Numai Lui Îi sunt datoare

Iată c-am avut dreptate,

n-aş mai fi avut cuvinte...

vorbele seci nu sunt fapte,

amintirea-i prea fierbinte...

Lacrimile n-au să spele

nicio urmă de trecut,

drumul meu e scris în stele

n-am pretins, nici n-am pierdut.

Sfaturi am în pod, o droaie

şi promisiuni de-altfel,

peste ele câte-o ploaie

spală-n grabă, fel de fel.

Mulţi au încercat să-mi schimbe

sufletul, cu vorbe-n vânt,

dar i-am trimis să se plimbe...

nu-s singură pe pământ.

Am un Dumnezeu, cu care

mă consult, şi mă mândresc,

numai Lui Îi sunt datoare

pentru tot ce dăruiesc.

Egalitate

Probabil îngerii veghează
Şi acţionează atunci când văd
Că sufletul se antrenează
Să depăşească vreun prăpăd.

Altfel de ce şi-ar pierde timpul
Să biciuiască-n primăvară
Cu lacrimi repezi, întreg câmpul
De nu ar ştii ce-o să răsară?

Probabil visele-s frumoase
Atunci când noaptea cea mai dură
Adună stele graţioase
Plătindu-şi unica factură.

Altfel de ce-ar transmite luna,
Ciobită-n fiecare seară,
Cât de frumoasă e minciuna
Când adevărul te doboară?

Probabil muntele suspină
Lăcrimând în izvoare reci,
Ştiind că n-are nicio vină

Că ai ales în zori să pleci.

De-aş fii simplu trecător

Dacă versurile mele

S-ar strecura îngheţate

Peste pagini, printre stele,

Peste lacrimi asortate,

Mii de cioburi s-ar răsfrânge

În oceane de durere,

Toate florile ar plânge

Fără pic de mângâiere.

Dacă sufletul din mine

S-ar confunda cu ţiţeiul,

Smulgând aripi de albine

Ce sărută-n taină teiul,

Mii de stânci şi pietre grele

Mi-ar acoperi suspinul,

Aş zbura de-acum spre stele

Împletind norii cu chinul.

Dacă gândurile mele

S-ar extrage din infern,

Ar duhni a geruri grele,

N-aş avea tupeu să cern

Lacrimile astea toate,

Ce se scurg fără vreo vină

Până hăt.... târziu în noapte,

Să vă scalde în lumină.

Aş lua din flori polenul

Pentru-a le ciobi petala,

Cu cerneala şi penelul

Mi-aş împrăştia doar fala,

V-aş lovi cu nepăsarea

Trecătorului uimit

Şi-aş lăsa în urmă sarea

Rece, crudă, de granit.

De-aş fii simplu trecător

Pe aleile-nflorite,

Nu v-aş spune că-mi e dor

Să pansez stele rănite,

Mi-aş lua razele lunii

Şi le-aş găzdui pe frunte,

Iar în mrejele minciunii

V-aş zidi, urcând pe munte.

Dar, mi-e sufletul prea dornic

Iubire să plăsmuiască,

Lacrima mi-e un ceasornic,

Ce cu putere cerească

Zămisleşte mângâiere

Din lovituri şi suspine,

Din viscole şi durere,

Numai să vă fie bine!

Publicată în antologia : Romeo şi Julieta la Mizil
ediţia a-IV-a

N-ai trăit iubirea pură

Nu ai de unde da vreodată
O coajă de iubire,
Fiindcă n-ai simţit niciodată
Zborul spre nemurire.

Tu priveşti trupul ca pe-o poză
Uimindu-te că mişcă,
Că nu îţi face viaţa roză,
Cu miere şi cu frişcă.

Tu priveşti lumea în oglindă,
Uimit că îţi vorbeşte,
C-ar vrea iubire... cât o ghindă,
Altceva nu-şi doreşte.

Tu loveşti sufletul rănit
Ca orice ploaie rece,
Apoi îl pui la încolţit
Uimit de ce nu-i trece.

Tu n-ai trăit iubirea pură,
Nici nu ai cum să mă-nţelegi,
Nu ai iubit peste măsură,
Sufletul n-ai putea să-mi legi.

Tu nu ştii să citeşti în mine,
Mă priveşti superficial,
Te rănesc ale mele rime,
Loveşti adânc ca un pumnal.

