Înfiere din fiere

Mi-am luat versul la-ntrebări
ca pe-o iarbă rea și lungă,
i-am pus stele-n păr, din zori,
nici-un punct să nu-l ajungă.

Să umble fără de zid,
modelându-și suferința
și lacrima... insipid,
făr-a-mi tulbura credința.

Să curgă pe pagini reci,
să-ncălzească neîncetat,
să m-asigure că-n veci
de veci, va fi devotat.

Mi-am luat versul la-ntrebări
ca pe-o haină grea și dură,
să-nsoțească peste mări,
peste munți, cu-a lui căldură.

I-am coborât, din cer, rima,
strofele le-am așezat
pe platou, de unde stima
să-l ofere... moderat.

Mi-am luat la subțioară
versul, să îl încălzesc,
să-l ofer, să nu mai doară
niciun sunet pământesc.

Încorsetare

Cineva mi-a spus să-nlătur
Lacrima din calendar
Dorul aprig să împătur
Cu veninul crud și-amar...

Mi-a spus să distrug corsetul
Versurilor dulci și calde,
Să dezvălui alfabetul
Care-n flăcări să mă scalde.

Cineva cu multă carte
Așezată-n rafturi pline
De praf gros, microbi și moarte
Încerca să mă aline…

Îmi picta viața cu pana
Unui prim magician
Și-mi punea acid pe rana
Ce-o purtam an după an…

Îmi dicta cum să fac pasul
Cumpărând tot ce se poate,
Cum să-mi înec la mal vasul
După ce-am muncit pe coate.

Cineva… nu mai contează
Cine-a fost acel motiv
Care încă mai visează
La un zbor contemplativ.

Justițiară

Sentința se suspendă,
discursul s-a sfârșit...
Răsfoiesc o agendă
din care am ieșit.

Izbesc în geamandură
cu valul fără rost
să par o picătură
din care n-am mai fost.

Mă lepăd de noianul
de lacrimi și arginți,
desferecând cadranul
care m-a scos din minți.

Mă simt o picătură
de vers neînțeles,
alegând o armură
din care nu mai ies.

Îmi pun pe iarna crudă
miraj de primăveri,
nimeni să nu-mi audă
tăcerile de ieri.

Îmi pui o floare-n glastră,
o binecuvântare,
pentru iubirea noastră
cea fără de hotare.

Am tot ce vreau cu tine,
izbândă și temei,
din lacrima ce vine
acum din ochii mei.

Sărutul tău alină
dureri nepieritoare,
ochii tăi dau lumină,
inima ta-mi dă soare.

Sentința se suspendă
discursul a-ncetat,
lacrima i-a amendă
un sărut deșucheat.

Mai mult vers decât mi se cuvine

 

 

 

M-am înțepat într-un vers

 încercând să-mi șterg o lacrimă

ce se chinuia să nu se nască,

tremurând ca marea între țărmuri.

Catargul lui s-a înfipt 

în buricul inelarului.

Sângeram un poem

despletit, 

dospit în flăcările dorului

de a-mi săruta degetele,

unul câte unul.

Lacrimile nu-mi mai curg simetrice,

ochii se întrec în metafore...,

care mai de care mai darnic,

care mai de care mai versificate.

unul lăcrimează vers alb,

celălalt rime bătătorite.

Ce s-ar fi întâmplat 

dacă aș fi avut mai mulți ochi 

decât mi se cuvine?

Cu ce fel de vers aș fi nins pagina vieții?

 

Cu Dumnezeu mână-n mână

Mulți cred că am mintea-n pantă,
că visez ca toți poeții,
că sunt foarte arogantă,
luptându-mă cu nămeții
de iubire și de dor...

Unii cred că-mi este teamă
adevărul să-l rostesc,
habar nu au cum mă cheamă,
pe care lume trăiesc,
nici cu ce aripă zbor.

Se-mbulzesc, să mă răsfețe,
la-nceput, pe limba lor,
însă au atâtea fețe...
încât aleg doar să zbor
în ciuda lichelelor.

Cu Dumnezeu mână-n mână,
n-am cum să mă rătăcesc,
printre nori, din stele-n lună,
pot oricând să despletesc
versul meu, răscolitor.

Declarație de avere

De aici, de unde frunza peste versul meu a nins
Şi-a-ncărcat această toamnă c-un covor din verde stins
Mă declar fără speranță, lacrimă din dor tăcut
Şi-mi pun viața sub călcâiul sufletului abătut.

De aici, de unde norii îmi sunt sprijin, așternut,
Vin cu inima curată s-aduc slova - conținut,
În șuvoi sau picurată, cum fac eu la asfințit,
Mă declar nenumărată printre cei ce v-au slujit.

De aici, din noaptea asta în care facem popas,
Mă sustrag cu-abilitate, într-o lume fără glas,
Mă declar nedefinită, fără dramă sau coşmar,
Venind cu iubirea-n suflet versul să vi-l dau în dar.

Nu-i de ajuns

Am încercat seară de seară
să-mi îngrădesc gândul
cu cioburi de stele.
mi-au luat foc visele
și luminat nopțile.

