Cel puțin odată

Cel puțin odată vreau să-ți fiu dorință,
cel puțin odată să mă osândesc
peste lumea asta dacă-i cu putință,
cel puțin odată să mă regăsesc.

Cel puțin odată să mă strângi în brațe,
cel puțin odată să mă ning pufos
peste culmi de suflet pline de speranțe,
cel puțin o clipă să trăim frumos.

Cel puțin odată să mă duci departe
de toată durerea care m-a-nghețat,
să-mi citești în suflet ca și-n a mea carte,
cel puțin odată cu adevărat.

- Arta de-a zbura când iubesc -

Nici nu mai știu ce se mai poartă
nici n-am de gând să strălucesc,
că din iubire eu fac artă...
- Arta de-a zbura când iubesc -

Mi s-a mai spus că nu am minte,
că viața mi s-a scurs în van,
dar eu pășesc doar înainte,
fiindcă doar Ceru-mi e tavan.

Nici nu mai știu în care carte
am scris sau numai am citit,
că ce-i al meu e pus de-o parte,
se pare că... m-am liniștit.

Mi s-a mai spus că-s numai bună
de tras pe dreapta - la relaș,
că-n lumea asta doar pe Lună
există pentru mine naș.

Nici nu mai știu din care clipă
am sentimentul omenesc,
dar știu că-n sufletul meu țipă

- Arta de-a zbura când iubesc -

Înainte

Când vei vedea că Luna plânge
sub șoapta stelelor zglobi,
că Universul nu-i ajunge
și versul mă va înrobi,

Când vei vedea că plânge noaptea
rătăcind între DA și NU,
să-mi pui în plete libertatea
de a visa cum visezi tu!

Când vei vedea că din dorință
se va înfiripa poem,
să fii, cu multă chibzuință,
aici, dar fără să te chem.

Să-mi aduci lumea la picioare
cu tot ce are ea mai sfânt,
să fim ca Luna lângă Soare,
să luminăm acest pământ.

Să-mi dăruiești doar o petală
din florile ce ți-au zâmbit,
ca stelele ce dau năvală
în noapta asta de granit.

Când vei vedea că Luna plină
se-ascunde după trei cuvinte
punându-și geana-n carantină
să privești numai înainte.

De ziua ta, copile dus la Ceruri

azi cerul nu mai are viață, 

pământul... nu mai e pământ,

azi lacrimile îmi îngheață

în ochi și-ntreb... de ce mai sunt?

azi ar fi trebuit, copile,

să-ți fac un tort cât munții toți,

dar nu mai ești... doar eu am zile

în lumea asta... de roboți.

azi ar fi trebuit să stingi 

dintr-o suflare... lumânări

36... și să-nvingi

o lume plină de ninsori.

dar ai ales să-mi sfâșii clipa

în lacrimi, fără de sfârșit,

să-mi dăruiești pe veci aripa

cu care-n lume ai venit.

azi voi aprinde-o lumânare

să-ți lumineze drumul drept,

voi încerca  să-ți scriu cât doare

că ai plecat... și-n veci te-aștept.

în graba mare te-ai născut,

la fel de repede te-ai dus,

mă-ntreb și-acum... cum ai putut

să zbori copile-atât de sus?

eu încă mă târăsc... pe bune...

genunchii-mi sunt doar rugăminți,

mă sting încă, dar n-am cui spune

că deja mi-am ieșit din minți.

că totul curge fără noimă   

zi după zi... timp despletit...

că sunt un vis fără de formă,

și-am obosit, copile-am obosit!

Acolo unde

Acolo unde numai vântul 
mă poartă fără să-mi doresc,
acolo unde numai gândul
mă duce fără să clipesc...

Acolo unde noaptea-mi smulge,
în miezul ei, un vis firav,
acolo unde nu m-atinge
nimic obscen, nimic mârșav...

Acolo unde ziua vine
pentru a naște început,
acolo unde ploaia ține
doar cât durează un sărut...

Acolo lumea se oprește
din rătăcirea-n Univers
să-mi savureze nebunește
filă cu filă, vers cu vers.

8 ani

Au zburat opt ani, copile,
Parcă nici n-au existat, 
Au zburat opt ani de zile
De când m-ai abandonat.

Tu plecat acolo-n ceruri,
În Rai, Iad, cum s-or numi,
Eu lupt veșnic printre geruri, 
Ani la rând, zi după zi.

Am rămas ca frunza-n toamnă, 
Să ruginesc în surdină,
Deși noaptea mă îndeamnă 
Să trăiesc fără lumină.

Au trecut opt ani, zadarnic, 
Încă nu am învățat 
Să trăiesc cu-n dor amarnic,
Dor nescris, nedescifrat.

Nu mai am stabilitate, 
Sunt și oarbă sunt și șchioapă, 
Nu am vis, nu am dreptate, 
Mi-ai luat tot... cu tine-n groapă.

Am rămas aici să-ți scutur 
Câte-un vers peste mormânt,
Lacrimile să-mi alătur 
Atâta timp cât mai sunt.