Vrei să primeşti munţi de iubire
Dar, în prăpăstii mi-ai da vânt,
Eu am aripi, o să te mire
Dar, nu-ţi pot da nici un cuvânt.

Nimeni nu mi te poate lua!

Deschide ochii şi citeşte,

Atâta timp cât mai exist

Nimeni nu te înlocuieşte

Pentru că eu, încă persist.

Citeşte-mi sufletul şi gândul,

Ştiu bine c-ai să reuşeşti,

Te-a indus în eroare vântul

Dar, tot aici te regăseşti.

Citeşte bine şi ascultă

Ceea ce-ţi spune inima,

Din noi, oricând viaţă rezultă,

Nimeni nu mi te poate lua!

Citeşte cerul din cuvântul

Pe care mi l-ai dăruit,

Nu reuşeşti să-ngropi pământul,

Oricât de mult ţi-ai fi dorit.

Acolo-n steaua noastră zace

Printre nori înspăimântători,

Un curcubeu ce numai face

De mult morală vreunei flori.

Deschide gura, biciuieşte,

Cu sentimentele meschine

Sau lacrima mi-o risipeşte

Cu gândul pur, adânc, din tine.

N-ai cum să pleci, fiindcă revin

Iar, depărtarea se topeşte,

Mă urci pe-un cer cu stele plin

Să-i învăţăm cum se iubeşte.

N-am cum să zbor fără aripa

Pe care-ai colorat-o-n cer,

Deschide ochii, prinde clipa,

Metafora nu-i un mister!

E doar covorul de petale

Pe care mi l-ai dăruit

Când locuiam în lumi astrale

Dar, nimeni n-ar fi bănuit.

Doar noi ştiam, doar noi şi luna

Încă mai ştim ce-nseamnă zbor,

Degeaba-ncearcă, mulţi, întruna

Să-i pună lacăt şi zăvor.

Noi vom rămâne peste veacuri

Doi stropi de lacrimă curată

Care-au topit săgeţi şi arcuri

Cu dragostea adevărată.

Eu te credeam Apollo!

Uimită de-ntuneric şi de minciuni sfruntate

Întreb toţi cunoscuţii ce mă ştiu ca pe-o carte,

Mă minte şi oglinda, chiar sunt o vrăjitoare,

Lovesc cu-a mea iubire, aprinsă şi vă doare?

Lacrima mea ucide? Iubirea mea loveşte?

Oare în astă lume, iubirea se plăteşte?

Din lumea mea de vise totul părea curat,

De-aceea am iubit, cald şi adevărat.

Am iubit o statuie cu sufletul de gheaţă,

Azi am descoperit-o, astăzi de dimineaţă.

Mă simt o sugativă plină de-al ei venin,

Şi mă întreb de ce, de ce primesc doar chin?

Privesc din nou oglinda, total nedumerită

Şi întreb toţi amicii, de ce am fost sortită

Să iubesc o statuie cu sufletul de gheaţă?

Ei îmi răspund oftând: "se mai întâmplă-n viaţă".

Cuvântul meu

E-atât de-adânc cuvântul meu
Deşi, nu prea îl iei în seamă,
Un strop de lacrimă şi greu
Care neîncetat te cheamă.

E-atât de alb şi de plăpând
Depinde doar cum îl citeşti,
Cum îl auzi, îl porţi în gând,
Depinde cât poţi să iubeşti.

O virgulă nu-i doar un pai,
Un vers exprimă mult mai multe,
De-aceea-l scriu în al meu grai
Însă, prea mulţi n-au timp s-asculte.

Cuvântul meu nu-i vorbă-n vânt,
Nici rătăcire de scânteie,
El chiar exprimă cine sânt,
Nu-s doar un suflet de femeie.

Cuvântul meu nu-i o minciună
Deşi, tu crezi că te lovesc
Doar adevăr în el răsună,
Într-adevăr eu te iubesc!

De te loveşte, nu-l citi!
De te adoarme, nu-l visa!
De nu-nţelegi, nu mă iubi!
E mult prea goală vorba ta.

Iubire clară

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

M-a cuprins așa un dor
Să-ntind aripa, să zbor
Peste gânduri și cuvinte
Goale, slobode, absente...

M-a cuprins un dor de pace...
Peste-a lumii carapace
Aș împrăștia iubire,
Răutatea s-o deșire.

