Paralelism

Nici nu-mi mai pasă 

de stațiile rămase

de lumina care s-a stins
 la capătul tunelului,

de fluieratul trenului,

 de vagoanele goale,

de călătorii torturați
de țipetele roților,,

 roțile alea ce luptă...
fără oprire... 
nu le auzi?

Ele înving timpul,
îl calcă în picioare,
îl strivesc pe șinele alea înghețate,
ca pe o amintire
pe care nu am unde să o ascund
și o privesc lipită de buza roții...
o împing, se duce... dar,
se întoarce imediat...

nu-mi mai pasă 
de becul pe care
vrei să-l schimbi
cu o rază de soare...
sau stea...
nu mai contează,
oricum vom rămâne
striviți de șinele căilor ferate,
timpul nu va cădea perpendicular,
ci secerat de dor.

Răcnet

Fantomele înfiorătoare,
Cu chipul rece şi flămând
Sufletul vor să mi-l doboare
Însă, te port mereu în gând.

Ciulinii groaznic mă-ncolţesc
Înveninându-mi dimineaţa,
Cu pieptul gol lupt, istovesc
Dar, nu-mi voi risipi speranţa.

Prin spini înot să trec de zloată,
Prin fum şi ceaţă mă strecor,
Mă rog odată şi-nc-odată
Să nu mă prăpădesc de dor.

Ascult de-o notă muzicală
Ca şi când florile-ar zbura,
În lumea asta anormală
Şi s-ar hrăni din palma ta.

Privesc paleta de nuanţe
Cum mă întâmpină mieros,
Mi-ar smulge două, trei substanţe
Cu rânjetul de miel greţos.

Citesc o slovă scrisă-n grabă
Pe pajiştea sleită-n spini,
De ce mi-e ochiul trist, întreabă,
Știind că numai tu m-alini.

Răcnesc cât pot de sus şi tare
Să mă-nţeleagă tot flămândul,
Numai există depărtare!
Tu mi-ai luat sufletul şi gândul!

Aș învăța-n ocean zborul

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

De-aș putea să-înving suspinul
Din secundele de dor,
Să-mi scutur de lacrimi, chinul,
Sus pe culmea norilor.

De-aș putea să-înving distanţa
Cu puterea gândului
Și să ating performanţa
Pe aripa dorului.

De-aș putea să zbor într-una
Până în bratele tale,
Să ignor norii și luna,
Transformându-le-n petale.

De-aș putea să-mi adorm dorul
Până-n ziua revenirii,
Aș învăța-n ocean zborul
Înflorind toți trandafirii.

De-aș putea numai o clipă
Să stau fără tine-n gând,
Vulturii să-mi dea aripă,
Să ating munții zburând...

Tu ești sufletul meu, eu sunt inima ta

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Chiar dacă viaţa asta și astăzi ne desparte,
Între noi, niciodată, gol nu va exista
Deși, iubirea mea, ești atât de departe,
Tu ești sufletul meu, eu sunt inima ta.

Chiar dacă mii de stele, din ceruri, ne privesc
Între noi, niciodată, norii grei nu vor sta,
Dumnezeu știe calea, știe cât te iubesc,
Tu ești sufletul meu, eu sunt inima ta.

Cum să-mi vând inima-n rate?

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Cum să-adorm dorul în noapte
Când el de-abia se-înfiripă,
Cum să-mi vând inima-n rate
Când sufletu-n lacrimi țipă?

Cum să-înec dorul de tine
În cascadele sărate?
Viața nu-mi aparține,
Ești aici când ești departe.

Cum să-mi împletesc cuvântul
Fără să-ți măsor privirea?
Expiră abonamentul,
Reîncarcă-l cu iubirea!

Cum să-mi oblojesc durerea
Clipelor nemărginite,
Când eu îți măsor tăcerea
Și-o aștern peste cuvinte?

N-am putut

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Nu te-am putut opri din drum,
Lacrima n-am cum s-o opresc,
Aveam așa multe să-ți spun,
M-am rezumat la: Te iubesc!

Timpul cu ghearele-i de fiară,
Tot sufletul mi-a sfâșiat,
A zburat fără să îl doară
Nimic, și m-a îngenunchiat.

Nu te-am putut opri din drum,
Nici lacrima n-o pot opri,
Cu sufletul pierdut în scrum
Am să te-aștept, în orice zi.