NeVers

Mi-am pus pe tâmple ceața
să mă aud visând,
să-mi scutur dimineața
de cearcăne, pe rând,
pe pași, pe nepăsare,
pe șoaptă și pe vis,
pe noaptea-ngenunchiată,
pe toate câte-am scris,
pe stele fără număr,
pe lacrima trunchiată,
mi-am pus pe frunte norii
să te visez vreodată.

Mi-am adunat tăcerea
la ceasul desfrunzit,
să îmi ascund durerea
în tot ce-am investit,
în replica din urmă
a lanului de grâu,
în tot ce nu se curmă
și curge peste râu,
se-adună în oceane,
în fire de nisip,
se rupe în secunde

făcându-mă să țip.

Mi-am despletit tristețea
în versuri deșuchiate,
să îți aștept binețea
în fiecare noapte,
dar am visat că visul
s-a înecat la mal
și am rămas nescrisul,
neversul triumfal,
nedeslușitul verii
cu ceața-n zori de Mai,
implorând adierii
să-ți murmure ''mai stai!''

Ce bine...

Ce bine că am învățat să cred în mine, 
Să mă ridic oricât mi-ar fi de greu, 
Că nu m-am risipit crezând în tine 
Și m-a ținut în viață Dumnezeu.

Ce bine că nu mi-am făcut iluzii, 
Ce bine că-n minciună n-am crezut, 
Ce bine că mai sunt, fără perfuzii, 
Deschizând ochii altui început.

Iar dacă mâine-mi vei ieși în cale
Să-mi spui din nou că doar mi s-a părut,
Că-s vinovată, că o iau la vale…
Că nu-i adevărat că m-a durut…

Ce bine că n-am adunat otrava 
Cu care mă hrăneai la prânz și-n zori, 
Ca și la cină… netezindu-mi tava
Cu-al tău venin – un dar de sărbători .

Ce bine că mai pot picta o strofă,
Ce bine că mai pot gândi un vers, 
Ce bine că mai curg, chiar pe sub stofă,
După doi ani, doi ani trăiți invers.

Blestem de glie

Te blestem, țară bogată, să te-mbogățești din nou,
Să te caute străinii pentru-a-mprumuta un ou!
Te blestem să nu duci lipsă nici de soare nici de ger!
Să te chinui, ca și mine, să așterni slove din cer!

Te blestem să-ți plece fiii - în vacanță - cât poftesc!
Să se-ntoarcă-aici, la muncă, pe pământul strămoșesc!
Să nu duci lipsă de holde, de iubire, de... blestem,
Te blestem, țara mea dragă, deși de blestem mă tem...

Te blestem să nu te-atingă nicio clipă de durere!
Lacrima cea mai fierbinte să-ți curgă doar de plăcere!
Să ai toate la-ndemână, așa cum aveai cândva,
Te blestem țară bogată, să nu știi ce-i lacrima!

Să nu știi ce-i sărăcia, furtul, înșelătoria,
Să nu întâlnești vreodată lașitatea sau prostia!
Să îți fie noaptea-noapte, ziua să-ți fie senină,
Mamele să-ți fie mame, din cer pân' la rădăcină!

Tații să-și iubească pruncii ca și când i-ar fi născut...
Te blestem țara mea dragă!!! (Știi cât te iubesc de mult!!!???)
Să nu știi ce-i sărăcia, să nu-ți pierzi timpul oricum!
Să nu-ți dai cu stângu-n dreptu', să n-ajungi să dormi pe drum!

Să ai perna ta pufoasă, așternutul tău curat!
Să ai focu' aprins în sobă... ca și când l-ai fi furat!
Să ai tot ce-ți cere pielea, sufletul, gura, furia!!!
Să ai lacrimile mele- când te scaldă bucuria!!!

Te blestem, țara mea dragă, să nu simți nicicând durerea!
Să petreci clipă de clipă! Așa să-ți crească averea...
Să uiți lacrimile nopții care te-au împovărat,
Să îți limpezească drumul doar cuvântu-adevărat!

Te blestem țara mea dragă, să fii unită-n vecie,
Să nu te destrame nimeni, nici în veci, nici în pruncie
Oricât de sărac ți-e cerul, oricât de uscată-i glia,
Te blestem țara mea dragă să nu știi ce-i sărăcia!

Oricât de-nghețat ți-e drumul, oricât de amar ți-e ceaiul,
Te blestem, țara mea dragă, să nu plângi decât ca naiul,
Să urli cum urlă vântul atunci când a obosit,
Te blestem, țara mea dragă, să iubești cum am iubit!

Să fii iubită de-a pururi, cum nu a mai existat!
Te blestem, țara mea dragă, să ai mereu cer curat!
Să nu îndrăznească nimeni lacrima să-ți otrăvească,
Te blestem, țara mea dragă, poporul să te iubească!

Să ai clipa rafinată, minutul cald și onest,
Te blestem țara mea dragă, din Nord-Sud în Est și-n Vest!
Să ai tot ce-ți face bine, să nu cunoști niciodată
Durerea ce mă apasă, țărișoară... blestemată...