M-a cuprins un dor nătâng
S-aștern tot ce port în gând
Fiindcă știu că vei râvni
Să fi sincer într-o zi.

M-a cuprins așa o greață
Să-ți citesc de dimineață
Comentariul anonim...
Geaba-mi spui că scriu sublim.

M-a cuprins un dor fierbinte
Să-aud ce-ți trece prin minte,
Când aşterni tu adevărul...
Teamă mi-e că-mi piere dorul.

M-a cuprins iubirea clară,
Nu-mi mai e viaţa amară,
De iubire-îmbrățișat,
Dorul meu s-a spulberat.

Revizuire

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Învăţ să te îndepărtez de mine,
Să te ascund prin amintiri absurde,
Să te iubesc în ziua care vine
Deşi, n-am înţeles încă de unde.

Regret c-am încetat să cred în vise,
Trăindu-mi clipa mai intens, mereu
Şi-am adormit cu braţele deschise
Uitând că fără tine, nu sunt eu.

Învăţ să te dezbrac de diamante,
Să îţi redau chipul real şi rece,
Să-mi biruiesc aducerile-aminte
Ce sufletul încearcă să-mi disece.

Regret c-am încercat să înconjor luna
Cu mii de lacrimi prinse în cascadă,
Deşi, m-a izbit gerul şi furtuna,
Învăţ să nu regret o serenadă.

Sete de adevăr

Nu vreau ochii să închid, să visez aşa-n zadar,
Ascunzând realitatea în glastrele cu picturi,
Vreau să respir veritabil, fără pic de gust amar,
Expirat peste minute, doar de simple făcături.

Nu vreau să moţăi în zloată, pe sub cerul îngheţat,
Să îmi torturez secunda cu-ale tale terţe fapte.
Doresc să respir puternic, să respir aer curat,
Să privesc cerul cu stele, fără teamă, peste noapte.

Nu vreau să-mi aştern batista pe un maldăr de gunoaie,
Să plătesc aspiratorul pentru a-mi curăţa norii.
Vreau să las lacrimi să curgă, să mă scald în a lor ploaie
Când mă arde-n suflet dorul, nu doar de dragul ninsorii.

N-am de ce să pictez zâmbet peste chipul trist, nu vreau,
Vreau să râd, să plâng, să spulber durerea cu poezie,
Să expir parfum de floare, cu mâinile-n sân nu stau,
Mă trezesc de dimineaţă să-ţi dau zâmbetul şi ţie!

Între "sigur" şi "precis"

Plouă cu durere, ninge cu suspine,
Lacrimile grele ne curg din retine
De-adevărul, care, e mereu ucis
Sub puhoi de "sigur" şi munţi de "precis".

Arde miezul zilei sub greaua povară
Şi-n tupeu sălbatic gerul ne-nconjoară,
Ne străpunge pacea pe câmpul de luptă,
Veninul furtunii din senin se-nfruptă.

Ţipă de durere tăcerea din noi
Iar nemărginirea se destramă-n ploi,
Ne omoară visul mahării cu bani,
Îngropând speranţa pe sub bolovani.

Ne lovesc cu patos peste demnitate
Îngropând şi visul renăscut în noapte,
În sunet sarcastic se-avântă spre cer
Ridicând minciuna la rang de mister.

Dintr-un strop de suflet, cât un puf de nor
Mă ridic semeţ, pentru viitor,
Să salvez, din gheara nopţii, strălucirea
Oricât voi scălda cu lacrimi, iubirea.

Mă minţi!

Mă minţi frumos, mă minţi zâmbind,
Mă minţi cu vorbe dulci, mieroase,
Deşi ştii sigur că nu tind
Să cred în visele frumoase,
Mă minţi şi nu e prima oară
Mă minţi că cerul e-nnorat
Deşi de mult nu plouă-afară
Ci doar obrazul mi-e spălat.
Mă minţi să-mi alungi suferinţa,
Mă minţi crezându-mă copil
Deşi îţi cer îngăduinţa
De mult, să abordezi alt stil.
Ştii că iubirea mea-i curată,
Ştii că nu mint nicio secundă,
Mă minţi şi nu e prima dată
Când lacrimile mă inundă.
Ştii că minciuna mă răneşte,
Ştii că din dragoste te iert,
Mă minţi, minciuna mă loveşte!
Dar te iubesc şi-asta e cert!

