Nopți de granit

Aștept să mi se facă seară,
Să-mi scutur ochii de necaz,
Să mă adormi pe prag de vară
Sărutând râul din obraz...

Mi-aș pune zborul pe hârtie
Adăugându-i fulgi de cer,
Nimeni pe lume să nu știe 

Ce-nseamnă lacrimă și ger.

 Mi-aș pune lacrima pe soare
Să mă ascund sub curcubeu,
Să vă rămân pe veci datoare
Cu versul de la Dumnezeu…

Aștept să mi se facă iarnă
De sub nopți dure de granit
Lumina să mi se discearnă
Din trupul ars în jar mocnit.

Un fir de soare

mai vreau un fir de soare
să-mi mângâie ființa,
să mă cufund în mare,
să-i depăn suferința.

mai vreau un strop de vară
să mă înece-n cânt,
departe sunt de ţară
dar nu și de cuvânt.

mai vreau să-mi clătesc geana
în valurile mării,
să pun nisip în cana
fierbinte-a împăcării.

să uit c-am fost lovită
de lași și ipocriți,
nu vreau să fiu slăvită,
vreau să trăiesc, voi știți?

 

 

 

 

 

Nu-i de ajuns

Am încercat seară de seară
să-mi îngrădesc gândul
cu cioburi de stele.
mi-au luat foc visele
și luminat nopțile.

Am hotărât să-mi despletesc
visele pe umerii munților,
în timp ce zorii-mi pictau chipul tău
în iarba înrourată
catifelându-mi călcâiul.

Am depus la picioarele dorului
stânci, lacrimi și miere
de pe buzele încleștate
ale  amintirilor
în care domneai
numai tu, regele viselor mele.

Am sfâșiat apusul cu ghearele
înmuiate în flăcările soarelui
și-am îngenunchiat înaintea lunii
ce urma să-și împartă visele
în frumoase și neîmplinite.

Am sperat că te voi uita,
m-am resemnat
știind că nu e de ajuns

să-i pui inimii ochelari

de soare la răsărit de lună.

Într-o zi sau într-o noapte

 

 

 

 

Într-o noapte, când valsând
peste duritatea lunii,
mă vei săruta în gând
dintre stele, ca nebunii,
vom desprinde dimineaţa
de tăcerea zorilor.
Într-o noapte, toată ceaţa
din frunzişul stelelor
va trimite peste lume
stropi de suflet înflorit
reuşind să ne îndrume
dragostea spre nesfârşit.

Într-o zi, domnind pe-o stea
pentru zarea muribundă
vom străbate dragostea
şi visele ce-o inundă,
vom implora soarele
să ne mistuie de dor
scăldându-i picioarele
în lacrima stelelor.
Într-o zi vom pune luna
nopţilor de pe poteci,
să ne depene cununa
viselor, să nu mai pleci.

 

 

 

 

Mă predau vieţii

Ieri am brăzdat cu lacrima apusul
printre tăceri să nu mai rătăcesc,
am înţeles că alegând opusul
mi-am croit drumul supraomenesc.

Am înţeles că soarele apune
când luna-n stele noaptea îşi îmbracă,
că tu eşti singurul de pe această lume
care mă fierbe-n solzi de promoroacă.

Ieri ţi-am dat libertatea de-a alege
cu siguranţa că îţi vei lua zborul
descopăr azi că noi nu avem lege,
nici legile nu ard cum arde dorul.

Am înţeles că lacrima nu poate
să-mi şteargă amintirile oricât doresc
să te ascund în suflet, peste noapte
mă predau vieţii fiindcă te iubesc!

Sub scuturi

Ai grijă de tine,
nu toţi o pot face,
iar ziua ce vine
e goală şi tace.

Ai milă de soare,
sărută-l pe coate,
chiar dacă te doare
de nu se mai poate.

Ai stimă de lună,
ea pare mai dură,
din stele cunună
îţi face, şi-ţi jură
că nu-i îngheţată,
deşi-i rătăcită,
în noaptea pictată,
de vise iubită.

Ai grijă de toate,
nu-ţi face poteci
din ce nu se poate
spre nopţile seci.

Ai toată puterea
în mâinile tale,
apucă durerea,
alung-o la vale!

Ai grijă de fluturi,
nu toţi înţeleg
să zboare cu scuturi
din zori să-i culeg.

Nu te opri!

Chiar dacă arzi, dintr-un motiv anume,

din strălucit să nu te-opreşti, nicicând,

invidia de pe această lume

nu poate lua sfârşit, în niciun rând.

