nu-ţi văd ochii-n prag de seară,
Secvenţa s-o ucid,
Să şterg această primăvară
Din calendarul vid,
Dar m-a oprit din al meu gest
Un soi de bunătate
Venit cu crivăţul din Vest
Făcând publicitate
La o iubire din poveşti
Cum a fost şi a noastră,
M-a întrebat pe unde eşti
Privind coperta-albastră
Ce va păstra pe veci iubirea
Aşa cum am trăit-o,
E pruncul nostru, nemurirea
Doar noi i-am dăruit-o.
Chiar dacă ai ucis o floare
Stropind-o cu al tău venin,
Pe cerul meu există Soare
Şi-un suflet pur, unic, divin.

Îngheţat de-o stea polară

Ia-mă Doamne pe-o aripă,
Ascunde-mă după-o stea,
Înlătură-mi într-o clipă
Stropii din inima mea!

O stea-ndepărtată..., rece,
Ofilită, goală, moartă
De ani buni, prin care trece
Lumina ca printr-o toartă.

Ia-mă Doamne-n palma-Ţi Sfântă!
Dă-mi un strop de alinare,
Să aud şi eu cum cântă
Lumina vie din Soare!

Precum Pheonix, din cenuşă
Să renasc pentru-a zâmbi,
Să pot încrusta pe uşă:
"Mâine... nu voi mai iubi!".

Însă, azi, în miez de viaţă
În iubire mă scufund,
Scoate-mă Doamne din ceaţă!
După stea să mă ascund!

Ia-mă Doamne-n palma-Ţi dreaptă,
Numai pentru o frântură
De secundă, steaua moartă
S-o ud cu-a mea picătură.

Să-i dau viaţă, să-i dau vise
Să-i dau zbor nemărginit
Şi din paginile scrise
Să-i dau ochii ce-am iubit.

Sufletul să-i înverzesc,
Cu pleoapele s-o alin,
În umbra ei să trăiesc
Făr-a smulge din destin.

Să-i dau ochii mei spălaţi
Şi obraji-mi arşi de plâns,
Să-i dau zori înverşunaţi
Din noptea-n care-am ascuns
Stelele de-atâta vină
Şi Luna-n prag de iubire,
Să-i dau steluţei lumină
Şi stropul de fericire
Ce-a mai rămas pe sub gene.
Să-i dau Doamne amintirea
Transformată-n cremene,
Să îi dăruiesc iubirea
Ce din suflet dăruiam,
În ea să-mi înec mâhnirea
Pentru că nu bănuiam
Nici o clipă, nici o seară,
Că voi iubi infinitul
Îngheţat de-o stea polară
Şi nu-mi voi găsi sfârşitul.

Citiţi-mă, de-aveţi plăcere!

Detest minciuna, îmi e greaţă
Să o primesc în a mea viaţă!
Şi-oricât de mult aş suferi,
Parşivii, eu nu-i pot iubi!
Sunt om, nu sunt un ambalaj!
Pentru voi toţi, scriu un colaj
De trăiri, vise şi durere.
Citiţi-mă, de-aveţi plăcere!
Sinceritatea mea loveşte,
Probabil şi-n cel ce citeşte,
Dar nu asta îmi e dorinţa,
Sub vers eu ascund suferinţa,
În care mulţi ne tot scăldăm,
Cu multă grijă o fardăm,
Cum ne pricepem fiecare.
Grădina Domnului e mare...
În ea cresc flori sau mărăcini
Şi trandafiri frumoşi... cu spini
Şi cu arome... minunate,
În ea... faptele-s judecate
Numai de Domnul Dumnezeu.
Nu am dreptul să judec eu!
Eu sunt numai... o picătură...
De vreţi să mă loviţi cu ură,
Cu bice ude sau săgeţi,
Chiar vă invit! Loviţi! Puteţi!
Pe crucea rimei voi sfârşi
Atunci când Domnul va dori
Să-mi ia minţile sau chiar viaţa,
Dar, pân' atunci... mai am speranţa
Că voi putea să dăruiesc
Iubire-n stilul sufletesc
Pe care doar eu ştiu s-o dau,
Nu vreau, nimic în plus să iau!
Vreau doar atât: Sinceritate!
M-am săturat de-atâta noapte!

