Cititorii mei

Translate

luni, 26 ianuarie 2015

Micul dejun ( fragment din... capitolul 1)

         





              Aerul de munte, pe care niciodată nu l-a agreat, aproape o izbi în față și pașii i se îngreunară. Câinele cunoștea drumul spre parc, spre casă însă, auzi un glas cristalin de copil și trase cu putere de zgardă. Se chinui să-l țină cu toată puterea de care dispunea la aceea oră, după o noapte de nesomn. Angus, care nu suporta nici copiii și nici animalele domestice, rupse zgarda și... Într-o fracțiune de secundă îl prinse de gât și-i puse cureaua, așa cum era, ruptă.
               - Hai acasă! Nu mă mai necăji și tu... hai, te rog, hai!...
                Îngrozită de ceea ce s-ar fi putut întâmpla, îl luă mai mult cu forța și reuși să-l îndrepte pe aleea din fața casei. O altă victorie. Totuși tremura...
                În timp ce căuta cheia prin buzunare observă frunzele uscate, aduse de vânt și se întrebă cât timp îi poate lua să le strângă, dar asta bineînțeles după ce servea micul dejun. Intră în casă, eliberă animalul din legătura făcută ad-hoc, se spălă pe mâini și merse în camera bătrânei. Era trează. O aștepta. Apăsă pe butoane și-i lăsă patul jos, în așa fel încât să o poată ridica. Îi arătă un maieu alb cu broderie pe piept, știind că nu i-ar fi plăcut unul simplu, un pulover verde, o pereche de pantaloni gri și o eșarfă.. Bătrâna încuviință din cap îngânând ceva pe limba ei. Ce bine era dacă, ar fi fost mulțumită în fiecare dimineață de hainele pe care i le alegea... O dezbrăcă ușor, îi puse halatul de baie și o ridică, nu înainte de a-i pune frâna la cărucior. De milă, îi dădu papucii ei, până la baie și înapoi. Bătrâna era foarte încântată de acest gest. Chiar nu înțelegea de ce nu exista și o asemenea pereche de papuci, pe care să-i poarte femeia de la pat până la cabina de duș.
                Gura îi turuia mereu în timp ce-i făcea toaleta, vrute și nevrute, în ambele limbi, pe un ton jucăuș, atât cât să nu-și dea seama bătrâna cât de teamă îi era ca nu cumva să i se facă rău în timpul dușului. La vârsta ei, orice clipă putea fi... ultima. Îi dădu cu gel pe tot corpul, apoi o clăti și o scoase din cabină. O aduse înapoi în dormitor, o întinse pe pat, cu halatul de baie, încă zece minute, în timp ce strânse hainele și le aruncă pe scara ce ducea la subsol, unde era mașina de spălat și, de unde i se păruse că vine caracatița, cu o noapte înainte. Duse și pampers-ul la gunoi și se întoarse să o ridice. De această dată pentru micul dejun. Era deja ora nouă și jumătate, iar la ora zece trebuia să fie gata. O îmbrăcă, încălță, și o duse din nou la baie unde, o pieptănă, îi dădu cu fixativ, cu cremă pentru firele rebele, îi spălă proteza, în timp ce ea se spăla pe dinții de jos și o dădu cu un pic de ruj. Îi spuse bătrânei să stea pe loc și o zbughi pe ușa toaletei. Uitase mărgelele. I le aduse, îi șterse un pic ochelarii și o scoase pe bătrână pe hol. O lăsă singură să împingă căruciorul și fugi să deschidă ușa de la camera de zi. Victorioasă, așeză bătrâna pe perna de pe fotoliul din mijloc și dădu să plece în bucătărie pentru a pregăti omleta. În clipa când ajunse la draperie, soneria își aruncă harponul după urechile ei, cu aceleași sunete infernale pe care le folosea de obicei.
              - Fac pipi... zise bătrâna.
              Se întoarse, o ridică iar, o ajută să pună mâinile pe cărucior și îi deschise ușa pe care de-abia intrase cu două minute mai devreme.
            Și ce mult mai era până seara...





duminică, 25 ianuarie 2015

Caracatița (fragment din... capitolul 1)

      




          