Unii cerşesc, în piaţa mare, locuri,

în timp ce alţii-l cern pe cel bătrân,

tu să n-aştepţi căderea de pe tocuri,

doar Dumnezeu, din Cer îţi e stăpân!

Ridică-te şi umblă! -a spus Mesia,

nu căuta surâs la infinit...

te-aştept la poarta unde poezia

alină sufletul de ploi lovit.

Să vii de dor

 

 

 

Mi-e tare dor de tine, de dor mi-e tare frig,
te-aş striga, m-aş abţine, te-aş săruta, te strig...
Ceaţa nu te mai lasă sărutul să mi-l simţi,
sub lacrima cea arsă obrazul să-mi alinţi.

Mi-e tare dor de stele, de lună şi de soare,
de toate-n ochii tăi mi-e dor, ochiul mă doare,
şoaptele curg pe trupul meu, înveninate
în dorul ăsta crud, strig nedreptate...

Mi-e tare dor să-ţi despletesc cuvinte
făr-a mişca, cu tine-n gând,  lespezi în minte,
să mă ridici şi să mă scalzi în bălţi de soare
punându-mi frigul iernii-n reflectoare...

Mi-e tare dor de tine, în dor mă învelesc
să-ţi simt visele-n noapte, stele împăturesc
să le surâd o clipă, o noapte sub făclii
de sărutări, să-ţi ningă, fără s-aştept, să vii.

 

 

 

 

 

Cândva te voi ierta

 

 

 

Când vei dori să mă topeşti de ciudă
că-ţi tot apar în faţa ochilor,
când lacrima-ţi va fi din ce în ce mai udă,
să-mi cauţi aripile rătăcite-n zbor.
  

De vei dori să-mi pui lacăt pe vise,
stelelor praful verde să le furi,
din nepăsare să-nfierezi clipe promise,
alungă-mă din zbor printre dărâmături.

Când soarele-ţi va pune norii-n plete,
ploile îmbrăca în primăveri,
când vei dori să mă citeşti pe îndelete,
va fi aşa târziu, voi fi un proaspăt ieri.

De vei spera c-ai să-ntâlneşti iubirea
sub sălciile plânse de pe mal
după ce-n chinuri le-ai distrus menirea,
eşti doar un visător, iar visul nu-i real.

Când vei dori să nu-ţi mai ies în cale
deşi lumea-i infimă mai mereu,
să-mi dai să beau venin din lacrimile tale
şi-atunci te voi ierta de chin, iubitul meu.

Te iubesc şi te ador!

Vai de mine, nu se poate!
Eu i-am spus că peste noapte
nu se poate avânta
însă Moşul îmi cânta
cât îl ţineau  epoleţii
şi ne răsunau pereţii,
de parcă avea motor:
Te iubesc şi te ador!

Vai de mine şi de mine!
Ia pastilă, nu-ţi e bine?
Ai rămas înzăpezit
în copacul desfrunzit?
Taci, te rog, trezeşti copila!
Chiar nu te apucă mila?
Moşul îmi cânta de zor:
Te iubesc şi te ador!

Luna se holba la el...
Slabă, fină... un cârcel
de lună a fost aseară,
am privit-o, într-o doară
şi i-am spus, bineînţeles...
El replica şi-a ales
pentru a-i fi mai uşor:
Te iubesc şi te ador!

Doamne! Cu ce ţi-am greşit
să-mi trimiţi un bântuit
de fluturi şi inimioare?
Voiam o rază de soare
să-mi însenineze viaţa
şi să-mi spună dimineaţa,
 c-un zâmbet năucitor:
Te iubesc şi te ador!

Nu un fan îndrăgostit,
odată ce m-a citit
să recite visător:
Te iubesc şi te ador!
Tu mi-ai dat un suflet cald
cu ochii ca de smarald,
ce-mi spune în timp ce zbor:
Te iubesc şi te ador!


 

Moşule, vii şi la mine?

 

 

 

Moşule... n-am fost cuminte,
mi-am păstrat iubirea-n minte
un an, un an poate şi mai bine...
Moşule, vii şi la mine?

Am uitat să-mi pun splendoare
pe pereţii plini de soare,
am plâns şi... mi-am spălat faţa
şi-am aşteptat dimineaţa.

Moşule... vreau să primesc
numai ceea ce iubesc,
numai vreau neclaritate,
laudă şi laşitate...

Am de toate-n buzunar,
suflet, pâine, apă, har,
Doar atât îmi mai doresc:
Un suflet cald... să-l iubesc!

Aşa a fost să fie!

