Dincolo de oglindă

 

 

Priveam dincolo de-oglindă
Să nu-i tulbur limpezimea,
Aripile îmi colindă
Atingându-mi profunzimea.

Veşnicia stă ascunsă
Printre clipele de mâine,
Noaptea, cea cu stele unsă,
Doarme-n firimituri de pâine.

Învelesc un vis cu geana,
Să nu se mai zgribulească
La acelaşi piept cu goana
După mantia cerească.

Las secundele să zburde
Ciripind din floare-n floare,
Stropii lacrimilor surde
Le vin în întâmpinare.

Pe un mal, întins la soare
Şade dorul meu de tine
De parcă nimic nu-l doare,
Liniştea i se cuvine.

În oceanul meu de clipe
Se nasc fără doar şi poate
Şoapte, ce-şi doresc să ţipe
Chiar, târându-se pe coate.

Într-un colţ se tolăneşte
C-o imensă nonşalanţă
Tăcerea, care loveşte
Din prea pură aroganţă.

Dincolo de luciul mării
Şi de norii agitaţi
Se ivesc paşii uitării,
Ce-i credeam abandonaţi.

Doar o parte mai păstrează,
Probabil din imprudenţă,
Frunza, ce-i administrează
Roua, pentru dependenţă.

Câte-un fir de cer se crapă
Încercând să iasă-n frunte
Dar, în urma lui se sapă
Drumul iscălit din munte.

Liniştea cade divină
Călcând pe singurătate,
Vântul poate să se-abţină
Din bătăi, încă o noapte.

O poveste-a fost rescrisă
Pe-un colţ alb de sunet fals
Cu-o cerneală indecisă
Dintr-un pas firav de dans.

Ştergeam colţul de oglindă
Cu-n surâs încercănat,
Valurile să-mi cuprindă
Zorii ce m-au inundat.

Să-mi înlăture misterul
Legănat de vraja mării,
Martor să-mi fie doar cerul
Că nu te pot da uitării.

 

 

 

O lacrimă pe pânză

Pusesem visele de-o parte
Pentru o clipă, şi-am urcat
Prin zbuciumate ploi, să-mi poarte
Umbrela, cel ce m-a visat.

Am alungat, aşa-ntr-o doară
Realitatea la gunoi,
Sub ultima piatră de moară
Ce rămăsese între noi.

Păşeam ţinând-mă de mână
Cu năzuinţele ascunse
De guri, avide să rămână
Căscate, pentru a fi unse.

De-o parte şi de alta-n taină
Vedeam cum se-mpletesc iluzii,
Cum buzunarele de haină
Se îmbulzeau după transfuzii.

Unul mai ciuruit ca altul
Îmi desenau pe caldarâm
Scări, ce mi-ar fi adus înaltul
Loc impresionant, în scrum.

Vedeam pe paginile goale
Cum se împrăştiau cuvinte,
Care de care mai astrale,
Lăsând impresia că-s sfinte.

Le urmăream cu-abilitatea
Unui meticulos vestit
Ce-şi şterge zilnic nedreptatea
Depusă după asfinţit.

Sclipiri cu iz extravagant
Încercau să-mi preia controlul,
Să mă împingă în neant,
Confundând sufletul cu rolul.

Paşii mei prin furtuna dârză
Înspăimântau fără tăgadă
Fiindcă o lacrimă pe pânză
Din vârfuri riscă să se vadă.

Numai că-n a ei transparenţă
Şi liniştea care-o emană
Striveşte cu intransigenţă
Visul oricărei buruiană

Scrie-mi pe stele

De vrei să-mi scrii pe cetina din munte
Cu lacrimile ce te-au invadat,
Ai grijă, dragul meu, mulţi vor s-asculte
Crivăţul care ieri m-a vizitat.

Mai bine spune dorul tău fierbinte
Unui condor ce taie-n două cerul,
Pune-i sub aripă două cuvinte
Iar eu, voi ştii cum să-i dezleg misterul.

Am să-nţeleg, chiar dacă de pe geană
Mai picură neînţeleasa rouă
Ascunsă de zăpada pământeană,
O vei zvânta cu palmele amândouă.

Voi înţelege totul din privirea
Condorului epuizat de zbor,
Ştiind că îmi vei dărui iubirea
Şi-n veci de veci de tine-mi va fii dor!

Scrie-mi pe nori, la ceasul înserării
Aşa cum ai făcuto-n astă seară,
Simţindu-mi lacrimile disperării
Pornite iar, scrie-mi să numai doară.

