8 ani

Au zburat opt ani, copile,
Parcă nici n-au existat, 
Au zburat opt ani de zile
De când m-ai abandonat.

Tu plecat acolo-n ceruri,
În Rai, Iad, cum s-or numi,
Eu lupt veșnic printre geruri, 
Ani la rând, zi după zi.

Am rămas ca frunza-n toamnă, 
Să ruginesc în surdină,
Deși noaptea mă îndeamnă 
Să trăiesc fără lumină.

Au trecut opt ani, zadarnic, 
Încă nu am învățat 
Să trăiesc cu-n dor amarnic,
Dor nescris, nedescifrat.

Nu mai am stabilitate, 
Sunt și oarbă sunt și șchioapă, 
Nu am vis, nu am dreptate, 
Mi-ai luat tot... cu tine-n groapă.

Am rămas aici să-ți scutur 
Câte-un vers peste mormânt,
Lacrimile să-mi alătur 
Atâta timp cât mai sunt.

NeVers

Mi-am pus pe tâmple ceața
să mă aud visând,
să-mi scutur dimineața
de cearcăne, pe rând,
pe pași, pe nepăsare,
pe șoaptă și pe vis,
pe noaptea-ngenunchiată,
pe toate câte-am scris,
pe stele fără număr,
pe lacrima trunchiată,
mi-am pus pe frunte norii
să te visez vreodată.

Mi-am adunat tăcerea
la ceasul desfrunzit,
să îmi ascund durerea
în tot ce-am investit,
în replica din urmă
a lanului de grâu,
în tot ce nu se curmă
și curge peste râu,
se-adună în oceane,
în fire de nisip,
se rupe în secunde

făcându-mă să țip.

Mi-am despletit tristețea
în versuri deșuchiate,
să îți aștept binețea
în fiecare noapte,
dar am visat că visul
s-a înecat la mal
și am rămas nescrisul,
neversul triumfal,
nedeslușitul verii
cu ceața-n zori de Mai,
implorând adierii
să-ți murmure ''mai stai!''