           Într-un târziu adormi.
           Caracatița reuși să-și lungească tentaculele până la patul ei și o cuprinse cu putere. El încerca din răsputeri să o salveze. Întindea mâinile spre ea și... ea se scutură de braţele cleioase ale monstrului marin. Privirea lui îi dădea puterea de care avea nevoie.
            Ochii aceea verzi, pe care îi idolatrizase atâția ani, o ajutau să se lupte. Nici măcar în această noapte nu o părăsiseră. Nici nu se putea, el încă exista. Iar ea știa asta, existau amândoi. Niciunul nu știa exact unde este celălalt însă, nu erau pierduți. Iubirea îi ținea în viață. Cu mâinile pline de sânge, cu ochii în lacrimi, cu hainele sfâșiate de monstrul hidos, își adună toate puterile și păși spre el. Căzu cu capul pe pieptul lui. Cu mâna dreaptă îi căuta buzele...
           Soneria își înfipse ghearele ascuțite în ceafa ei...
           Tresări. Neonul cel mic de la capul patului era încă aprins, exact așa cum îl lăsase de când încercase să adoarmă.
           Caracatița dispăruse. Nici măcar nu existase. El...?!? Of, Doamne! Oare realitatea e mai crudă decât visul???
           Soneria sună din nou. Se ridică în grabă, se încălță cu papucii de lângă pat și ieși pe ușă, pictându-și un zâmbet fals.
           – Da, mamă! Sunt aici!
           Bătrâna îi zâmbi și-i arătă că există două butoane. Unul scoate un sunet iar celălalt un alt sunet...
           Doar atât, nimic mai mult... Doamne, ce dulce e somnul uneori, dar... depinde de vise, de dorințe. Zadarnic ai pe ce pune capul, zadarnic ai cu ce te înveli, zadarnic ai un acoperiș, dacă nu ai liniștea aceea pe care ți-o dorești, lângă sufletul pe care ți-l dorești, niciun palat nu e ca cel din vise.   Nimic pe lume nu poate înlocui esența viselor tale.
          Se așeză iar în pat pentru câteva minute. Se uită la ceas. Nu mai era mult și ar fi sunat și el...     Luă telefonul și mai privi odată poza lui pe ecran. Era acolo, cu ea, ca în fiecare minut. Îl mângâie și-i promise din nou că totul va fi bine, apoi se ridică din pat.
           Își pregăti o cafea tare, ca după o noapte scurtă și se duse să-și facă un duș iute (să nu cumva să consume prea multă apă)...
           De-ar fi putut să-i ignore cuvintele Monicăi... Dar, cum? Pentru ea nu conta că nu o poate vedea. Așa i se părea corect, deși nu rezolvase niciodată nimic cu corectitudinea ei, totuși voia să își știe conștiința împăcată. În timp ce-i tăia cele zece felii de banană, bătrânei, îi mai mulțumi odată lui  Dumnezeu că a reușit să treacă și de această noapte. Băgă și ea în gură o feliuță și apoi măsură două lingurițe de ulei special pentru diminețile bătrânei. Probabil îi pansa stomacul care urma să fie invadat de medicamentele zilnice.
              Jumătatea de “caracatiță” aștepta, ca de obicei, lângă ușă, porția de mâncare. Îl privi și zise:
              – Tu te-ai odihnit, nu? Eu cu ce ți-am greșit să nu mă lași deloc să dorm? Oare dacă v-aș fi înregistrat azi noapte, sforăitul vostru nu putea fi folosit într-un film de groază? Eu cred că da... tu nu?
               Câinele o ascultă, o privi, deși stăpâna îi spusese că este orb, și cerși un bol de mâncare, din ochi. Se duse pe balcon și-i luă oala, plină cu fiertură pentru el. Îi mai puse câteva cereale din pungă, să nu fie prea zemoasă și duse bolul în hol, acolo unde servea masa Angus de obicei. Apoi luă castronelul cu feliile de banană și o linguriță și se îndreptă spre camera bătrânei. Era trează.
              - Bună dimineața!!! rosti, cu un glas care nu era al ei, dar pe care promisese să-l folosească pentru a-și atinge scopul. Lasă castronelul pe noptieră și se îndreptă spre fereastră să ridice storurile, în timp ce încerca să o întrebe pe bătrână cum a dormit.
Bătrâna își întinse brațele, de parcă voia să cuprindă splendoarea unei dimineți însorite.
             - Ce dimineață frumoasă!
             - O, da! Imediat ce veți servi banana, voi merge un pic cu Angus la plimbare. Trebuie, mă așteaptă deja...
             A doua jumătate de caracatiță, care îi distrusese noaptea, înghiți rând pe rând câte o felie de banană și ceru să mai lenevească o vreme în patul său.
             Îi puse zgarda lui Angus, luă o pungă în buzunar, în caz de nevoie, cheile, și ieși.