Scrie-mi pe stele, dacă nu ai unde,
Aşa cum am făcut şi eu cândva,
Eternitatea lor mă va pătrunde
Şi-ţi voi răspunde aici, iubirea mea.

Adevăr incontestabil

Nu caut luna printre stele,
Nici bob de soare prin neghină,
S-au ofilit mii de lalele
Iubindu-te fără vreo vină.

Timpul nu are importantă,
Distanţa se topeşte-n vers,
S-a scurs singura mea vacanţă,
Tu eşti unicul univers.

Un infinit de clipe fade
S-au scurs grăbite şi mai vin
Vestind furtuni, iscând cascade
Din cerul meu de tine plin.

Nu caut să-ţi rănesc privirea,
Te-am necăjit doar o clipită
Într-un moment când nemurirea
S-a iscălit neadormită.

Timpul se răsuceşte-n ace
De depărtări nu-mi este teamă.
N-ai cum pleca, orice ai face
Revii firesc, clipa te cheamă.

Îmi colorezi eternitatea
Cu-n adevăr incontestabil,
Nu mi-am pierdut abilitatea
De-a te iubi inegalabil.

 

 

Existăm

Tu m-ai întrebat odată 

Dacă "noi" mai existăm,

Dacă-n dragoste curată

Avem timp să ne scăldăm....

Eu păşesc acum spre tine

Cu acelaşi întrebare,

Sus, pe culmile alpine

Mai există vreo culoare?

Noi am învăţat că cerul

Poate fi-îmbrăcat în verde,

Doar cel ce-a trăit misterul

Iubirii, în ea mai crede. 

Noi am depăşit furtuna

Ce lovea cu disperare

Şi-am pus soarele şi luna

Să răspundă la-întrebare.

Noi am existat odată

Chiar când crivăţul lovea,

Acum iubirea-i gravată,

Noi mereu vom exista.

Doar puterea

 

 

 

De-aş putea să mă ascund

Precum frunza printre crengi,

În gândul cel mai profund,

 Să scriu, să nu mă înţelegi...

De-aş putea să zbor spre norii

Pe care doar tu mi-i dai

Când îţi privesc ochişorii

Verzi, ca stelele de mai...

De-aş putea numai odată

Din furtuni să te răpesc

Cu dragostea mea curată,

Demonstrând cât te iubesc...

Dacă ţi-aş aşterne-n palmă

Sufletul meu dezbrăcat,

Să-ţi redau lumina calmă

În care m-ai creionat...

Să-mi vezi braţele deschise

Ce te-aşteaptă-n orice clipă,

Să urcăm precum în vise,

Două suflete pe-o aripă.

Noi putem să lungim viaţa

Asta scurtă şi fragilă,

 Reclădindu-i dimineaţa

 Doar cu dragoste sublimă.

Iubire pură

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Seara, ce cădea grăbită,
S-a oprit din al ei dans
Peste ploaia rătăcită
În emoții și suspans.

Un surâs de primăvară,
Lângă-o cană de cafea,
Doar într-o banală seară
A dat vieții, dragostea.

O cascadă de cuvinte,
Scoase de prin buzunare,
Se scurgeau inconștiente
Peste clipa următoare.

Noaptea își lăsase pleoapa,
Stropii reci priveau uimiți
Cum din lespezi stoarcem apa,
Doi nebuni îndrăgostiți.

Doar o clipă, o secundă,
Un minut în palma ta,
S-a născut ca să pătrundă:
N-ai să mă mai poți uita!

Universul se încinge,
Soarele se zvârcolește,
Doru-n suflet ne atinge
Cu săgeata, mișelește.

Ne lovesc furtuni de-a valma,
Ne ridică nori pe creste,
Lacrimile ne ard palma,
Totul părea o poveste.

Fulgere destrămau zarea,
Visele ne risipeau
Dar, iubirea și iertarea
În suflete năvăleau.

Zeci de voci loveau sălbatic,
Judecând neștiutori
Cu sufletul lor antarctic,
Suspinul pierdut în zori.

Crivățul, neluat în seamă
Printre spini s-a risipit,
Iubirea din nou ne cheamă,
Azi, doi ani s-au împlinit.

Doi ani de iubire pură,
Sentiment dumnezeiesc,
Sunt numai o picătură
Dar, din suflet te iubesc!

Îmi pui viaţă în cerneală,
Dragostea s-o zugrăvesc,
Din acea seară banală
Dragul meu, eu te iubesc!

Muzei mele

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Sunt mângâierea ta de noapte bună
Și cântecul de leagăn cel șoptit,
Sunt alinarea clipei de furtună,
Ești sufletul pe care l-am iubit.