Am hotărât să-mi despletesc
visele pe umerii munților,
în timp ce zorii-mi pictau chipul tău
în iarba înrourată
catifelându-mi călcâiul.

Am depus la picioarele dorului
stânci, lacrimi și miere
de pe buzele încleștate
ale  amintirilor
în care domneai
numai tu, regele viselor mele.

Am sfâșiat apusul cu ghearele
înmuiate în flăcările soarelui
și-am îngenunchiat înaintea lunii
ce urma să-și împartă visele
în frumoase și neîmplinite.

Am sperat că te voi uita,
m-am resemnat
știind că nu e de ajuns

să-i pui inimii ochelari

de soare la răsărit de lună.

O primă zi

E-aşa cum nu mai ştiu nici cum se cheamă,

un alb divin, înveşmântat în auriu,

o primă zi, care încet aclamă:

"mă iartă până nu e prea târziu!"

E-aşa cum vreau să se înfăşoare gândul

neprihănit de-un vis uitat pe geană,

e prima zi, de-acum ţi-a venit rândul

să-mi pui ciorchini de versuri peste rană. 

Într-o zi sau într-o noapte

 

 

 

 

Într-o noapte, când valsând
peste duritatea lunii,
mă vei săruta în gând
dintre stele, ca nebunii,
vom desprinde dimineaţa
de tăcerea zorilor.
Într-o noapte, toată ceaţa
din frunzişul stelelor
va trimite peste lume
stropi de suflet înflorit
reuşind să ne îndrume
dragostea spre nesfârşit.

Într-o zi, domnind pe-o stea
pentru zarea muribundă
vom străbate dragostea
şi visele ce-o inundă,
vom implora soarele
să ne mistuie de dor
scăldându-i picioarele
în lacrima stelelor.
Într-o zi vom pune luna
nopţilor de pe poteci,
să ne depene cununa
viselor, să nu mai pleci.

 

 

 

 

Neînţeles descântec

 

 

 

Cum să-nţelegi poetul când el din jar mănâncă,
din jar se-adapă, zilnic, în flăcări se-ntregeşte,
din lacrima de lună el curge ca o stâncă...
cum să-nţelegi poetul, când plânge şi-nfloreşte?

Cum să-nţelegi poetul când lacrima lui arde
tot ce adună ura, tot ceea ce umbreşte,
visează dimineaţa în doruri miliarde,
cum să-nţelegi poetul când plânge şi zâmbeşte?

Cum să-nţelegi poemul când, n-ai citit poetul,
n-ai descifrat ideea istorisirii lui,
cum să-nţelegi iubirea când nu ştii alfabetul
înlăcrimat în piatră de pana dorului?

Cum să-nţelegi poetul când şoapta lui răcneşte
înveşmântată-n valuri de lespede tăcută
cum să-nţelegi poetul când moare şi zâmbeşte
iar sufletul îi cântă într-o necunoscută?

Neînţeles descântec cu lacrimi şlefuit,
poetul se citeşte când lumea se întreabă,
cum să-nţelegi poetul, când versul s-a sfârşit,
iar el se iscăleşte pe nori, ca pe-o podoabă.

 

 

 

De când te iubesc

 

 

 

Doar de când te iubesc
versu-mi curge-n izvor,
nopţile se unesc
pe-un tril ameţitor.

Doar de când te ador
zorii-mi sunt mai senini,
stelele nu mai vor
să-mi ofere ciulini.

Doar de când te-am aflat
şi-mi dai viaţă-n deşert,
te iubesc neîncetat...
sentimentul e cert.

Invită-mă la o cafea!

Invită-mă la o cafea, diseară
şi... îndulceşte-o, dacă este cazul,
cu lacrima ce-am strâns-o-n călimară,
să nu-mi mai ardă viaţa şi obrazul.

Te-aştept, la masa noastră, să-mi pui lapte
în lacrimile repezi, ce-au durut
aşa de mult, încât, nu mai am noapte
ci zile înşiruite-n aşternut.

Invită-mă, pe bancă-n parc, să-mi scuturi
petale albe de sidef pe tâmple,
să-mi desluşeşti iubirea din adâncuri,
în vis să n-o mai laşi să se întâmple.

Să opreşti timpu-n loc pentru-o secundă,
o zi, o viaţă sau o veşnicie,
realizând că versul meu inundă,
iar tu-l loveşti, din pură gelozie. 

Invită-mă la o cafea, şi-n minte 
ascunde gândul-n care mă loveşti, 
preţ de o clipă... doar o rugăminte 
mai am... să uiţi că mă iubeşti...! 

Spune-mi tu...

Spune-mi, tu

ce-nţelegi prin ilustrul "a fi"...?

spune-mi când mă visezi

spune-mi când mai adormi,

oare când te trezeşti,

cu ce lacrimă torni?

Spune-mi...

tu ce-nţelegi

prin măruntul "a da"?

din grăunţe hotar,

din dorinţă visări,

oare pui în pahar

tot seninul din zări?

