M-aș ascunde

Cum să-mi curăț ochii minții
când din pleoape curg izvoare
de parcă mi-ar cere sfinții
să le fiu pe veci datoare...

Cum să uit cruda furtună
ce mi-a mistuit surâsul,
când pe boltă, doar o lună
îmi înseninează-apusul...

Cum să fac din venin miere
și din bice alinări,
când mă mistui în tăcere
pe sub cele patru zări...

Vârf de ac de-aș fi pe lume
stelele le-aș implora
sufletul să mi-l consume
să nu mă pot apăra...

Fir de iarbă de-aș pătrunde
contopit în bob de rouă,
lacrimile mi-aș ascunde
de lumea aceasta... nouă.

Atingerea gurii tale

Anul ăsta, ploaia vine,
cum făceai tu, pe furiş...
Mă pătrunde, mă reţine,
rupe din acoperiş
câte-o dâră de lumină
rătăcind-o printre nori...
Priveşte din rădăcină
până-n vis, de două ori...

A trei-a oară îmbarcă
sufletul, mai cu folos,
fulgerele ne încarcă,
într-un ritm periculos.

Stropii repezi mă dezmiardă...
Ploaia n-ai cum să opreşti!
Lacrima voia să-ţi ardă
tăcerea, cu stropi fireşti,
atingerea gurii tale
mi-a înmugurit suspinul,
înlesnind iubirii cale,
despletindu-ne destinul.

 

 

 

 

 

Versuri frânte-n cozi de stele

 

 

 

În fiecare an aştept,
să plouă să te pot vedea,
să mă înalţi la al tău piept,
să mă transformi în fir de stea,
să mă aduni, să mă inspiri,
să punem teii la un loc,
să-mi spui ce pui în trandafiri
şi-n dragostea fără noroc.

Să-mi pui pe vis frânturi de stea
şi lacrimi albe de zefir,
să mă topeşti în palma ta,
cu-aromă grea de trandafir.
Să-mi spui că plopii s-au mutat
pe-aleea zilelor pustii,
să mă întorci neapărat,
din drumul meu, să nu-ntârzii.

Mi-e dor de tine neîncetat,
zadarnic ţip, mă arde-n piept,
mistuitor, dor deşucheat,
în fiecare an te-aştept.
Tu ai plecat eu m-am născut
mult prea târziu să pot avea
iubirea ce ne-a conceput,
vers frânt din cozile de stea.

 

Să-mi spui că numai are rost

să te aştept la infinit,

că-n lumea asta, contra cost

e totul, că ne-am irosit.

C-am devenim nişte roboţi,

că nu mai ştim ce nu e drept,

că tu în versuri ne socoţi,

iar eu în vers am să te-aştept.

 

 

 

Te voi uita, probabil

 

 

Te voi uita, printr-o poşetă veche
Pe care n-o mai port de ceva timp,
Doar pentru că nu am nicio pereche
De stele verzi, să trec prin anotimp.

Te voi uita, cu toate că n-am unde
Să te ascund, voi implora vreun nor
Să urmărească ploaia ce pătrunde,
Să pot sfârşi ca ea şi eu, de dor.

Te voi uita, deşi n-am alinare
Din târguri n-am s-o pot răscumpăra,
În flăcări ard, sufletul frânt mă doare,
Lacrimile pe veci mă vor săra.

Te voi uita printr-o poşetă, poate,
Ca pe-o icoană mică, nesfinţită
Pe care-o sărutam noapte de noapte
Atâta timp cât m-am simţit iubită.

Te voi uita, probabil sub umbrela
Ce ne-a adus iubire-n prima seară,
Deşi nu reuşeşte acuarela
Să mă transforme dintr-un strop în fiară.

Curg poemele şiroaie

Cum să te ascunzi sub ploaie
Când o lume-nmugureşte,
Curg poemele-n şiroaie
Frunza-n codru glăsuieşte.

Bat lăstarii la ferestre
Visând că-i o întâmplare,
Florile de colţ rupestre
Se agită tot mai tare.

Trec furtuni, zile senine,
Ierni cumplite se ivesc,
Nopţile cu stele pline
Aripi albe dăruiesc.

Lupii-n haită se adună
Încercând a sfâşia
Dragostea sub clar de lună
Presărând neîncrederea.