Hristos a Înviat!!!

Sărbători pline de lumină şi pace!

Doar un strop de suflet am,
Sau poate-o imensitate,
Poate-i mai mic de un gram,
Poate nici nu am dreptate,
Dar eu mă exprim în voie
Cuvântu-îl pot desena
Atunci când am eu nevoie
Să-mi răcoresc inima.
Azi în prag de Sărbătoare
Aş vrea să vă-nviorez,
Să aveţi în viaţă Soare!
Tuturor vreau să urez:
Cu lumină şi iubire,
Din suflet cald şi speranţă,
Să trăiţi în fericire
Absolut întreaga viaţă!
Paşte Fericit!

Din suflet să iubiţi!

Azi, nu este în zadar
Să zâmbiţi, nu-i prea târziu,
Dumnezeu ne-a dat în dar
Chiar şi pe propriul Său Fiu.
Sunt o simplă muritoare,
Nu mă luaţi în râs, vă rog!
Ştiu ce-nseamnă, ştiu cât doare...
Am şi eu un fiu zălog,
Înger crud plecat spre aştri
De-acolo să mă vegheze.
Dumnezeu sub paşii noştri
Drumu-a vrut să-l niveleze,
Să ne-aducă-n zori lumină,
Iar în noapte mângâiere.
Nu mă răniţi în surdină,
Cunosc suspin şi durere,
Lacrima nu-mi luaţi în seamă
Chiar nu vreau să vă-ntristez,
Plâng de durere şi teamă
Că n-am timp să modelez
Sufletele îmbibate
Cu minciună sau dispreţ,
Să le scot abil din noapte,
Să pună mult mai mult preţ
Pe viaţa cea dăruită
Doar de Bunul Dumnezeu,
Dragoste neprihănită
Să dăruiască mereu,
Fără a pretinde-n schimb
Vreo avere uimitoare,
Vreau prin versuri să vă plimb
Pe alei scăldate-n Soare,
Vreau să demonstrez că viaţa
Fără dragoste e-un chin
Doar iubirea e speranţa...
Lăcrimez şi nu puţin,
Dar mă rog mereu la Domnul
Fericire să primiţi,
În pace vă fie somnul
Şi din suflet să iubiţi!

În gheara nopţii

În gheara nopţii crude, m-am predat
Mult prea târziu, minutul nu-l mai ştiu,
Luceafărul nu ştiu când a plecat,
Nu ştiu nimic, eram într-un pustiu.
Şirag de lacrimi pieptul îmi ardeau,
În mii de spasme şi suspine-adânci
Ochii de pereţi negri se loveau,
Iar poarta ta, închisă, dintre stânci
Cu-n lacăt enorm mă întâmpina.
În gheara nopţii, unde să găsesc,
Prin întuneric...? Numai inima
Îmi era ghid, ştiind cât te iubesc,
Pe flori uscate lacrimi se-aşterneau,
În urma mea lăsam imenşi nămeţi
Căutam cheia, norii o păstrau
Undeva sus, pe-ai munţilor pereţi.
Cheia iubirii noastre uimitoare
Se ascundea acolo sus de tot,
În zori cu rouă, prin raze de soare,
M-au orbit de lumină şi nu pot
Să o cuprind cu mâinile crăpate,
Deşi braţele tale stau întinse,
Am mai pierdut din viaţă înc-o noapte
Privindu-te prin lacrimile scurse.
Cui aş putea să-i cerşesc ajutor
Acum când şi Isus e pus pe cruce
În lacrimi din iubire am să mor?
Iubirea noastră-n ceruri se va duce?
Va reînvia oare în lipsa mea,
Când eu voi fi o simplă slovă scrisă?
Mă-nchin voinţei Domnului, de vrea
Să-mi dea o zi, chiar de iubire-nvinsă!