Insomnia (fragment din...capitolul 1 )

      



                    Încerca să adoarmă. Zgomotul însă, nu-i putea îndepărta gândurile care o învăluiau, ca și frigul ce domnea în camera ei. Pilota din fulgi de pinguin nu era destul de capabilă să-i încălzească trupul îngheţat. Gândul îi zbura peste tot, la copiii ei, la el, singura fiinţă care..., la sufletul ei, în transformare. De când se știa pe acest pământ. Singurătatea... o transformase într-un cub de gheață. Un cub fără dreptul de a se topi... niciodată... Un fel de ghețar cu suflet... Nu reușea să-și formeze o schiţă în gând, oricâtă imaginație ar fi avut. Oricât s-ar fi chinuit să adune sloiurile și cioburile din viața ei, nu reușea să le modeleze cumva încât să se poată oglindi în ele și să-și dea seama ce se întâmplă. În jurul ei pluteau sute de semne de întrebare... Niciun răspuns.
                    Dacă ar fi reușit să-l aducă odată cu somnul, să-i simtă răsuflarea în creștetul capului, să-i încălzească sufletul așa cum o făcea de obicei... era singura ei șansă... una singură care… era prea departe... O șansă la.... zeci de mii de kilometri...
                   Depărtarea asta... cruntă, crudă, neiertătoare ca și... zgomotul cumplit ce nu se mai sfârșea, asemănător cu... brațele pline de tentacule ale unei caracatițe imense care urca în noapte pe acele scări, la capătul cărora se afla ușa (camerei ei) deschisă...
                     Nici măcar acest gând nu reușea să o adoarmă, chiar dacă trebuia să se odihnească. Trebuia! Și totuși oboseala o ținea trează ore în șir.
Încropi o altă rugăciune, de parcă cele pe care le știa și pe care deja le rostise de câteva ori în gând până atunci, nu erau de ajuns… De parcă o altă rugăciune, proaspătă, ar fi reușit să-l înduplece pe Dumnezeu să-i aducă somnul și liniștea de care avea atâta nevoie...
                        Noaptea o strivea pe pernă, gândurile însă îi tropăiau prin vene cu viteza sângelui. Nici măcar nu era singura noapte în care se întâmpla așa. Oare alţii cum reuşeau să adoarmă? Oare el ce făcea la ora aceea? Oare cât era ceasul la el? Nici măcar nu știa sigur cât este ora la ea. Nu era greu de aflat, însă se gândea că, dacă va deschide ochii, oricât s-ar fi chinuit să mai adoarmă până dimineață, nu ar mai fi reușit. Riscă totuși și deschise ochii, puse un deget pe telefon, era ora 3:46. Între ei erau șase ore. Deci la el nu era decât ora 21:46. Nici el nu dormea, nu avea cum, de aceea nu putea ea să...
                   O clipă încercă să dea vina pe el dar, imediat, un NU imaginar îi apăru în față. Simţea că nu are voie să-i pună lui în spate asemenea vină. Poate că el nici măcar nu se gândea la ea, poate că telepatia nu mai funcţiona între ei, poate el își petrecea cu vreo nouă iubită, nopţile atât de preţioase, pe care le mai avea de trăit după accidentul pe care-l suferise. Un alt ''NU'' aproape îi lovi retina și în același timp îi invadă trupul și timpanele.... NU! Nici nu ai dreptul la scene de gelozie, nici nu ai voie să gândești că... Nu! Știi prea bine că totul s-ar sfârși, totul, și cerul și pământul dacă...
                     Mai bine ai distruge insomnia... mult mai bine... dar cum?



marți, 20 ianuarie 2015

De speranță și dor

Am să-ți scriu
într-o noapte,
când va curge lumina
în stropi mici de-ntuneric,
de speranță și dor.

nuferi albi,
vor impune,
strălucind la ferestre,
să-ți ascult visul fraged
derulându-și firescul.

să-i sărut pleoapa caldă,
să-i pun capul pe pernă,
să-i dau ceaţa deoparte
din iubirea eternă.

Am să-ți scriu
când din ramuri
se vor naște poeme,
când tăcerea luminii,
implorând ajutor,
va-nflori peste vreme
de speranță și dor.

vineri, 2 ianuarie 2015

Perfect




Am citit o carte
despre chipul perfect,
scrisă de un analfabet
care glăsuia cuvinte fără sens,
fără miez,
fără ramuri şi
fără duh.

am citit-o numai aşa,
să dau paginile,
una câte una,
să le tocesc,
rotunjindu-i cifrele
care-i numerotau zilele pe scoarţa
copacului din care fusese născută.

am citit-o numai pentru că
nimeni nu mai visa,
nimeni nu adormea
cu o carte în mână,
nimeni nu mai rupea paginile
unui roman pentru a face cornete
din hârtie bătrână.

toţi scriau cu palmele îngheţate
adunându-şi răsuflarea în căuşul lor
sperând că vor fi citiţi de orbi
şi înţeleşi de roboţi.

toţi visau că citesc
a goană nebună,
îndepărtând scoarţa de pe lacrimi,
desluşind adevăratul chip
perfecţionat de timp.









joi, 1 ianuarie 2015

O primă zi





E-aşa cum nu mai ştiu nici cum se cheamă,
un alb divin, înveşmântat în auriu,
o primă zi, care încet aclamă:
"mă iartă până nu e prea târziu!"

E-aşa cum vreau să se înfăşoare gândul
neprihănit de-un vis uitat pe geană,
e prima zi, de-acum ţi-a venit rândul
să-mi pui ciorchini de versuri peste rană.