Crivăţul din nou porneşte
Fără nicio ezitare,
Dar, izvorul nu se-opreşte
Curge-n versuri uimitoare.

Flacăra iubirii sfinte
Pâlpâie fără oprire,
Soarbe viaţa din cuvinte
Ce tind numai spre uimire.

Îngerii din cer coboară
Împletind cununi de dor,
Clipele mi le măsoară
C-un verde nemuritor.

Printre stele

 

 

Ascult cum se zbate sub stropi reci fereastra,
Încerc să descopăr sonetul dospit,
Dar vântul-l răpeşte în noaptea aceasta
Târându-l spre visele ce-au aţipit.

Ca ploaia la pieptul tău cald mă strecor,
Mă lepăd de griji peste norul enorm,
Ascult cum se stinge în noapte-al tău dor
Privindu-te-n suflet, încerc să adorm.

Sărutul îmi sfarmă tăcerea-n  visare,
Un strop de iubire secunda răstoarnă
Iar ploaia anunţă o noapte mai mare
Decât cea trecută şi curge şi toarnă...

Mă sorbi din privire ca pe-un strop de nor
De geamătul ploii să nu mă lovesc,
Ascult cum se stinge în noapte-al tău dor
Şoptind printre stele şi eu te iubesc!

 

 

 

 

Clipe cu dor de tine

 

 

 

De-aş avea magnet, nu suflet
Şi-aş aşterne vorbe-n vânt,
Mi-aş toci de-atâta umblet
Paşii, în deznodământ.

Aş picta pe-oglindă umbra
Mângâierilor divine,
Şi-aş înlocui vertebra
Clipelor cu dor de tine.

De-aş avea în palme ploaia,
Bălţi de soare-aş dărui,
Revărsându-mi vălvătaia,
Visele ţi-aş nărui.

Aş izbi, probabil, dorul
De-un cer plâns şi-ndurerat
Când m-ar năpădi fiorul
Ce mereu m-a torturat.

De-aş avea venin în şoapte
Şi-n cuvinte nepăsare,
Aş lumina orice noapte
Doar cu stele căzătoare.

Aş zdrobi iubirea pură
Cu dorinţa de-avuţie,
Dar am doar o picătură
De suflet, şi ţi-l dau ţie.

Mai la urmă

Râzi de mine că-s săracă şi n-arunc nicio hârtie
În timp ce tu cheltui banii donaţi de la primărie,
Râzi de mine că îmi pasă de păduri şi de ozon
În timp ce arunci cu sticle de plastic la tomberon.

Râzi când mă aplec pe stradă, zece bani să îi ridic,
Că mereu sunt econoamă şi totuşi n-am strâns nimic,
Râzi când strâng apă de ploaie să-mi spăl sufletul de dor
În timp ce dormi la piscină ca puiul la rotisor.

Râzi când car cu căruciorul fiindcă tu ai portbagaj
Dar, n-ai rostit niciodată adevărul cu curaj,
Râzi acum cât poţi de tare, ştii că nu mă deranjează,
Voi zâmbi şi eu când roata, cea rotundă, derapează.

 

 

Flăcări vii

Aş învăţa un grai aparte

Pe care-l ştie numai vântul,

Când ploaia lacrima-şi împarte,

Scăldând în primăveri pământul.

Aş învăţa graiul pe care

Nu-l ştie niciun muritor,

Să-mi opresc lacrimile-amare

Ce se preling de al tău dor.

Aş învăţa stâncă să fiu,

Să rostesc slove pietruite,

Să nu-mi frământ până târziu

Sufletul ars, cu tine-n minte.

Aş despica o noapte-n două,

Tăcerea stelelor să-nvăţ,

Să-mi scald iubirea-n stropi de rouă,

Să-ţi aduc zorii la ospăţ.

Aş tăia ziua-n miliarde

De clipe fără înţeles,

Dorul, în flăcări vii mă arde

Iar eu, de mult n-am de ales.

Aş învăţa să fiu clepsidră

Să-mi macin sufletul de dor,

Să-l împletesc cu praf de pudră

Strâns din lumina stelelor.

Aş învăţa să-ţi spun, iubite,

În două clipe de tăcere,

Cu trei cuvinte nerostite,

În flăcări dorul tău nu piere.