Aş... uita cât ne-am iubit

Obosită de-anonimi
Care se tot ţin de glume,
Peste-un ocean de lacrimi
Plutesc, fără ţel anume...
Ca un nufăr voi rămâne
Aşa cum am fost mereu,
Cu multă înţelepciune
Voi trece şi-acum de greu.
Nici nu este prima dată,
Probabil nici ultima,
Dar inima mi-e curată,
Nimic nu-mi va sfărâma
Stropul meu de suflet cald
Şi felul meu de-a iubi
Plutesc... n-am de gând să scald
În lacrimi această zi.
Viaţa are mii de-alei
Orice drum câte-o gropiţă.
Înconjurată de Lei
De-aş fi, toţi cu coroniţă,
Plini de bani, averi, palate...
Toţi cu ochii verzi ca iarba...
Poate nu-mi veţi da dreptate,
Şiroaie mi-ar scălda bărba.
Fără Leul meu fierbinte
Nimic nu mai e la fel!
El îmi stăruie în minte,
El e-n al meu sufleţel!
Poate de-aş uita secunda
Ce m-a azvârlit spre nouri,
Mi-aş regăsi-n grabă unda,
Dar în minte-am doar zerouri
Şi semne de întrebare...
Noaptea crudă mă striveşte
Zorii mă lovesc cumplit,
Nimic nu mă-nveseleşte,
Sufletul mi-e ciopârţit
În milioane de clipe,
În felii de Lună plânsă,
Nu mai vrea să înfiripe
Nicio rimă, stă ascunsă
Într-un haos fără fund,
Îmi caut puteri enorme
Pân-acolo să m-afund,
Dar cuvântu-mi piere-n forme
Alungite-alunecoase...
Zbier ca o leoaică-n cuşcă:
Unde-s rimele frumose
Ce din vorba lui prind viaţă?!?
S-au pierdut în noapte oare?
S-au ofilit dimineaţă?
Cer cerului ajutoare,
Stelele plâng îngheţate,
Luna-n ochi nu mă priveşte,
Lacrimi au căzut pe carte,
Nici ea nu îmi mai zâmbeşte.
Un gând aprig îmi persistă:
Dacă l-aş şti fericit...
Nicicând nu aş mai fi tristă
Aş... uita cât ne-am iubit.

Eşti doar un accident

De-abia acum realizez
Cât mă iubeşte Dumnezeu,
De-aceea nu mă întristez
Deşi, adânc, mă doare..., rău!
Dar azi, sufletul mi-a zâmbit,
Azi chipul mi-a fost luminos
Chiar dacă-am trăit un sfârşit,
Sufletul meu este frumos!
Nu vreau să îl pătez cu zgură!
Nu vreau să-mi pară rău deloc...
Eu am iubit, nu am dat ură,
Timpul nu s-a oprit în loc,
Cerul cu pacea mă îmbie
O linişte se-aşterne lent
Chiar de-mi simt inima pustie...
Te du! Eşti doar un accident
Din care teafără-am scăpat,
Am ieşit chiar învingătoare
Doar Dumnezeu m-a apărat
Cu mila lui enorm de mare,
Te-a îndemnat să mă conduci
Să-ţi găsesc sufletul ascuns,
Să-ţi dau perechea de papuci,
Te du! Îmi este de ajuns!

Rugăciune

Îndrăznesc cu plecăciune
Ca un simpul păcătos,
Să-ţi cer Doamne o minune!
În genunchi pentru Hristos,
Pentru Maica Lui, Fecioară,
În chinuri de-ar fi să mor,
Strivită de-orice povară,
Doamne! Doamne! Te implor!
Fă-mă să-nţeleg şi eu
De ce ne pierdem vederea?
Doamne, Dumnezeul meu!
Doar Tu-mi înţelegi durerea!
De ce folosim perdele
Sufletul să ne-mbâcsim,
În loc să privim spre stele
Şi-adevărul să-l iubim?
Din a Ta Împărăţie,
Doamne! Dumnezeul meu!
Îndurare îţi cer Ţie!
Vreau să înţeleg şi eu
Unde ne va duce drumul
Fără trudă construit
Şi de ce-mbrăcăm costumul
Din minciună dăltuit?
De ce-n lumea asta mare
Nimic nu mai e curat?
Stingem flacăra cu care
Doamne, Tu ne-ai înzestrat!
Doar zece legi ne-ai lăsat,
Doamne, Dumnezeul meu
Le călcăm neîncetat.
Fă-mă să-nţeleg şi eu
Spre care drum ne grăbim
Fără a privi în urmă?
Şi nu vrem să-Ţi mulţumim
Câtă milă-ai de-a Ta turmă.
Amin!

