Cititorii mei

Translate

joi, 24 iulie 2014

La mulţi ani, iubitul meu!

De ziua ta, voi smulge toţi spinii de pe lume,
să nu-ndrăznească nimeni a-mi înţelege vrerea,
să nu mai înflorească, dorind să mă consume,
vreun fir de crin sălbatic, să-mi ia din vers puterea.

De ziua ta, voi şterge tot cerul de zenit,
să nu se mai reverse vreo altă amiază
mai sfântă decât ploaia în care te-am iubit
şi te mai iubesc încă, izvor ce mă creează.

De ziua ta, voi pune o stea să te sărute,
să-mi simţi fiorul dulce, pe tâmplă, izgonind
orice mică tristeţe, din nopţile tăcute,
să-ţi cânte luna plină, când visele se-aprind.

De ziua ta, iubite, voi împleti suspine
cum fac seară de seară, nevrând să îmi opresc,
izvoarele de lacrimi născute-n dor de tine,
şi-am să-ţi aştern pe stele, la mulţi ani, te iubesc!





duminică, 20 iulie 2014

Neînţeles descântec

 
 
 
Cum să-nţelegi poetul când el din jar mănâncă,
din jar se-adapă, zilnic, în flăcări se-ntregeşte,
din lacrima de lună el curge ca o stâncă...
cum să-nţelegi poetul, când plânge şi-nfloreşte?

Cum să-nţelegi poetul când lacrima lui arde
tot ce adună ura, tot ceea ce umbreşte,
visează dimineaţa în doruri miliarde,
cum să-nţelegi poetul când plânge şi zâmbeşte?

Cum să-nţelegi poemul când, n-ai citit poetul,
n-ai descifrat ideea istorisirii lui,
cum să-nţelegi iubirea când nu ştii alfabetul
înlăcrimat în piatră de pana dorului?

Cum să-nţelegi poetul când şoapta lui răcneşte
înveşmântată-n valuri de lespede tăcută
cum să-nţelegi poetul când moare şi zâmbeşte
iar sufletul îi cântă într-o necunoscută?

Neînţeles descântec cu lacrimi şlefuit,
poetul se citeşte când lumea se întreabă,
cum să-nţelegi poetul, când versul s-a sfârşit,
iar el se iscăleşte pe nori, ca pe-o podoabă.
 
 
 

sâmbătă, 12 iulie 2014

Sub scuturi



Ai grijă de tine,
nu toţi o pot face,
iar ziua ce vine
e goală şi tace.

Ai milă de soare,
sărută-l pe coate,
chiar dacă te doare
de nu se mai poate.

Ai stimă de lună,
ea pare mai dură,
din stele cunună
îţi face, şi-ţi jură
că nu-i îngheţată,
deşi-i rătăcită,
în noaptea pictată,
de vise iubită.

Ai grijă de toate,
nu-ţi face poteci
din ce nu se poate
spre nopţile seci.

Ai toată puterea
în mâinile tale,
apucă durerea,
alung-o la vale!

Ai grijă de fluturi,
nu toţi înţeleg
să zboare cu scuturi
din zori să-i culeg.



Atât cât cerul nu m-a răstignit



nu mă întreba ce-am scrijelit în soare,
nu pune umbre peste-al meu surâs,
nu biciui, ştii bine, nu mă doare
fiindcă sub versuri lacrimi am ascuns.

ce-am eu aici, un singur munte poate
să defrişeze lent, filă cu filă,
doar el mi-a dat o viaţă cât o noapte,
el a rămas în strofe fără milă.

nu mă întreba ce-am răstignit, cu grijă,
să nu-mi răpească lacrimile corbii,
mi-am pus atele-n suflet rupt de-o schijă
în care se holbau cu groază orbii.

de voi muri cu tine-n gând, iubite,
voi ştii că de prisos nu m-am jertfit,
ci te-am păstrat ca pe o rugăminte
atât cât cerul nu m-a răstignit.



Iubirea, care nu ne mai ajunge




tu crezi ce vrei...,
ştiu că-mi vei da dreptate,
asta citesc uşor în ochii tăi,
pictaţi în toate...

încât, cu orice mască
ţi-ai zdrobi privirea...,
nu pot fi gură cască,
eu recunosc iubirea.

tu ştii prea bine cât
mă biciuieşte gândul,
mă arde într-atât
încât, mi-am pierdut rândul.

mi-am mai schimbat
din stilul plâns pe umăr,
dar n-am uitat
că eu nu mă enumăr.

poţi desena zeci, sute de năluci
dacă n-ai lut să-ţi modelezi iubirea...,
ştiu bine că n-ai unde să te duci
din mine, fiindcă tu-mi eşti fericirea.

tu crezi ce vrei...,
eu ştiu că versul plânge
în clipa când găsesc în ochii tăi
iubirea, care nu ne mai ajunge...

sigur că da, ţi-aş şterge depărtarea
şi calendarul l-aş zdrobi cu stele,
aş îngropa oceanul, râul, marea...
de-ai reveni cu bune şi cu rele.





duminică, 6 iulie 2014

Dana Pătraşcu - Pruncul nostru - recită - Ștefania Popescu

De unde vin

 
 
unde-am plecat prin ceaţa asta deasă?
nici nu mai ştiu, nici nu m-am întrebat,
deşi, e aşa de ger..., mi-e dor de-acasă,
de lacrimi ce înfloresc nemotivat...

unde-am clădit misteriosul mâine?
n-am întrebat, stelele, câte sunt...
atâta timp cât mai am grâu de-o pâine
pot cumpăra osândă pe pământ.

de unde vin, n-am avut în bagaje
decât iubire, fără de regret,
şi m-au cazat la sute de etaje
de stele, să le privesc în secret.

nu mai am timp să înlătur agonia,
poate că nici n-ar fi prea indicat,
dar stelele, iubirea şi hârtia
mi-au fost alături, orice s-a întâmplat.
 
 
 
 
 
 

vineri, 4 iulie 2014

Zâmbind în chinuri

 
 
 
 
I-am dat, zâmbind, o mână de-ajutor,
i-am ascultat, în chinuri, desfrunzirea,
dar, nu i-am dat de bănuit că mor
sub stâncile ce mi-au strivit iubirea...

I-am topit suferinţele-n tăcerea
ce-o legănam la pieptul meu, cu trudă,
şi-am înţeles că n-a întâlnit durerea
deşi, de ger, avea retina udă.

M-am întrebat, în astă lume nouă,
în care viaţa nu mai e trăită,
chiar dacă-i frânt sufletul pe din două,
care din noi e cea mai împietrită?

Ea, care-şi poartă încă-n palme viaţa
deşi, sub palma fiului se frânge...,
sau... eu, zâmbind în chinuri, dimineaţa,
depun o stea, pe geana care plânge.