Ultima arcă

Cu unghiile frânte, cu degetele roase,
Cu sufletul în flăcări, dorinţa de real...,
Cutreier amintirea, sorb clipe furtunoase,
Urc câte o frântură, mă prăbuşesc la mal,
Simt lumea năpădită de false aparenţe,
Ascunsă sub perdele de rugăciuni perfecte,
Avide-n bunătatea stropită cu absenţe,
Încurajând minciuna crescută în defecte.
Cu buzele tocite, răcnesc fără putere,
Scârm muntele durerii ce mi se-nalţă-n drum,
Mă ridic o secundă, sperând să am vedere
Atâta timp cât viaţa nu se transformă-n fum.
Văd lumea îmbâcsită cu scuze şi ştiinţă,
Cerşind iertarea sfântă doar pentru-a face loc
Altor păcate grele făcute-n pocăinţă,
Supranumite-n grabă, soartă, destin, noroc.
Mulţi, cei săraci cu duhul, lăudăroşi cu rang,
Lovesc cu disperare, făr-a gândi vreodată
Că oricând pot cunoaşte al vieţii bumerang,
Că nimic nu primim, pe lume, fără plată.
Chiar dacă tac strivită sub muntele durerii,
Şi nu e prima dată când Domnul mă încearcă,
Nu mă voi da înfrântă de dragu-abandonării
Voi deveni oceanul purtând ultima arcă,
În ea, ca pe-o comoară, iubirea voi păstra
Ferită de-ntuneric, ferită de cruzime,
Cu aripa rănită, veşnic voi demonstra
Că lacrimile mele pot mângâia în rime.

Căutam uitarea

Căutam astăzi uitare
La magazinul din stradă,
Căutam în depărtare,
Undeva, o baricadă,
Undeva în infinit,
Căutam cu ochii minţii
Conştientă c-au pierit
Până şi urmele nopţii,
Căutam ca o nebună
Îndrăznind să cred c-am fost
Victimă într-o furtună
Iar uitând, voi găsi rost
De-a păşi pe-o cale lină,
De-a visa alt început,
Dar uitarea mi-e străină,
Ora noastră s-a pierdut,
Ziua noastră-n grabă trece
Caut printre stânci uitarea
Deja e zece şi zece...
Gândul alungă trădarea.

Umerii mă dor de veac

Umerii mă dor de veac,
Plămânii mi-s înfundaţi,
Sunt un suflet fără leac,
Vă rog, nu mă confundaţi!
Sufletu-mi hrănesc cu vise
Aşternute-n nopţi târzii
Peste paginile stinse,
Cu-arome cărămizii,
Denumită sus şi tare:
"Dragoste nescrisă-n stele",
Inima mereu mă doare
Sleită-n luptele mele,
Mă simt astăzi fără vlagă
Aer pur vreau să respir,
Ceaţa vieţii nu-mi e dragă,
Nici spinul din trandafir
Oricât de catifelat
Ar fi, şi plin de splendoare,
Eu iubesc cu-adevărat,
Minciuna m-apasă, doare!
Nu pot fi cum cere veacul,
Nu mă pot schimba acum!
Pufos cum e cozonacul
Pare mereu orice drum,
Gropile cosmetizate
Cu boboci plini de splendoare
Zilele-mi transformă-n noapte,
Minciuna m-apasă, doare!
Fardurile mă-nspăimântă,
Perdelele mă-ngrozesc ,
Iubirea mea consecventă
Azi nu pot s-o rătăcesc.
Oricât de mult veacul cere
Să-mi scald sufletu-n minciună
Eu nu voi avea putere,
Din cer mă priveşte-o Lună
Un Soare, sau mii de stele.
Ele mă pot judeca,
Mi-au văzut secunde grele,
Ştiu că nu mă pot juca
Cu minciuna poleită,
Doar adevărul doresc
Şi... doar când voi fi iubită
Din suflet, am să iubesc.
Iar de veacul nu-mi permite
Să-ntâlnesc suflet curat,
Mă retrag în a mea minte
Şi respir adevărat.

Nu mă cumperi!