Te iubesc şi nu mă-nşel!

Aşteptam ploaia să vină

Cu miros de frunze moarte

Să strivesc greaua rugină

De prin paginile toate.

A venit dar, fără tine,

Mi-a pus în pagină dor

Printre lacrimi cristaline,

Stropii reci să-i remăsor.

Aşteptam ploaia să vină

Ca pe-o binecuvântare,

Ochii tăi să-mi dea lumină,

Să uit cât de mult mă doare.

A venit în astă seară

Avidă de răzbunare,

Rece precum o ocară...

Fără tine... ploaia doare.

Aşteptam ploaia să-mi spele

Clipele de dorul tău,

Toate paginile mele

Te strigau, iubitul meu!

A venit şi-acestă ploaie

Ca un capăt de tunel,

Ochii mei curg în şiroaie,

Te iubesc şi nu mă-nşel!

Mă lasă ploaia

Mă lasă ploaia asta oare
Să-ţi spun cu lux de amănunte
Ce simt de fapt şi cât mă doare,
Cum curg ca un izvor de munte?!?

Mă lasă ploaia să-ţi văd chipul
Sau plânge cerul pentru noi,
Vrea doar să schimbe anotimpul
Iubirii pentru amândoi?!?

Mă lasă ploaia să-ţi măsor
Paşii pe-alei nebântuite,
Să uit o seară de-al tău dor,
Să fii aici, nu doar în minte?!?

Mă lasă oare-această ploaie
Să-mi săruţi lacrima pe-obraz,
Ce-a curs în stropi sau în şiroaie
Zămislind zâmbet în necaz?!?

Mă lasă ploaia, s-aduc cerul
Pe-acest pământ fără culoare,
Sau vine toamna, vine gerul
Şi-n loc de stropi, voi da ninsoare?!?

Ploaia noastră vie

Doamne, ce-aş dansa în ploaie

Cu umbrela noastră, veche,

Să-mi transform viaţa-n şiroaie

De clipe fără pereche...

Să păşim pe-aceeaşi stradă

Pe care ne-am rătăcit,

Doar stelele să ne vadă

Sărutul nepreţuit.

În ochii tăi de smarald

Să mă pierd pentru vecie,

Să mă regăsesc, să ard

Doar, sub ploaia noastră vie.

Învaţă să mă iubeşti

Învaţă de la fluturi că viaţa este scurtă,
Învaţă de la frunză cum se întinereşte,
Învaţă că iubirea nu trece doar prin burtă,
Învaţă de la suflet iubirea şi iubeşte!

Învaţă de la noapte cum poţi să luminezi,
Învaţă să te rogi mai mult pentru duşmani,
Să-ţi fie somnul dulce în timp ce mă visezi
Învaţă să-mi dai visul promis de-atâţia ani.

Învaţă de la ploaie oceanul să uneşti
Să porţi cu tine dorul pe care îl eman,
Învaţă să-mi dai viaţă din picături cereşti,
Să mă scalzi în iubire, mai sfântă, an de an.

Învaţă să mă cauţi doar pentru un sărut,
Învaţă de la soare să dăruieşti lumină
Chiar dacă vine ploaia şi nu ai priceput
Ce repede se-ajunge din vârf la rădăcină.

Învaţă că iubirea plătită, nu-i reală,
Că nicio floare verde, ca ochii tăi, nu poate
Să îmi aducă zborul, să îl aştern pe coală,
Din el să se hrănească sufletele curate.

Învaţă de la lacrimi să curgi precum izvorul
Când vrei s-alungi tristeţea, poemul să-mi inspiri,
Învaţă să-mi furi noaptea care-mi ascunde dorul
Să prelungeşti secunda cu albe amintiri.

Învaţă să pui frâul durerilor din viaţă,
Învaţă să fii sincer cu tine mai întâi,
Să dăruieşti un zâmbet senin de dimineaţă,
Să nu-ţi spun în zadar: te iubesc, mai rămâi!

Învaţă să nu-ţi pese de tot ce va urma,
Dumnezeu e iubire, învaţă să-l primeşti
Cu braţele deschise şi te va lumina,
Păşeşte fără teamă, n-ai să te rătăceşti!