Oare mâine s-a scurs

când tu nici n-ai simţit,

dăruind ce-ai parcurs

pentru-a fi asfinţit?

Desluşeşte cărări

care n-au existat,

dă-i iubirii din zori

ceea ce-a meritat.

Înţeleg să-mi pun cer

printre stelele mii,

de ruşine să pier,

nu din darul de-a fi.

N-am să-mi cumpăr un loc,

eu deja l-am primit

de când soarta mi-o joc

ca un film renumit.

Spune-mi...

tu ce-nţelegi

prin eterna iubire?

când prin ploaie alergi

fără a-mi da de ştire,

când mă spulberi de dor

şi-n căuş mă adormi,

oare când urc pe nor

cu ce lacrimă-mi torni?

M-am născut înainte să mor

 

 

 

M-am gândit să mă nasc înainte să mor,
să adun primăveri dintr-un hohot de cânt,
să păşesc peste timp despletind cald fior,
dându-mi seama ce-am fost să-mi doresc cine sunt.

M-am născut dintr-un lut tocmai bun de convins,
am topit fulgi de nea dintr-o iarnă cumplită
să-mi astâmpăr ciorchini care-n dor s-au încins
şi-au ţâşnit, vers cu vers, mângâieri să comită.

M-am convins c-am atins pragul zilei, de ieri,
ca un far zbuciumat printre valuri domnind,
împărţind adieri, luminând primăveri,
m-am gândit să renasc firul ierbii doinind.

Mi-e dor de ocean

 

 

Mi-e dor de cuvinte,
de albe tăceri,
de paşi înainte,
de veşnicul ieri...

mi-e dor de iubire
sau ce-a mai rămas
pe sub cimitire
în pacea din glas...

mi-e dor să-mi pui stele
de vis la urechi,
să-mi sculptezi pe ele
metehnele vechi...

mi-e dor să-mi descoperi
dorinţa de-a fi,
să-mi depeni luceferi
din joc de copii.

mi-e dor cum nu-i altul
mai dor pe pământ,
mă strigă asfaltul
să-i torc un cuvânt,

din versul în care
te răstălmăceam,
mi-e dor de uitare,
mi-e dor de ocean.

Aripile tale m-au învăţat să zbor

 

 

 

De mi-ai întinde vorbele pe pâine
din lacrimă n-aş mai ieşi curând,
te-aş dărui uitărilor, de mâine
să te iubesc purtându-te în gând.

M-ai săruta, firesc, înlăcrimată
pe umbra zorilor fără temei,
şi-aş împleti, de stele acuzată
un fruct zdrobit de vers, pe ochii mei.

Târziu, pe creste, aripile tale
m-au regăsit, sfârşită la izvor,
şi-au zugrăvit iluzii inegale
din lacrimă să-nvăţ din nou să zbor.

 

 

 

Nu mai vreau să pier în noapte

Am aşternut clipele-n carte,

printre rafalele de vânt,

venind în mine, dintr-o parte,

am spart oglinzi cu un cuvânt.

Mă frământaţi cu aşa migală,

propuneţi totul pentru vid,

din grabă, fără îndoială,

alegeţi lanţul prins în zid.

Eu nu mai vreau să pier în noapte

ca un vapor fără ocean,

vreau din tăcere să smulg şoapte

cu strălucire de mărgean.

Vrea să iau de pe luciul mării

razele soarelui dansante,

din ochii mei să-ţi croieşti zorii

strălucitori, vii diamante.

Nu mai vreau să ştiu

 

 

 

ţi-am simţit urma pe zid,
stă brodată-n două zale,
versul plânge insipid,
timp pierdut în seri banale.

mă izbeşte peste geană
câte-o dâră de lumină,
brodată ca o năframă
ce-n sărutul tău se-anină.

printre degetele tale
şi-au săpat loc sângeriu
ale nopţilor petale,
dar eu nu mai vreau să ştiu.

să-mi scrii un vers

 

 

 

să-mi scrii un vers,
numai atât cât să-mi aducă vise-n zori
când soarelui i s-a urât să se ascundă după nori.

să pui în el
ce-ai adunat din ochii mei când m-ai privit,
când sufletul ţi-am sărutat şi cu speranţă m-am hrănit.

să-mi scrii un vers cât luna plină ce ne admiră când visăm
că putem oferi lumină, iubi, zbura şi...
sărutăm.

să-mi scrii un vers când noaptea vine
şi luna nu te va opri
să te gândeşti intens la mine,
din versuri să mă poţi clădi.

Când prima literă m-a părăsit

M-ai nins o noapte-ntreagă cu iubire
după ce ai rostit fără vreo teamă
că ce-am trăit, poate c-o să mă mire,
e doar aşa... să aflu cum mă cheamă.

Mă urmăreai, crezând că-s doar o coală
pe care se aşterne vers mereu...
Nici nu visai că n-am inima goală,
că-n ea-ţi voi face loc, iubitul meu.

Nici eu nu am sperat în acea seară,
în care prima literă m-a părăsit,
c-am să te-ascund adânc în inimioară,
şi-ţi voi rosti din suflet "bun venit!"