Mie veşnic mi-a fost frig...,
Veşnic mi-a lipsit căldura,
Prin şoapte am vrut să strig,
Să depăşesc conjunctura
Sloiului de gheaţă tristă...
Şi-am tot lăcrimat pe ea,
Am devenit optimistă
Zburând pe o sfântă stea,
Gerul crud al dimineţii
M-a pătruns până la ceruri,
Dar prin valurile vieţii,
Din mistere în misteruri
Am clădit un mal de mare,
Printre valuri liniştite
Scăldat în raze de soare,
Din senin atribuite,
I-am dat tot ce-aveam ascuns,
I-am dat viaţă şi culoare,
În inimă mi-a pătruns
Fără semn de întrebare,
Fără geru-ascuns sub stele,
Fără crivăţ şi furtuni.
Leagănul iubirii mele,
Legănat de semiluni
A zburat cu-o stea polară
Într-o lume mai aprinsă.
-De ce-mi faci clipa amară?
-De ce-mi tai aripa-ntinsă?
L-am întrebat într-o doară,
Când era la înălţime...
Mi-a urat... viaţă uşoară,
Alungând ziua de mâine.
Frigul m-a cuprins o noapte,
Şi-nc-o noapte fără stele,
În vise pluteam prin şoapte.
Peste versurile mele
Se-aşternea nota uitării,
Îngropam zilnic securea
Smulsă-n pragul disperării,
Până a-nfrunzit pădurea,
A-nflorit un bob de stâncă
Printre pagini călător,
În inima mea adâncă
Îmi şoptea că-mi va fi dor,
C-am greşit cu difuzarea,
Zborului vânat de-aripă
Ce mi-a adus depărtarea.
Îmi şopteşte, plânge, ţipă...
Nu-mi e frică de-ntuneric
Nu am frică de-anonim
Care-n zborul lui himeric
Mă împroaşcă cu venin.
Lumea mea e prea curată
Ceaţa nu o mai cuprinde
Viaţa nu-mi e plagiată!
Nu mă cumperi! Nu mă vinde!

Rugăciune

Îndrăznesc cu plecăciune
Ca un simpul păcătos,
Să-ţi cer Doamne o minune!
În genunchi pentru Hristos,
Pentru Maica Lui, Fecioară,
În chinuri de-ar fi să mor,
Strivită de-orice povară,
Doamne! Doamne! Te implor!
Fă-mă să-nţeleg şi eu
De ce ne pierdem vederea?
Doamne, Dumnezeul meu!
Doar Tu-mi înţelegi durerea!
De ce folosim perdele
Sufletul să ne-mbâcsim,
În loc să privim spre stele
Şi-adevărul să-l iubim?
Din a Ta Împărăţie,
Doamne! Dumnezeul meu!
Îndurare îţi cer Ţie!
Vreau să înţeleg şi eu
Unde ne va duce drumul
Fără trudă construit
Şi de ce-mbrăcăm costumul
Din minciună dăltuit?
De ce-n lumea asta mare
Nimic nu mai e curat?
Stingem flacăra cu care
Doamne, Tu ne-ai înzestrat!
Doar zece legi ne-ai lăsat,
Doamne, Dumnezeul meu
Le călcăm neîncetat.
Fă-mă să-nţeleg şi eu
Spre care drum ne grăbim
Fără a privi în urmă?
Şi nu vrem să-Ţi mulţumim
Câtă milă-ai de-a Ta turmă.
Amin!

Te-aş ascunde-ntr-o secundă

Înlătur zăpezi cumplite dintr-un labirint ciudat
Dezmierdat o iarnă-ntreagă-n adieri extravagante,
Opresc vântul să lovească-n pletele ce ţi-am fardat
Cu-acuarela delicată din nopţile lungi, vacante.

Mă întreb cu disperarea curiosului profund:
Câte clipe vei mai stoarce din pomeţi îmbujoraţi?
Câte nopţi vei mai sustrage din nisipul ce-l ascund
Sub coroana purităţii falnicilor împăraţi?

Îţi aştern covor de rouă pe un adevăr complet,
Presând zile inegale într-un manual nescris,
Pictez viitoru-n stele peste-al vieţii şevalet
Şi-mi îngrop dorinţa vie de a săruta pietriş.

Nu te-atinge nici o strofă, nici o virgulă piezişă,
Nu te-ncânta nici o seară din trecutul luminat
Şi-ndulcit cu-aroma plantei fierbinte ca o gheişă,
Joci doar cel mai ieftin teatru, jalnic şi neînsemnat.