Să-ți spun ce grea e depărtarea,
Cu lacrimi să te încălzesc,
Să-ți zămislesc cerul și marea,
La nesfârșit să te iubesc!

Fir de lacrimă

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Sunt fir de lacrimă fierbinte
Pe-obrazul Lunii, rotunjit,
Clădesc o boltă din cuvinte
Să-ţi mângâi sufletul rănit.

Sunt fir de lacrimă îngheţată
Pe raza soarelui din nori,
Visez o lume colorată
De curcubeu, născut din flori.

Sunt lacrima ce curge-n şoaptă
Fără a-ţi da timp să o zăreşti
Pe firul ierbii, ce te-aşteptă,
Într-o secundă s-o striveşti.

Sunt rătăcirea din secundă,
Prinsă-n nisipul auriu,
Filtrat de lacrima profundă
Pe malul mării plumburiu.

Sunt sufletul avid de tine,
Ars de-o imensă depărtare,
Când lacrimile cristaline
Pierd şirul clipelor amare.

Soarele și luna

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Sunt și stâncă, sunt și lut,
Sunt un suflet fără trup,
Sunt suspinul absolut
Când din lacrimă erup
De dorul ochilor tăi,
Și te caut ca nebuna
Peste câmpuri, peste văi.
Suntem soarele și luna.

Rătăcim pe cer desculți,
Nimeni nu ne înțelege,
Mări, oceane, râuri, munți
Ne judecă-n a lor lege,
Ne privesc cu ochi de ceară,
Suntem de neînțeles,
Iubirea noastră-i amară
Însă, nu noi am ales.

Dumnezeu a vrut așa,
El a vrut să ne unească,
Să inventăm dragostea
Într-o lume ca o iască.
Depărtările, furtuna,
Nu au nicio importanță
Suntem soarele și luna
Strălucind fără vacanță.

Amnezie

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Te-am șters din paginile toate,
Te-am șters chiar și din telefon,
Poate-i mai bine, ai dreptate
S-apăs acum pe un buton,
La secțiunea amnezie,
Instantaneu să te topesc.
De-acum oricare poezie
Va spune: nu te mai doresc!

În lacrimi, dorul tău imens
N-am să-l păstrez, rana-i adâncă
Dar, voi găsi în univers
Iubire pură, pe-altă stâncă.
Floarea de colț va înflori
Și pentru mine-n zori pufoși
Într-un amurg sau zori pustii,
Cu dor de ochii tăi frumoși.

Doar atât

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

M-am săturat să te visez,
Să te doresc m-am săturat,
Vreau să te simt, să te pătez
Cu rujul meu catifelat.

M-am plictisit, seară de seară,
Să te privesc din depărtare,
Vreau să-mi săruți, ca-ntâia oară,
Sufletul dintr-o întâmplare.

Am obosit să-ți zăresc pașii
În zori de zi pe străzi și-alei,
Să mă vegheze îngerașii,
Vreau privirea ochilor tăi.

În sutele de poze vechi
M-am săturat să te privesc!
Vreau să-ți strecor pe la urechi:
Nu știu decât să te iubesc!

Ce bine-ar fi!

Ce bine-ar fi, ca-n astă seară,
Să-ți sărut sufletul plângând,
Să uit de tot ce mă-nconjoară
Precum un vis pierdut în gând.

Ce bine-ar fi să-ți sărut noaptea
Cu stele albe, până-zori,
Să anulăm polaritatea
Sub bolta de cristal cu flori.

Ce bine-ar fi să oprim clipa
Din drumul ei necontenit,
Să-i demontăm pe veci aripa
Iubindu-ne la nesfârșit.

Ce bine-ar fi să răpim ceața,
S-o rătăcim în depărtări,
Peste ea s-așternem distanța
Și-atât de multe amânări.

Ce bine-ar fi, în noaptea asta,
Să zburăm precum doi copii
Spărgând cu sufletul fereastra,
Să mă-ncălzești, ce bine-ar fi!