Sunt visul cald ce vrea să-ți dăruiască
Doar sentimentul sfânt, dumnezeiesc,
În orice clipă să îți dovedească,
Ești sufletul pe care îl iubesc!

Sunt versul ce te scaldă în iubire,
Ești muza mea de fiecare zi
Ce îmi aduce-n viaţă fericire,
Ești sufletul pe care-l voi iubi!

Sunt pagina pe care-aștern cuvinte,
Ești omul care mi le-însuflețești,
Cu pași mărunți vom merge înainte
Spre culmi alpine, fiindcă mă iubești.

Sunt mamă

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Sunt iubirea ghemuită
În nopțile nedormite
Când la pieptul-mi, obosită,
Legănam prunci fără dinte.

Sunt iubirea îndesată
În zorii dulci, risipiți
Dăruind, nemăsurată,
Mângâierea de părinți.

Sunt iubirea picurată
Peste lacrimile-amare,
Ce vă răsfăța odată
Ca pe îngeri rupți din soare.

Sunt iubirea nesecată
Din nopți albe, glaciale,
Lovită și îndurerată
De furtuni torențiale.

Sunt iubirea înlăcrimată
Ce v-ar dărui palate
Dar, în lumea înghețată
Sunt mama ce nu mai poate.

N-am motiv să-mi cer iertare!

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Daţi-mi foc în piaţa mare,
Daţi cu pietre, dacă vreţi,
N-am motiv să-mi cer iertare,
Zidiţi-mă în pereţi!

Biciuiţi cu-orice cuvinte,
Loviţi, cât puteţi de tare,
Nu-mi e teamă de morminte,
N-am de ce să-mi cer iertare!

Luaţi-mi sufletul din mine,
Tăvăliţi-l prin noroi,
Chiar în noaptea care vine
Transformaţi-mă într-un sloi!

Luaţi-mi lacrima fierbinte
Ce-a udat oceanul sec,
Îmbibaţi în a mea minte
Ura-n care să mă înec!

Smulgeţi-mi din rădăcină
Inima plină de dor,
Luaţi a ochilor lumină,
Doar la pieptul lui să zbor.

Mult prea scurtă este viaţa,
Mult prea plină de furtuni,
Doar la pieptul lui sparg gheaţa,
Loviţi-mă, oameni buni!

Loviţi, cât puteţi de tare,
Jur să nu mă-mpotrivesc
Dar, nici n-am să-i cer iertare
Lumii, pentru că-l iubesc!

Am prins visul de picioare

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

A fost odată..., sau n-a fost?!?
S-a prelins timpul, nu mai știu.
Un suflet fără adăpost,
Sau avea trup și e târziu?!?

A fost, sigur a fost, cândva,
Pe o planetă oarecare
Ce dragostea ne conserva
Pe-a ei orbită visătoare.

Avea și umbră, așezată
Mereu în faţa lui, pieziș,
În spate n-avea niciodată,
Să nu adune-n van pietriș.

Încălțat cu petale albe,
Țesute-n taină de-o albină,
Se odihnea în zori, pe nalbe
Și dăruia umbrei lumină.

Se scălda-n razele de crin
Ce-i picurau licori călduțe,
Pierdute pentru-n pelerin
Ce rătăcea pe-alei desculțe.

Din pânza apelor albastre,
O trenă lungă-l urmărea,
Ca o cometă printre astre,
Toți norii negrii, răspândea.

Vestit în lumea lui plăpândă
C-ar rătăci printre nămeți,
Un sloi imens gândi s-ascundă
Sub pagina firavei vieți.

Să prindă visul de picioare,
Doar cu cerul deasupra lui,
Să uite cât de mult îl doare
Fireasca lipsă-a trupului.

Să-și împletească el o haină,
Dintr-un material ciudat
Ce-n lumea lui, nepământeană,
În lacrimi nu l-ar fi scăldat.

A început pânza să-și țeasă
În seara unei primăveri,
Ferit de lacrima din casă
Și de durerile de ieri.

A muncit în zadar o noapte,
Poate chiar două, poate cinci
Dar, lacrimile, de departe
Îi fixau aripile-n chingi.

Dormea o noapte-ntr-o secundă,
Muncind din zori și până-n zori,
Spera că-n haine-o să pătrundă
Acel parfum divin de flori.

Au trecut ani și ani de-a rândul,
Sufletul e tot dezbrăcat,
Îl bat furtunile și vântul
Dar, el visează neîncetat.

Oricâte lacrimi te-ar străpunge
Și-oricât de răvăşit ai fost,
Când dragostea te va atinge
Niciun costum nu are rost.