Răspuns... din al tău zbor

De-ar fi apa limpede şi pură,
Cerul veşnic fără nori de-ar fi,
Pe suflet de n-aş avea arsură...
Aş putea şi eu în zori zâmbi.
În căuşul palmei mele drepte
Aş putea s-adun frânturi de dor,
Dar în urma vorbei înţelepte,
Am găsit răspuns... din al tău zbor.
În căuşul palmei mele stângi
Aş putea s-adun sfântă licoare,
În adâncul ei mă tot alungi
Răspunzând incert la întrebare.
Marea-nvolburată e de veacuri,
Cerul fără nori nicicând n-a fost,
S-a ascuns, ca mine, după farduri
Să nu strălucească fără rost.
E prea otrăvită şi murdară
Doar tăciunii încă mai hrăneşte,
Nu a fost nicicând atât de clară
Sub seninul care se zăreşte.

Încrederea e floare rară

Metafora de-aş arunca
Din rimele cele mai vechi
O clipă doar de-aş abdica,
Pe lâng-ale tale urechi,
Pe plete să-ţi cobor alene,
În inima să îţi ajung,
După ce-am sărutat pe gene
Visul curat, să îţi alung
Din suflet orice îndoială,
Din ochi părerea fără bază
Ce-i de fapt superficială...
Nu pot, iar asta mă-ntristează.
Mă tot întreb ce s-a-ntâmplat
De ce crezi tu că-ţi calc pe urme?
Tot ce-ai rostit e-adevărat?
De ce visezi că-n uniforme
M-aş îmbrăca cum mulţi o fac,
După atât-amar de zile?
Crezi că-n minciună mă complac
Metamorfozând dor de tine
Şi nu-ţi spun verde-n faţă tot?
Oare ce crezi că m-ar reţine?
...Să tac... din viaţă să te scot...
...Să numai zbor pe culmi alpine...
Să nu-ţi mai scriu nici strop de vers?
De teamă că-nţelegi greşit
Cum ai citit astăzi... invers...?!?
Să-mi construiesc alt drum... spăşit...
Aş putea mâine, dar nu vreau
Doar tu mi-eşti înger păzitor
Pe-alte alei nu vreau să stau!
Tu nu eşti simplu trecător!

Încrederea e floare rară
Ca şi iubirea dragul meu,
Nu vine-n zori - pleacă spre seară...
E floare de la Dumnezeu!
Nu se-ofileşte peste noapte,
Iubirea mea nu-i o părere
Nu-i vorbă-ascunsă printre şoapte!
Iubirea mea e-a ta avere!
Iar de nu crezi c-ar fi reală
Aşa cum am pretins mereu...
Mă înec într-o bănuială...
Ce e cu tine dragul meu?

Nu am motiv să mă-ntristez

Oglinda mi-a şoptit mieros
Cu glasul ei de catifea
Că aş avea chipul frumos,
Deşi... e-mbibat de cafea,
Un glas din depărtări venit
Mi-a strigat fără de regret
Că aş avea chipul cioplit
În focu-n care te aştept.
Un ipocrit din lumea rece
Mă învăţa cum să zâmbesc,
Din viaţa mea i-am spus să plece
Iar azi, zâmbeşte că... iubesc.
Alt cunoscut mi-a spus mai ieri
C-aş fi o stea miraculoasă
Doar de câteva primăveri,
Însă sub vocea lui mieroasă
O răguşeală se zărea,
Deşi-ncerca să o ascundă
Sub munţi de flori, se ofilea
Totul în numai o secundă.
Prieteni doar de-o zi, mi-au spus,
Că-n locul meu de s-ar afla,
Te-ar rătăci peste apus,
Ferestrele le-ar camufla
Cu-alte perdele parfumate,
Atâta timp cât eşti plecat.
Cum pot eu să le dau dreptate
Când te aştept neîncetat...?
Orice ar spune prefăcuţii
Sufletul nu mi-l voi schimba,
Oricât vei colinda tu munţii
Iubirea-mi nu va sucomba.
Nu e născută din minciună,
Iubirea mea nu-i doar un vis,
Nu-i foc de paie, nici furtună,
N-o pierd prin geamul larg deschis.
Voi sparge-oglinda mincinoasă,
Sufletul candid să-mi păstrez,
Poţi spune oricui: "-eşti frumoasă!"
Nu am motiv să mă-ntristez.