Învaţă că iubirea nu-i doar o adiere,
Nici fulg de nea topit în podul palmei calde,
Că nu poate pierii în râuri de tăcere,
Ci sentimentu-n care doreşte să te scalde.

Am furat un curcubeu

Am furat un curcubeu 

Acum câteva secunde

De la tine, dragul meu,

Lumea toată s-o inunde.

Te rog nu te supăra,

Eu nu am răpit, ca tine,

Cu ochii verzi, inima,

S-o port peste culmi alpine.

Eu, cu slova mea peltică

Ochii încerc să îţi sărut

Deşi-mi este tare frică

Că norii n-au dispărut...

Ţi-am furat secunda-n care

În iubire m-ai scăldat,

Ca o ploaie dătătoare

De-un curcubeu dezmierdat.

 Ţi-am furat, să pun pe frunte,

Curcubeul tău, iubite,

Atunci când vei fi pe munte,

Să mă porţi în a ta minte.

Culoarea stropilor de suflet

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Azi nu mai vreau să-ți spun că toate
Zilele scrise-n calendar,
Au zori, amiază, seri și noapte,
Ar fi un vers scris în zadar.

Ar spune luna că cerneala
Cerului meu, cu stele plin,
Am risipit-o-n îmbulzeala
Ploilor care vin și vin.

Ar spune ploaia, însetată,
Că luna n-are ce vorbi
Și-ar curge pentru prima dată,
Să nu-i mai pot stropii, sorbi.

Azi nu mai vreau să-ți spun că ploaia
A încercat să mă stropească,
Ar fi-n zadar, fiindcă văpaia
Arde doar în inima noastră.

A încercat, ca și-altă dată
Să-mi iasă-n cale suspinând,
Să-mi lase slova lui ciudată,
Gândită-n noapte, rând cu rând.

A încercat să-mi smulgă stropul
Oceanului, ce-l port firesc,
Chiar de mă va-înghiți potopul
La piept, pentru că te iubesc.

A reușit, pentru-o secundă
S-aprindă-n mine o furtună,
Dar, valul său, totul inundă
Oricât ar fi vremea de bună.

În calendar, stropii se-aștern
Aşa cum noi îi împletim,
Chiar dacă puţini mai discern
Culoarea lor, noi ne iubim.

Petală plutitoare

Sunt o petală rătăcită
În palma ta, de fericire,
Renasc în lumea împietrită
Și-mi scald ființa în iubire.

Sunt petala-înmiresmată
Cu-a ta iubire, neumbrită
De nicio ploaie camuflată,
De nicio boare otrăvită.

Sunt o petală plutitoare
Pe-oceanul dragostei imens
Ce mi-l așteri, ducând în zare
Iubirea picurată-n vers.

Sunt petală alcătuită
Din iubire adevărată,
Din sufletul tău pornită,
În viaţa mea picurată.

Iubire pură

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Seara, ce cădea grăbită,
S-a oprit din al ei dans
Peste ploaia rătăcită
În emoții și suspans.

Un surâs de primăvară,
Lângă-o cană de cafea,
Doar într-o banală seară
A dat vieții, dragostea.

O cascadă de cuvinte,
Scoase de prin buzunare,
Se scurgeau inconștiente
Peste clipa următoare.

Noaptea își lăsase pleoapa,
Stropii reci priveau uimiți
Cum din lespezi stoarcem apa,
Doi nebuni îndrăgostiți.

Doar o clipă, o secundă,
Un minut în palma ta,
S-a născut ca să pătrundă:
N-ai să mă mai poți uita!

Universul se încinge,
Soarele se zvârcolește,
Doru-n suflet ne atinge
Cu săgeata, mișelește.

Ne lovesc furtuni de-a valma,
Ne ridică nori pe creste,
Lacrimile ne ard palma,
Totul părea o poveste.

Fulgere destrămau zarea,
Visele ne risipeau
Dar, iubirea și iertarea
În suflete năvăleau.

Zeci de voci loveau sălbatic,
Judecând neștiutori
Cu sufletul lor antarctic,
Suspinul pierdut în zori.

Crivățul, neluat în seamă
Printre spini s-a risipit,
Iubirea din nou ne cheamă,
Azi, doi ani s-au împlinit.