Iubirea-n orice trup mocnește,
Pe orice stea sau anotimp
Iar, dacă-n tine încolțește,
Să te îmbraci nu mai e timp.

Primește-o-n haina ta, oricare,
Nu-ți lăsa sufletul pustiu,
Nu aștepta visul în care
S-auzi: deja e prea târziu!

Renasc

Oprisem la fereastră gândul,
Uitasem glasul tău ceresc,
Mă rătăcisem precum vântul
Să uit cât de mult te iubesc.

Oprisem lacrima să curgă,
Zorilor, rouă să le dau,
În suflet pacea să-mi ajungă,
Trecutului să te predau.

Oprisem dorul tău la poartă
Deși, bătea necontenit,
Ca ploaia, peste frunza moartă
Din toamnă, când am ruginit.

Oprisem stelele să cadă
Și norii i-am împrăștiat,
Cu mâinile-am făcut arcadă,
Zadarnic, nu te-am așteptat.

Oprisem pașii pe alee
S-alerge-ntruna fără rost.
Acum renasc ca o scânteie
Și-am uitat cât de greu mi-a fost.

Mai există: "noi"?

Despre "noi" ce-aş putea spune?
"Noi", am fost cândva iubiţi,
Ne hrăneam cu-afecţiune,
Ne numeam "îndrăgostiţi".
Ne urcam pe culmi alpine,
Într-un "noi", viu, unitar.
Clipa când "tu" şi cu "mine"
S-a oprit la minutar,
N-a găsit forţa să spele
Amintirea unei ploi,
Iar pe paginile mele
"Tu" şi "eu", au rămas "noi".
"Noi" există, n-a murit!
Nu s-a şters din calendare!
Dacă nu eşti lămurit,
Striveşte-mă cu uitare!
Loveşte-mă cu tăcere,
Cu-o stâncă, c-un bolovan
Inundă-mă în durere...
Şi... revin-o peste-un an,
Într-o zi întunecată,
Într-o zi plină de ploi...
Întreabă-mă înc-odată:
"Oare mai există: "noi"?

Câte zile voi avea!

"Şi-am să-ţi scriu, iubirea mea
Câte zile voi avea!"
Aşterneam toamna trecută printre raze de splendoare,
După versul de iubire din al tău cuvânt născut,
Aşterneam toamna trecută, pe când mă scăldai în soare
Dup-o furtună imensă, visând că a început
O eră plină de zâmbet, de iubire-adevărată...
Aşterneam ca o nebună, o naivă visătoare
Aşterneam, trăind iubirea veşnică, descreierată...
Şi-am tot aşternut din viaţă, picături de suflet cald,
Stropi din ochii minţii mele, stropi din lacrimi de iubire...
Ţi-aş aşterne-o viaţă-ntreagă, chiar dacă zilnic mă scald
În lacrimi fierbinţi de sânge, fără chip de-asemuire,
Chiar dacă se vor aşterne peste clipele de gheaţă
Mări de lacrimi neoprite, milioane de suspine...
Voi aşterne-ntreaga noapte, voi scrie şi-n altă viaţă
Picurând iubirea-n cupe voi răcni dorul de tine!
Bolta-n lacrimi s-o inund, să-i cutremur disperarea
De a nu putea atinge nici măcar o biată stea
Fiind nevoită-n noapte să-ţi dăruiesc depărtarea...
Dar... îţi scriu, iubirea mea
Câte zile voi avea!"

Dorul tău mă cheamă

Mi-am propus ploaia s-alung
Printre lacrimi şi suspine,
Pustiită să n-ajung
Purtând dorul crud de tine,
În prăpastia durerii
Fără vreun strop de regret,
S-o adorm în pragul serii,
S-o iscodesc în secret.
Razele-ascunse sub stele
Prin ochii tăi să discern,
Iar în clipele acele
Când săruturi îţi aştern
Peste pleoape, peste frunte,
Stropii ploii să revină,
Cum revii din vârf de munte
Vieţii să-mi redai lumină.
Mi-am propus, ploi neoprite
Să alung privind în zare,
Printre stele adormite
Să-ţi primesc sărutul care
Încetează ploia rece,
Furtuni aprige destramă,
Sufletul să-mi vindece
De dorul tău ce mă cheamă.

