Încrederea e floare rară

Metafora de-aş arunca
Din rimele cele mai vechi
O clipă doar de-aş abdica,
Pe lâng-ale tale urechi,
Pe plete să-ţi cobor alene,
În inima să îţi ajung,
După ce-am sărutat pe gene
Visul curat, să îţi alung
Din suflet orice îndoială,
Din ochi părerea fără bază
Ce-i de fapt superficială...
Nu pot, iar asta mă-ntristează.
Mă tot întreb ce s-a-ntâmplat
De ce crezi tu că-ţi calc pe urme?
Tot ce-ai rostit e-adevărat?
De ce visezi că-n uniforme
M-aş îmbrăca cum mulţi o fac,
După atât-amar de zile?
Crezi că-n minciună mă complac
Metamorfozând dor de tine
Şi nu-ţi spun verde-n faţă tot?
Oare ce crezi că m-ar reţine?
...Să tac... din viaţă să te scot...
...Să numai zbor pe culmi alpine...
Să nu-ţi mai scriu nici strop de vers?
De teamă că-nţelegi greşit
Cum ai citit astăzi... invers...?!?
Să-mi construiesc alt drum... spăşit...
Aş putea mâine, dar nu vreau
Doar tu mi-eşti înger păzitor
Pe-alte alei nu vreau să stau!
Tu nu eşti simplu trecător!

Încrederea e floare rară
Ca şi iubirea dragul meu,
Nu vine-n zori - pleacă spre seară...
E floare de la Dumnezeu!
Nu se-ofileşte peste noapte,
Iubirea mea nu-i o părere
Nu-i vorbă-ascunsă printre şoapte!
Iubirea mea e-a ta avere!
Iar de nu crezi c-ar fi reală
Aşa cum am pretins mereu...
Mă înec într-o bănuială...
Ce e cu tine dragul meu?

Mult prea multa noapte

Un milion de gânduri m-au invadat subit,
O veste rea m-apasă, prea mult m-a copleșit...
Duhovnicul...lipsește, dar nu și Dumnezeu,
El e aici cu mine, aici a fost mereu
Dar n-am cum să-l întreb, să-mi spună ce să fac...
Nu încotro s-apuc... ci cum să mă prefac
Că nu-i nimic cu mine, c-am aceiași culoare...
Orice s-ar întâmpla, nu-mi pasă, nu mă doare,
Caut adânc în mine un motiv să zâmbesc
Poate-a ta amintire?...sigur am să găsesc
Printre atâtea rânduri minunea salvatoare
Să pot transforma răul în ploaie trecătoare,
Mi-am amintit ceva, am mai găsit și-o poză...
O privesc, îmi zâmbești, viața-mi pare mai roză...
Totul e trecător, nimic nu-i încrustat,
Oricât ar fi de sincer și de adevărat
Cu-o singura suflare se poate transforma
Totul într-o secundă, se poate deforma,
Clădi sau chiar distruge, totul într-o clipită,
Nimic pe lumea asta, atât de biciuită
Nu are veșnicie, n-are eternitate...
Nimic nu-i cum era...e mult prea multă noapte.

Sunt firimitura care tace...

Sunt firimitura care tace şi se usuca-ncet, încet ,
Sunt frunza ce a ruginit, căzând dintr-un copac defect,
Sunt jaru-ncins dintr-un cuptor ce coace pita-ntr-un final,
Sunt Luna ce a asfinţit topită-n grabă de un val.
Sunt sufletul ce te-nţelege când nimeni nu o poate face,
Sunt numai ceea ce-ţi doreşti, doar dacă-mi spui exact ce-ţi place,
Sunt adevărul gol-goluţ, sunt întrebarea care doare,
Sunt liniştea ce-a adormit şi a ajuns la disperare
Când te privesc, sau te ascult cum spui că eşti altcineva,
Când behăi, zbieri şi vrei să pari un animal de catifea,
Dar calci cadavre ce-ai lungit în faţa ta cu-aşa nesaţ,
Când pătezi totu-n calea ta numai cu ceaşca ta de zaţ,
Şi eşti privit şi ascultat pentru prostia ce nu are
Nicicând la tine vreun leac şi nici un strop de alinare...
M-ascund sub val, să mă topesc, sau în cuptorul cel încins,
În codru fug, să mă feresc de felul tău de nedescris,
Ecoul tău pe mulţi loveşte şi mult prea mulţi te copiază,
Dar bumerangul ce-l arunci, doar tu mai crezi c-adânc visează,
Nu vrea s-auzi sau să presimţi când se va-ntoarce , şi-o lovi
Exact atunci şi-acolo unde, te-ai întrecut în a prosti...