Doi ani de iubire pură,
Sentiment dumnezeiesc,
Sunt numai o picătură
Dar, din suflet te iubesc!

Îmi pui viaţă în cerneală,
Dragostea s-o zugrăvesc,
Din acea seară banală
Dragul meu, eu te iubesc!

Stropi din dorul tău fierbinte

Stropi din stropii ploii noastre,
De mi-ar fi trecut prin gând
Să adun, spre culmi albastre
Când zburam, abandonând
Lacrimile şi tristeţea,
Durerea mult prea cernită,
Aş fi rămas cu blândeţea
Şi dragostea neclintită.

Stropi din clipa clipei noastre
De-aş fi aşternut pe file,
Peste versurile noastre,
Cu aromă de zambile,
Dragostea-aş fi despletit
Printre stropi de ploaie blândă,
Ceru-ar fi pecetluit
Dorul tău ce mă inundă.

Stropi din dorul tău fierbinte
De-aş rătăci-n ploaia verii,
Din a ochilor sorginte,
Aş da pagina uitării,
Aş presăra peste vreme
Stropi de vers născut sub ploaie,
Dragostea mea să te cheme
Sub a stropilor văpaie.

Mă minţi!

Mă minţi frumos, mă minţi zâmbind,
Mă minţi cu vorbe dulci, mieroase,
Deşi ştii sigur că nu tind
Să cred în visele frumoase,
Mă minţi şi nu e prima oară
Mă minţi că cerul e-nnorat
Deşi de mult nu plouă-afară
Ci doar obrazul mi-e spălat.
Mă minţi să-mi alungi suferinţa,
Mă minţi crezându-mă copil
Deşi îţi cer îngăduinţa
De mult, să abordezi alt stil.
Ştii că iubirea mea-i curată,
Ştii că nu mint nicio secundă,
Mă minţi şi nu e prima dată
Când lacrimile mă inundă.
Ştii că minciuna mă răneşte,
Ştii că din dragoste te iert,
Mă minţi, minciuna mă loveşte!
Dar te iubesc şi-asta e cert!

Un cadou de la prieteni dragi!

geaninalisandru Says:
iunie 2, 2011 la 3:15 pm la: http://lisandrulisandru.wordpress.com/2011/06/02/tinerete-fara-batranete-sau-fericita-iluzie-a-nemuririi-noastre/comment-page-1/#comment-28763


Pentru Dana Pătraşcu,
de la aflarea veştii sunt sfâşiată de gânduri şi întrebări. Singurul lucru pe care mai am putinţa să-l fac în aceste clipe este să îţi dăruiesc cu tot sufletul câteva rânduri:

Din lut şi scrum am renăscut, însă acum mi-e sete,
Aş vrea să mă revărs într-ale apei plete,
Să urc cu dor un drum cu şapte trepte,
Ce mi-l sădeşte apa-n gând dorind să mă răsfeţe.
Urc prima treaptă, primul pas , cu toată veselia
Ridic un ochi, îl pun pe cer şi scriu COPILĂRIA.
Cu celălalt urc tot mai sus, pe treaptă, cu decenţă
E mult mister, îmi place aici, salut ADOLESCENŢĂ!
A treia treaptă mă aşteaptă, îi simt intensitatea,
Fii drept, îmi spune acum treapta, eu sunt MATURITATEA.
Bătrân de sunt, eu tot mai urc o treaptă, şi încă una,
Cu un picior pe treapta cinci, ating ÎNŢELEPCIUNEA.
Mai am doar două de urcat şi beau din APA VIEŢII,
Regrete n-am şi am să urc, ţinându-mă de zidul tinereţii.
Un zid de flori, mult verde-am pus, iubire şi speranţă,
Din lut şi scrum am renăscut, mă reîntorc la VIAŢĂ.

Ploaia la indigou de-aseară
Mi-a furat mintea într-o clipă
Inima mi-a făcut amară,
Şi am lovit adânc, în pripă
Fără să mai gândesc sau poate
Eram plecată pe alei...
De nuci înalţi, pierdută-n noapte...
Îmi cer iertare dragii mei!
Cu vestea mea v-am întristat
Vă rog să-mi scuzaţi comportarea!
Nu-mi amintesc când am tastat,
Parcă mă furase uitarea...