Timpul

Timpul, cel mai bun prieten și dușmanul meu de moarte
când îmi e lumea mai verde, galbenă sau ruginită,
ninge, plânge, devastează și mă-mpinge mai departe
unde-așteaptă trenu-n gară cu un geamantan ispită.

Timpul, plâns de prunc bezmetic și-adiere de stejar
frânge sufletu-n cuvinte, mângâie trupul rănit,
pune lacrima pe pâine, cozonacu-n calendar,
scoate-n noapte, pe fereastră, dorul cel înțepenit.

Timpul, curgător din fire, fără pic de judecată
se contractă, se-adâncește, ca o lamă de cuțit,
se prelinge peste geamuri, pe podea... ca o prelată
ce acoperă trecutul dureros de ascuțit.

Înfiere din fiere

Mi-am luat versul la-ntrebări
ca pe-o iarbă rea și lungă,
i-am pus stele-n păr, din zori,
nici-un punct să nu-l ajungă.

Să umble fără de zid,
modelându-și suferința
și lacrima... insipid,
făr-a-mi tulbura credința.

Să curgă pe pagini reci,
să-ncălzească neîncetat,
să m-asigure că-n veci
de veci, va fi devotat.

Mi-am luat versul la-ntrebări
ca pe-o haină grea și dură,
să-nsoțească peste mări,
peste munți, cu-a lui căldură.

I-am coborât, din cer, rima,
strofele le-am așezat
pe platou, de unde stima
să-l ofere... moderat.

Mi-am luat la subțioară
versul, să îl încălzesc,
să-l ofer, să nu mai doară
niciun sunet pământesc.

Fiindcă nu te-am uitat

Să nu mă-ntrebi de ce te iubesc încă,

am să-ți răspund „- fiindcă nu te-am uitat!”

Eu nu m-am plâns cât mi-a fost de adâncă

rana ce ani întregi a sângerat…

Să nu mă-ntrebi cum te-am purtat prin lume,

cum te-am ascuns în suflet… ani întregi,

te-am transformat din lacrimă în glume

și-am scris ca numai tu să mă-nțelegi.

Să nu mă-ntrebi de ce mi-ai fost icoană,

pereți, tavan, aromă și balsam,

am să-ți răspund firesc… „- eu sunt o cană

plină de lacrimi fiindcă nu te am.”

Să nu mă-ntrebi de ce sunt verde încă

deși rugina-n mine s-a ascuns

am să-ți răspund „- m-ai transformat în stâncă

în clipa când în suflet mi-ai pătruns”.

Să nu mă-ntrebi nimic în acea clipă

am pierde timpul și n-ar fi cinstit,

mai bine dă-mi din ochii tăi aripă

și să zburăm, spre Marte, negreșit.

Pentru a deveni întreg

Mi-a fost dat să mușc din soare

într-o noapte fără stele,

Să rămân vieții datoare

pentru versurile mele.

Mi-a fost sortit să-mi iau zborul

cu-aripile toate frânte,

Să renasc precum ulciorul

spart în drumul greu spre munte.

Mi-a fost dat să-mi scriu trecutul

în culori nepământești,

Să m-aline numai scutul

zorilor ce-mi dăruiești.

Mi-a fost dat să scriu pe stele

despre ochii tăi cei verzi,

Pentru clipele acele

când ai să mă descifrezi.

Ți-a fost dat să-ntorci privirea

și să rămâi năucit

că nu a murit iubirea

noastră, cât timp ai lipsit.

Acum aduni în grădină

florile din a ta carte,

scăpând de singura vină

de-a le iubi de departe.

Ne-a fost dată depărtarea

să ne cântărim iubirea,

Să vărsăm lacrimi ca marea

pentru-a gusta fericirea.

Iubire eternă

Revine ca valul ce plânge pe mal

Se scutură-n șoaptă din ceru-nstelat,

Se-adună, se umple, dansând triumfal,

Eterna iubire cu pas cadențat.

Revine o lună, se pierde o clipă 

Se-adapă, cu stele, lucind la refuz 

Își pune izbânda, de ani, sub aripă 

Deși cerul pare de-a dreptul confuz.

Din sufletul nostru, din ochii tăi verzi,

Din anii aceia pierduți fără rost 

Rămâne iubirea, privește și crezi 

Că este eternă, nu are vreun cost!