Mister

Este-un mister inexplicabil
Sau poate-i doar telepatie?!?
Credeam că nu mai eşti capabil
Să-mi săruţi inima pustie.
Credeam că s-a schimbat ceva,
Visele toate-mi dovedise.
Ştiam că eşti pe undeva,
Te rătăcisem printre vise.
Ştiam că eşti în depărtări,
Ascuns de fapt în umbra mea,
În toate cele patru zări
Şi-mi era dor de vocea ta!
Doar un crâmpei de sărutare
S-a strecurat ca o nălucă,
Topind stropii de aşteptare
Şi-a reuşit să te aducă,
Şoaptele calde să-ţi sărut,
Să-mi dăruieşti argint de stea,
Să-mi spui că nu a dispărut
Din lume încă dragostea.
Totuşi, misterul e mister,
N-am reuşit să-l lămurim
Dar martorii lucesc pe cer...
Nu-i un mister cât ne iubim.

Încrederea e floare rară

Metafora de-aş arunca
Din rimele cele mai vechi
O clipă doar de-aş abdica,
Pe lâng-ale tale urechi,
Pe plete să-ţi cobor alene,
În inima să îţi ajung,
După ce-am sărutat pe gene
Visul curat, să îţi alung
Din suflet orice îndoială,
Din ochi părerea fără bază
Ce-i de fapt superficială...
Nu pot, iar asta mă-ntristează.
Mă tot întreb ce s-a-ntâmplat
De ce crezi tu că-ţi calc pe urme?
Tot ce-ai rostit e-adevărat?
De ce visezi că-n uniforme
M-aş îmbrăca cum mulţi o fac,
După atât-amar de zile?
Crezi că-n minciună mă complac
Metamorfozând dor de tine
Şi nu-ţi spun verde-n faţă tot?
Oare ce crezi că m-ar reţine?
...Să tac... din viaţă să te scot...
...Să numai zbor pe culmi alpine...
Să nu-ţi mai scriu nici strop de vers?
De teamă că-nţelegi greşit
Cum ai citit astăzi... invers...?!?
Să-mi construiesc alt drum... spăşit...
Aş putea mâine, dar nu vreau
Doar tu mi-eşti înger păzitor
Pe-alte alei nu vreau să stau!
Tu nu eşti simplu trecător!

Încrederea e floare rară
Ca şi iubirea dragul meu,
Nu vine-n zori - pleacă spre seară...
E floare de la Dumnezeu!
Nu se-ofileşte peste noapte,
Iubirea mea nu-i o părere
Nu-i vorbă-ascunsă printre şoapte!
Iubirea mea e-a ta avere!
Iar de nu crezi c-ar fi reală
Aşa cum am pretins mereu...
Mă înec într-o bănuială...
Ce e cu tine dragul meu?

Aş aprinde

Aş aprinde lumânarea
Peste versurile triste,
Le-aş acoperii cu marea
Clipelor mai optimiste,

Aş aprinde rădăcina
Durerilor dintr-o viaţă
De-aş putea zări lumina
Pretinzând o dimineaţă,

Aş aprinde geana firii
Într-o viaţă fără spini
Şi-aş răspândii trandafirii
Peste-o lume de ruini.

Aş aprinde disperarea
Cărbunilor puşi pe jar
Diminuând depărtarea
Ce-mi arde fără hotar

Sufletul ca pe-o făclie
Stinsă doar de tine-n zori,
Într-o noapte argintie
Sau chiar în amurg cu nori.

În căuşul palmei tale
Aş zbura prin mângâieri,
Printre aripi şi petale
În splendoarea noastrei seri.

Să fiu în pas cu moda?

De-aş fi în pas cu moda... ascunsă-n apogeu
Să-mi tăinui sentimentul ce mă îngenunchează,
Să fiu un soi de gheaţă, să mă prefac mereu,
Că depărtarea-i dulce şi nu mă întristează,
Să pretind că nu-mi păsa deloc şi nici o strofă,
Că aş putea trăi, oricum şi fără tine,
Iar dacă nu te văd, nu-i nici o catastrofă...
Să fiu în pas cu moda?... Sufletul mă reţine,
În flăcări fără număr şi fără de scăpare
Mă perpelesc de moarte, chiar mor câte puţin
De dorul tău fierbinte, dor de-a ta sărutare...
Să fiu în pas cu moda? E oare mai creştin?
Să m-ascund de cuvinte, sloi de gheaţă vopsită
De parcă aş fura, ucide sau minţii...
Nu-mi e deloc ruşine că sunt alcătuită
Din sentimentu-acesta, antonimul gheţii.
Nu-mi e teamă de nimeni, mi-e sinceră iubirea
Chiar dacă nu-s la modă şi o susţin mereu,
Acesta-i adevărul, asta îmi e menirea
Poate afla oricine ce ştie Dumnezeu.