Curge ceaiul peste fructe, mă îmbată slăbiciunea,
Aburesc lentila crudă, ceaţa o azvârl în zare,
Zbor prin vastul întuneric delegând perfecţiunea
Te-aş ascunde-ntr-o secundă, însă dorul tău mă doare.

EU NU POT IUBI MINCIUNA!

Sunt ciudată, sunt nebună,
Sunt dementă, zăpăcită,
Oricine poate s-o spună...
Sunt bătrână şi tocită,
Nu-s înaltă, nici măruntă,
Nici prea grasă, nici slăbuţă,
Sunt vopsită, că-s căruntă
Cum ar fi o bunicuţă.
Am defecte... o mulţime,
Sunt simplu om pe pământ,
Îmi transpun viaţa în rime,
Mă hrănesc cu orice cânt,
Îmi plac florile şi cerul
Mai ales când e senin,
Divinizez adevărul,
Minciuna e doar un chin
Şi-un mod de-a mă-ndepărtă
De cel ce mi-o va expune,
Poate nu mă veţi ierta,
Dar eu pe această lume
Minciuna n-o înţeleg,
Nici n-am de gând să lovesc,
Dar am dreptul să aleg
Şi-adevărul să-l iubesc.
Sigur nu veţi înţelege,
Ceea ce am vrut să spun,
Nu există nici o lege
Pentru-a fi rece sau bun,
Nu vreau să dau vreun decret,
Pe nimeni nu judec eu,
Eu adevărul respect
Şi-l iubesc pe Dumnezeu!
Cine minciuna-mi oferă,
Cu apa sau cu sifon,
N-are loc în a mea sferă,
Sunt un om, nu un bufon.
Iubesc cerul plin cu stele
Şi-adevărul cel curat,
De-am lovit cu rime grele,
Tot în rime m-am scuzat,
De-am glumit, am pus şi sare
Să fie gluma pufoasă,
Însă în suflet mă doare
De mă crezi o mincinoasă,
Sau mai rău, un suflet vid
Ce nu poate înţelege
Cu ce-aş putea să divid,
Sau cu ce să pot culege.
Cred că am cuprins de-acuma
Ceea ce-adânc m-a rănit:
EU NU POT IUBI MINCIUNA!
Adevărul l-am rostit
Aşa cum m-am priceput
Din primul vers de mai sus,
Toate au un început
Şi-un sfârşit... vă pup! m-am dus!

De-aş fi Dumnezeu o clipă

Mi-aş dori să inventez
Un... partid, tot e la modă...
Minciuna s-amanetez
Sau s-o pun la fiert în sodă,
Să ardă pentru vecie
Să nu supravieţuiască...
Credeţi c-ar fi o prostie?
Adevărul să-l grăiască
Orice om de pe planetă,
Orice ins din galaxie...
Fără îndoieli, anchetă...
Credeţi că e o prostie?
Mi-aş dori să am o floare...
Una mai deosebită,
Să-i spun ei tot ce mă doare,
Să-i spun dacă sunt rănită,
Să-i spun tot ce-n suflet zace,
Să-i spun cât urăsc minciuna
Chiar dacă sufletu-mi tace
Luptând veşnic cu furtuna,
Să-i spun tot de-a fir a păr.
Credeţi că e prostie
Că mai sper în adevăr?
Fără de ipocrizie!
Poate nu găsesc cuvântul
Poate rima n-o găsesc...
Sufletul meu nu-i ca vântul
Eu... minciuna nu iubesc.
Cel ce m-a minţit odată,
Sufletul crunt mi-a rănit
În viaţă mea niciodată
Nu va fi binevenit.
Nu pretînd că sunt perfectă,
Sunt un om cum sunt destui,
Dar o inimă defectă
Pentru mine-i ca un cui,
Rugineşte peste noapte,
Peste zi sau peste luni...
Minciuni, adevăr şi fapte.
N-am dreptate oameni buni?
De-aş fi Dumnezeu o clipă
Mincinoşii-aş însemna
Pe frunte... aşa în pripă
Şi pe toţi i-aş condamna
Să nu mai poată vreodată
Minciuna să o rostească.
Durerea acumulată
În pieptu-mi să pârjolească
Toată răutatea lumii
Cea văzută, cea dosită...
Să-nţeleagă anonimii
Că sunt mai deosebită.