Pe-obrazul cerului pustiu

O seară sfântă se-aşternea
Pe-obrazul cerului pustiu,
Doar Universul pregătea
Drumul izbândei, argintiu,
O şoaptă fără de culoare
Din gura ta zborul şi-a luat,
Iar dragostea a luat amploare,
Surâsul meu s-a creionat.
Încet, încet la al tău piept
M-ai transformat într-o văpaie,
Poate n-a fost prea înţelept
Să ne unim sub stropi de ploaie,
Poate nu este nici acum
Prea important să mă veghezi,
Sub stele-aş fi păşit oricum,
Dar fără ochii tăi cei verzi
Nimic n-ar mai surâde-n ceaţă,
Nimic n-ar lumina pustiul,
Nici un cuvânt n-ar prinde viaţă,
Steaua şi-ar pierde argintiul,
Luna s-ar rătăci pe boltă,
Furtunile de crengi s-ar frânge,
Dragostea noastră dezinvoltă
Îngenunchiată, s-ar prelinge.
Ar dispărea de pe planete
Petalele de trandafiri,
Doar lacrimi prinse în buchete
S-ar perinda printre iubiri.
Vom desluşi-ntr-o seară glasul
Ce ne-a-ndemnat pe-aleea firii
Fără a mai domoli pasul
Ce duce-n braţele iubirii.

Delir

Un fulg de nea s-a aplecat
Sentimentul să mi-l îngheţe
Sau poate doar a încercat
Cum să fac îngeri, să mă-nveţe,
Cu alte aripi cum să zbor...
Spre-alte planete să plutesc...
Sperând că mă topesc uşor.
Eu i-am spus doar cât te iubesc.
O rază a încercat să pară,
Din steaua cea mai luminoasă,
În noaptea rece să răsară,
Din ce în ce mai călduroasă,
Despre ierni care vor urma
Mi-a explicat... pe îndelete,
Eu i-am răspuns că m-aş juca
Numai prin ale tale plete.
Fulgi de nea s-au mai perindat,
Furtuni prea groaznic ne-au lovit,
Însă noi nu am încetat
Să ne iubim necontenit.

Pe culmea norilor

Pe culmea norilor, visând
Ne-am cunoscut din întâmplare
În noaptea rece așteptând
Sărutul ce nicicând nu moare,
Speranța zilei însorite
Și curcubeul înflorit,
Ne-au încolțit adânc în minte,
Și inima ne-a răscolit

Pe culmea norilor, visând
Ne-am atins buzele fierbinți
În miez de seară, lin vibrând
Ne-am ieșit amândoi din minți
Ca doi nebuni îndrăgostiți,
De mână-n ploaia vrăjitoare,
Deși eram doar doi iubiți
Ce zburam printre nori spre soare.

Pe culmea norilor, visând
Vom aduna zborul curat,
Vom explora viața, valsând,
Doar ne iubim adevărat,
Nu avem teamă de furtună,
Nu avem teamă de săgeți
Vremea va fi mereu mai bună,
Noi ne iubim, voi nu puteți.

Vreau coşmarul să dispară!

Vreau coșmarul să dispară!
Nu mai vreau iară şi iară!
Nu mai vreau...Azi nu mai pot!
Am să-nebunesc de tot!
Nu mai vreau noapte să fie!
Fug în pădurea pustie
Sau oriunde aş găsi
Loc pentru-a mă odihni
Să pun capul jos să dorm,
Chiar dacă-mi da-ţi cloroform,
Sau ce-o fi, nu mai contează
Nimic nu mă întristează
Mai mult ca acest coşmar.
Nu mai vreau, e prea amar!
Sabie, cuțite, lamă....
Simt cum viața se destramă
Şi nu mă pot odihni
Vreau să-mi potolesc ochii!

Te-am iubit...a fost ... de mult...

Trec zilele rând pe rând...
Mie nu-mi iese din gând
Că după atâția ani...
Subit...suntem doi duşmani.
Încerc să uit şi să iert
Dar un lucru este cert,
Vorba neadevărată
N-am să o uit niciodată.
M-a durut şi încă doare
Şi-am vărsat lacrimi amare....
Dar degeaba le-am vărsat...
Nu este adevărat!!!
Ceea ce-ai gândit şi-ai spus
Drept în suflet m-a pătruns,
Iar acum... e prea târziu
Cum să te iert nu mai ştiu....
Nu mai știu să dau iertare
Dup-atâta supărare.
Nici nu știu de noaptea vine
Pur şi simplu pentru mine,
Sau dacă se-înseninează...
Ştiu doar că mă întristează
C-ai ales drumul greşit,
Iar eu nu am reuşit
Să te fac să înțelegi,
Fericirea ce-ai să-alegi
Nu durează nici o clipă...
Ţi-ai clădit singur aripă
Iar acum s-a frânt deja...
N-ai păstrat iubirea mea...
Ai distrus-o zi de zi...
N-ai de ce te mai căi,
Înțelege doar atât :
Te-am iubit...a fost ... de mult...