La Mulţi Ani, Iubirea Mea!

Sub cerul nostru aş ascunde
Toată iubirea mea curată,
Şi-n sufletul tău aş pătrunde
Cum n-am făcut-o niciodată,
Să-ţi luminez bolta cu stele,
Doar cu petale să-ţi pansez
Unele clipe seci şi grele.
Din suflet vreau să îţi urez:
De ziua ta, iubite drag,
Tot ce-i mai luminos şi sfânt
Veşnic să ai în al tău prag
Iubirea mea într-un cuvânt,
Iubirea mea, pură şi clară,
Inima mea îţi dăruiesc
În sfântă zi de primăvară
Lângă eternul: Te iubesc!

De-aceea enorm te iubesc!

Aş vrea să ies, prea tare zbier,
Aş vrea lacrima s-o opresc,
Să nu-mi mai fii gondolier,
La pieptul tău, vreau să zâmbesc!
 
Aş vrea să mă răpeşti din lume
Cum o faci tu mereu, iubite
Să mă-nconjori cu multe glume,
Să îmi pătrunzi din nou în minte.
 
Să îmi aşezi pe raftul plin
De lacrimi şi suspine zeci
Sufletul tău cald şi divin...
Aş vrea să vii, să nu mai pleci!
 
Aş vrea să nu depind de tine,
Cerneala să nu-ţi mai cerşesc,
Pe-orice copac, pe culmi alpine
Să aştern vers, să te iubesc.
 
Fără să-ţi fiu veşnic datoare,
Că-ţi fur cuvântul din cuvânt...
Dar eu, sunt singură sub Soare,
Sunt singură pe-acest pământ.
 
Atunci când nu-ţi aud o şoaptă
Sunt luptă fără conţinut,
Suflet pierdut sub pielea coaptă
De viaţa prin care-am trecut.
 
Sunt suflet rătăcit de rele
Într-un corp îmbibat de cer,
Doar lângă tine zbor spre stele...
De mult nu mai e un mister.
 
Se ştie că doar tu îmi dai
Din sufletul tău cald şi bun
Căldura nopţilor de Mai
Iar eu în vers o cânt, o spun.
 
Fără s-ascund vreo picătură
Cu-a ta iubire mă mândresc!
Tu mă sustragi din lan de ură
De-aceea enorm te iubesc!
 
Tu mă ridici din clipe grele
Prin care mă târăşte viaţa,
Doar ochii tăi ca două stele
Îmi mai îndepărtează ceaţa.
 
Din astă lume rea de seară
În care iarna locuieşte,
Doar tu îmi aduci primăvară
În viaţa ce mă biciuieşte.
 
Lacrima nu pot s-o opresc
Decât la pieptul tău iubite,
De-aceea enorm te iubesc!
Iar versul meu nicicând nu minte.

Te iubesc în zori visând!

Înger cu miros de şoapte
Şi aromă de nectar,
Luceafărul meu din noapte
Clipele îmi dai în dar,
Speranţă îmi pui pe suflet,
Zorii-n tril de rândunele,
Transformi totul cu un zâmbet
În tărâm scăldat de stele,
Bem din cupe de cleştar
Dragoste nemărginită,
Cu stropi de mărgăritar
Zori albaştrii-mi dăruieşti,
Te iubesc în noaptea rece!
Te iubesc în zori visând!
Fără tine timpul trece
Groaznic, mă topesc plângând!

Dorul tău mă cheamă

Mi-am propus ploaia s-alung
Printre lacrimi şi suspine,
Pustiită să n-ajung
Purtând dorul crud de tine,
În prăpastia durerii
Fără vreun strop de regret,
S-o adorm în pragul serii,
S-o iscodesc în secret.
Razele-ascunse sub stele
Prin ochii tăi să discern,
Iar în clipele acele
Când săruturi îţi aştern
Peste pleoape, peste frunte,
Stropii ploii să revină,
Cum revii din vârf de munte
Vieţii să-mi redai lumină.
Mi-am propus, ploi neoprite
Să alung privind în zare,
Printre stele adormite
Să-ţi primesc sărutul care
Încetează ploia rece,
Furtuni aprige destramă,
Sufletul să-mi vindece
De dorul tău ce mă cheamă.

