Aşteptare

Să nu mă-ntrebi de ce am mai rămas
Şi nu m-am avântat pe alte căi,
Purtată de zefirul fără glas,
Am aşteptat, în lacrimi, ochii tăi.

Mi-am pus în ordine clipele toate
Şi nopţile le-am înşirat pe aţă,
Să nu mă mai târăsc aşa pe coate
Ca firul ierbii, pur, de dimineaţă.

Să nu mă-ntrebi cum am urcat pe nouri
Sau cu ce-am şters bucata mea de cer
Când mă loveau sferele în carouri
Şi versul alb împovărat de ger.

Mi-am împletit, din amintiri, aripa
Şi am zburat pe unde-am fost cu tine,
Să-mi pot păstra neîntinată clipa,
Să te privesc, în ochi, fără ruşine.

Să nu mă-ntrebi cum de mai sunt în viaţă
Deşi mă sting cât-un izvor pe zi,
De zece vieţi aştept să-ţi spun în faţă
Că te iubesc şi-am să aştept să vii.

Nimic nu mă doboară!

Ţi-am dat iubirea mea curată,
A fost probabil prea puţin,
Dar dragostea adevărată,
Singură n-am cum s-o întreţin
Ţi-am dat inima mea, pe care
Ai luat-o peste tot cu tine,
Chiar te-am iubit..., cu disperare,
Scăldată-n lacrimi cristaline,
Ţi-am dat doar ceea ce se simte,
Nu ce se vede, ai dreptate...
Eu te purtam adânc în minte
Şi-n suflet. Ai vrut libertate?
Ţi-am dat-o, chiar de sângerez
Iar rana doare, arde, seacă...,
E prea târziu să mă-ntristez,
Dragostea ta a fost o joacă...
O altă şansă nu-mi cerşi,
E prea târziu să ţi-o ofer!
Ţi-am dat tot, însă... nu mai ştii...,
Ai otrăvit-o-ntr-un mister.
Ţi-am dăruit suflet curat,
Scăldat în lacrimă de dor.
Sunt goală, s-au epuizat
Şansele pentr-un trecător.
Ochii tăi verzi, doriţi în noapte,
În suflet n-au ştiut privi.
Iar dacă nu vezi de departe,
Sufletul nu mi-l mai strivi!
Nu încerca seară de seară
Inima să îmi răvăşeşti,
De-acum, nimic nu mă doboară!
Chiar de-ai să-mi juri că mă iubeşti!

Nu am motiv să mă-ntristez

Oglinda mi-a şoptit mieros
Cu glasul ei de catifea
Că aş avea chipul frumos,
Deşi... e-mbibat de cafea,
Un glas din depărtări venit
Mi-a strigat fără de regret
Că aş avea chipul cioplit
În focu-n care te aştept.
Un ipocrit din lumea rece
Mă învăţa cum să zâmbesc,
Din viaţa mea i-am spus să plece
Iar azi, zâmbeşte că... iubesc.
Alt cunoscut mi-a spus mai ieri
C-aş fi o stea miraculoasă
Doar de câteva primăveri,
Însă sub vocea lui mieroasă
O răguşeală se zărea,
Deşi-ncerca să o ascundă
Sub munţi de flori, se ofilea
Totul în numai o secundă.
Prieteni doar de-o zi, mi-au spus,
Că-n locul meu de s-ar afla,
Te-ar rătăci peste apus,
Ferestrele le-ar camufla
Cu-alte perdele parfumate,
Atâta timp cât eşti plecat.
Cum pot eu să le dau dreptate
Când te aştept neîncetat...?
Orice ar spune prefăcuţii
Sufletul nu mi-l voi schimba,
Oricât vei colinda tu munţii
Iubirea-mi nu va sucomba.
Nu e născută din minciună,
Iubirea mea nu-i doar un vis,
Nu-i foc de paie, nici furtună,
N-o pierd prin geamul larg deschis.
Voi sparge-oglinda mincinoasă,
Sufletul candid să-mi păstrez,
Poţi spune oricui: "-eşti frumoasă!"
Nu am motiv să mă-ntristez.

Cu-n suflet mai bogată.

Sunt prea bogată să mai cer
Vieţii orice mărunt mister,
Am tot ce n-am avut cândva
De când îmi dai dragostea ta,
Chiar de a venit mai târziu
Cu ea-s' bogată şi o ştiu,
Am sufletul tău minunat
Chiar dacă a întârziat
A venit când n-aş fi crezut
M-ai subjugat cu un sărut,
Lacrima mi-ai îndepărtat
Doar cu-n sărut adevărat,
Fierbinte, avid de dorinţă,
M-ai reînviat din neputinţă
Să-mi dărui dragostea curată,
Să fiu cu-n suflet mai bogată.

Am tăcut...

Am tăcut... s-adun din toate
Câte-un strop, o picătură...
N-am făcut din ziuă noapte,
Dar nici din dragoste ură.
Am tăcut, privindu-ți ochii
Ce de mult nu m-au văzut
N-am schimbat iubirea-n rochii,
Mi-am dorit doar să te-ascult
Ca pe-o zi de primăvară
Dup-o iarnă nesfârșită,
Ca pe-un iz de floare rară
Într-o lume împietrită
Mi-am dorit să-ți simt parfumul
Într-o junglă-incendiată
C-un zâmbet să-înlături fumul...
Să-mi dai dragostea curată
Ca pe un strop de culoare
După-un lung drum prăfuit,
Să-mi aduci în suflet soare
Și-un sărut de bun venit.
Am tăcut... cum tace norul
Când seninul îl inundă
Și-am strâns lacrima din dorul
Ce-mi îneacă noapte-adâncă.
Am tăcut visând pe culmea
Norilor cu piscuri 'nalte,
Am tăcut, a trecut vremea
Iar tu ești tot mai departe ...

Mă faci... să cred,...

Mă faci, să cred că-s vinovată şi-adânc în suflet te-am rănit,
Mă faci, să cred că fericirea din vina mea s-a irosit,
Iar tu, de fapt, cu calmitatea din limitele neadmise
Hrănești iubirea cu otravă pe toate paginile scrise.
Mă faci, să cred că ai puterea să-mi dăruieşti suflet curat,
Iar eu, în viaţa asta mare, să te iubesc aş fi-ncetat.
Mă faci, să cred limpede totul, doar gândul meu ar fi tardiv,
Iar tu, ascuns după iubire, înfigi pumnalu-n stil parșiv.
Mă faci, să cred, că eşti cel care îmi picuri roua dimineața
Cu-a ta privire zâmbitoare, îmi luminezi toată speranța
Dar tu, de fapt eşti doar un vid, un vid plin doar cu-n gol imens
Te du, departe, mai departe, dispari din al meu univers!