 

 

Mâine când va fi probabil
prea târziu sau prea devreme,
când te vei purta amabil
sau ciudat şi mă voi teme,

Când din stele se vor scurge
razele nepământeşti
iar ochii tăi vor parcurge
tot ceea ce stăpâneşti,

Când îmi vei strivi iubirea,
pe buze, ca pe-o petală
limpede, ca fericirea
infinită, ancestrală,

Mâine când va fi probabil
prea devreme să-ţi sărut
sufletul, inexplicabil
vei simţi cât m-am temut.

Să nu fii vreo stea polară
care-n ochi să mă privească,
mâine, pentru-ntâia oară,
liniştea să-mi împletească.

Mâine când voi strânge norii
în căuşul palmei mele,
îmi voi acorda fiorii
în suflet, zburând spre stele,

Când săgeţi invidioase
vor încerca să acrească
clipele noastre frumoase,
prezentul să înflorească!

Când pe cer norii vor scrie
că iubirea înmugureşte,
sub cerneală aurie
destinul se desluşeşte.

Mâine când, din zori, va plânge
soarele de bucurie,
nimeni nu ne va învinge,
fiindc-aşa a fost să fie!
 

Lângă tine

 

 

 

Îmi iau la purtare
Secunda de-amor
Să-ţi depăn culoare
Pe gene, din dor.

Îţi dau clipa toată
Dreptate, onor,
Mă lepăd de zloată
Şi ard, ard de dor.

Secunda se rupe
Cu fluturii-n zbor,
Iubirea erupe
Surâs alb, din dor.

Ascunde-mă-n noapte,
Sub cerul cernit,
Sărutul să-mi poarte
Dor nemărginit.

Să-mi iau la purtare
Un geamăt uşor,
Pe raze de soare
S-adorm..., lângă dor.

Îmi stă în piept o lacrimă

 

 

Îmi stă în gât o lacrimă de-o vreme,
nici  numai ştiu de când şi pentru când,
ştiu numai că de dor sufletu-mi geme
şi mă trezesc în noapte suspinând.

Ştiu c-ai plecat cu toate ale mele
şi-ai să te-ntorci atunci când vei putea
să descifrezi ce stă sculptat în stele
şi-n versul meu ce-aduce dragostea.

În piept îmi stă o lacrimă de-o vară,
adânc înfiptă de tăcerea ta,
ştiu sigur clipa când o să răsară,
exact atunci când te voi revedea.

Din ea îmi împletesc averi de-o vreme,
nici numai ştiu de câte ori pe zi
te strig şi te acopăr cu poeme
din care mă hrănesc pentru-a trăi.

Uneori vin miniaturi din lumea crudă
şi mă lovesc cum n-am visat vreodată,
sperând că sunt numai o biată dudă
şi voi pieri sub talpă lor crăpată.

Amarnic se înşeală orice boare
crezând că în venin mă vor topi,
sunt lacrimă, dar sunt ruptă din soare
şi-n lacrimi versul cald pot contopi.

Îmi stă în piept o lacrimă, de-o viaţă,
nici n-o împart cu cei ce nu iubesc
fiindcă n-au cum, sufletul lor de gheaţă
mi-au dat mereu curaj să reuşesc.

 

 

Paşi prin beznă

 

 

Mă-nveţi cum să păşesc prin beznă
Crezându-te iluminat
De libertate, pân' la gleznă
Iar eu, cobor nedescifrat.

Nu vezi că totul se plăteşte
Cu bon fiscal însângerat,
Că tot ce nu se dăruieşte
Se ia cu forţa, neîncetat...?!?

Nu vezi cum se pictează jocul
În trei culori, din vârf de ac
Şi se adulmecă norocul
Doar după bunul nostru... sac...?!?

Nu vezi că totul se topeşte
Încet, încet, cât ai clipi
Şi nimeni nu mai conteneşte
În a zbura şi-a ciripi...?!?

Nu mai contează ce-ai în guşă
Sau câte stele-ai adunat,
Dacă ai trupul de păpuşă
Restul e vis necugetat.

Mă-nveţi cum să adorm iubirea
Sau s-o alung din pieptul meu
Deşi-mi cunoşti sufletul, firea
Şi harul de la Dumnezeu.

Nu vezi că lumea rătăceşte
Pe zi ce trece... îngrozitor,
Iar cel ce ne povăţuieşte
Se stinge-n singurul său dor?!?

Nu vezi cum plouă peste lume
De parcă totul e murdar
Iar cerul nu vrea să consume
Din stelele primite-n dar...?!?

Nu mai contează ce poveţe
Îmi poţi aşterne la picioare,
Doar Cerul poate să mă-nveţe
Drumul însângerat spre soare.