Cea mai rea de pe pământ...

Lan de buruieni enorme...
Parfumate cu mult tact
Prindeau rădăcini şi forme,
-Chei înfipte în contact-,
Claxonând peste măsură,
Din butoane şi bujii,
Pe şosea ca pe-arătură,
Albaştrii sau stacojii,
Nu contează ce culoare,
Nu contează ce loveau,
Pe cine călca-n picioare
Sau în ce limbă vorbeau.
Buruieni cu nasu-n Lună,
Plini de fiţe, nedreptăţi
La-nceput de săptămână
Otrăveau toate şi toţi.
Azi, prea plină de sudoare,
Bun simţ, adevăr şi praf,
Am rostit în gura mare,
Ca la cinematograf,
Fără vreun pic de ruşine,
După plată şi răsplată,
Ce să vă mai spun... în fine...
Le-am spus adevărul tată
Fiecăruia în parte
Să mă ţină minte-o vreme
Aşa cum scrie la carte...
Chiar nu am de ce mă teme
Atât timp cât sunt corectă,
Doar Dumnezeu mă loveşte
El m-a făcut... imperfectă
El mi-a dat, El mă plăteşte,
El mă vede, mă ajută
Pentru ce aş fi stat mută?
Le-am expus toate pe tavă,
Chiar de mai aveau un pic
Să-mi spună c-aş fi bolnavă...
Însă au tăcut chitic...
Poate veţi spune că sunt
Fiinţă răzbunătoare,
Cea mai rea de pe pământ...
Dar... nu am rămas datoare.
Îmi este aşa de bine!
Simt că m-am eliberat!
Deşi mi-e cam dor de tine...
Te iubesc neîncetat!
Iar tu ştii, nu-i un secret
Chiar dacă în astă seară
Nu ţi-am scris, mereu te-aştept
Ca pe-o caldă primăvară.

Să-mi cânţi iubirea

Mă grăbesc păşind alene
Prin pădurile tăcerii
Ce mi se aştern pe gene
Scurse-n aripa durerii,

Mă grăbesc s-aştern pe iarnă
Fulgi din vise colorate,
Ascunse adânc sub pernă
Cu speranţele furate,

Mă grăbesc, nu-i prima dată
Când alerg pe câmpuri pline
De neghină-amestecată
Şi buruieni mult prea fine,

Mă grăbesc să aştern totul,
Cuvântul parcă s-ar pierde
Fără să-şi găsească lotul
În pustiu-acesta verde,

Mă grăbesc să vă las zborul,
Aşternând fără aripă,
Pana-mi cere ajutorul,
Gârbovită-n mare pripă,

Mă grăbesc s-ating prezentul
Filtrat prin ceaţa necoaptă,
Simt că-mi pierd abonamentul
Printre lacrimă şi şoaptă,

Aripile mi se zvântă
Picătura-mi se goleşte,
Inima-mi zvâcneşte încă,
Însă viaţa mă grăbeşte,

Mă grăbeşte să te caut,
Mă grăbeşte să te strig,
Să-mi cânţi iubirea din flaut,
Mă grăbesc... mi-e-aşa de frig!

Nu pot să fac prea multe

Ştiu, nu pot să fac prea multe
Fac numai ce pot şi eu,
Păsările să mă asculte
Cum le ciripesc mereu,
Încă nu am întâlnit...

Oceanul să se ferească
De pe ochii mei visând,
Orbul trist să mă citească,
Dar îl voi găsi curând,
Păşind lent spre infinit...

Printre stropii reci de ploaie
Mă voi strecura cum pot,
Chiar de vor curge şiroaie
Lacrimi, nu ştiu să înot,
Dar viaţa n-a luat sfârşit...

Steaua care mă hrăneşte
O voi săruta din zbor,
Chiar dacă îmi zămisleşte,
Pe taraba din obor,
Dorul ce-am agonisit...

Voi pluti ca norul care
Stă ascuns sub raze calde,
Voi împrăştia spre zare
Iubirea ce vreau să scalde
Universul adormit...

Ştiu, nu pot să fac prea multe,
Totuşi nu abandonez,
Picăturile s-asculte
Ploaia, când o fredonez,
Doar în vis am întocmit...