 

 

 

Egalitarism

De la un timp ascund printre sertare
Durerea, fericirea şi dorinţa,
Nu vreau să-mi calce nimeni în picioare
Nici bunătatea, nici îngăduinţa.

De la un timp privesc de sub cortină
Cum se încearcă a-mi despleti scopul
Păşind prin umbră, conuri de lumină,
Licori perfide ce nu-şi găsesc locul.

De la un timp cotrobăi prin ţărână,
Prin praf de stele ce-au albit de soartă
Să numai văd cum zburdă mână-n mână
Invidia şi ura-n lumea moartă.

Cu ghearele-am urcat pe stânci de groază
Să nu văd cum se calcă în picioare
Iubirea şi tandreţea ce vibrează
Sub munţi de timp uitat printre sertare.

Firescul l-am ales din prea banal,
L-am şlefuit cu zorii-ncercănaţi
Să iasă la lumină triumfal,
Dintre pereţii vremii îngheţaţi.

Am dat cu pumnu-n toate şi-am urlat
Spărgând tăcerea norilor mahmuri
Prin care egoismul a umblat
Să mă zidească din dărâmături.

Am dat de înţeles orbilor trişti
Că m-am retras în lumea mea diformă
În care-ţi voi permite să te mişti
În orice haină şi în orice formă.

Dorinţele ochilor mei

Adesea se ciocnesc cuvinte
În goana lor după accent,
Nici nu-ţi dai seama cine minte
Când vântul bate permanent.

Adesea se întâlnesc izvoare
În colţul fluviilor verzi
Şi-n pletele sfântului soare
Pe care îl abandonezi.

Adesea se disting iluzii
În clubul goalelor făpturi,
În goana lor după perfuzii
Ajung nişte dărâmături.

Adesea se şoptesc noiane
De vorbe fără conţinut
Se soarbe viaţa din flacoane
Irosind tot ce-ai obţinut.

Adesea ne lovim iubirea
Cu-n singur gest nesăbuit
Mizând pe faptul că tăcerea
Nu-i tocmai ce s-a plănuit.

Adesea cad şi eu pe gânduri
Lovind pereţii cu idei,
Ascund în doar câteva rânduri
Dorinţele ochilor mei.

Dorul de tine

 

 

 

Am scris pe frunze dorul de culoare
Să desluşesc un tainic curcubeu
Din razele ce-mi dăruiau un soare
Aprins adânc în sufleţelul meu.

Am scris pe adierea lor firavă
Cu-n verde crud, din ochii tăi cules
Să rătăcesc de-a pururi prin dumbravă,
Întrebând Cerul, de ce te-am ales.

Mi-a răspuns vântul, trubadur sălbatic
De secole, prin codrii hoinărind
S-ascundă-n modul cel mai enigmatic
Istorisiri de-o clipă, ce se-aprind.

Mi-a răspuns ciripind o melodie,
Compusă-n premieră pentru mine
Cu triluri lungi, o blândă ciocârlie,
Că-mi pot ascunde-n vers dorul de tine.

Strop de iubire

 

 

 

Ţi-aş împleti iluzii pe hârtie
Din toate câte mocnesc pe pământ,
Dar teamă mi-e că-n ziua de simbrie
Voi găsi doar furtună sub cuvânt.

Ţi-aş împleti o arşiţă albastră
Din dorul lunii de a se ascunde
De soarele ce-mi bate în fereastră,
Dar teamă mi-e că-n vise-ţi voi pătrunde.

Chiar m-aş trezi, în zorii verzi, cu gândul
La toate clipele neînţelese
Şi-aş aduna, din ochii tăi, cuvântul
Din care, pod de muguri peste dor, ţi-aş ţese.

Îţi împletesc din şoapte frânte-n zori
Un râu înverşunat în nemurire,
Înăbuşit în roua de pe flori,
Făr-a pretinde-n schimb strop de iubire.

 

 

Începutul săptămânii

 

 

 

 

Cu privirea-ţi pătimaşă
M-am spălat pe ochi în zori,
Soarele-mi făcea cămaşă
Şi maramă, de fiori.

Zorii au venit cu tine
Prin fereastra larg deschisă,
Reuşind din nou să-mbine
Poezia mea nescrisă.

Timpul s-a oprit s-asculte
Vibrând, inimile noastre,
Noaptea, cea cu stele multe
Mi-a lăsat două, albastre.

Am rămas datoare lunii
Să-i brodez albe petale,
La-nceputul săptămânii
Mi-a întins braţele tale.