Vorbe de dor

De-aş ştii să nu-ţi mai ascult glasul

şoptindu-mi dulce, te ador,

de-aş inventa în noapte ceasul

când nu voi suferi de dor,

Aş putea împleti cuvinte

fără de care să măsor,

dorinţa mea cea mai fierbinte,

de-a mă scălda-n vorbe de dor.

De-aş învăţa să-ţi pun sărutul

sub cap, când somnul nu-i uşor,

să nu mai sfâşii aşternutul

topindu-mă-n vorbe de dor.

Aş învăţa să-ţi strivesc clipa

pe buzele fripte de dor

şi aş îndepărta risipa,

şoptindu-ţi dulce, te ador!

Datorită ţie

 

 

 

Urcat-am ieri pe norii mei de-o şchioapă
să-mi caut liniştea pierdută-n drum,
să-mi scald privirea rătăcind pe apă,
de lacrimile nopţilor pierdute-n scrum.

Urcat-am să presar pe-o lume dură
ce-şi ţine inima sub ambalaj,
îşi afişează fără de măsură
gânduri măreţe, vise, anturaj...

Păşeam cu teamă că ating podeaua
şi-n urma mea las doar frânturi de vise,
un trandafir catifelat ca neaua
îmi contura cuvintele nescrise.

Urcat-am ieri pe norii mei albaştri
să-mi reîncarc cu suflet bateria,
să-mi caut rătăcirea printre aştrii,
iubirea, clipa verde, bucuria.

Urcat-am ieri, la braţul tău, pe stele
am cules suflet pentru-o veşnicie,
să îl îmbrac în versurile mele
şi toate astea datorită ţie.

Zidit în al meu nume

 

 

Ardeam ca flăcările vii, în taină,
Strângând la pieptul obosit lumina
Ce-mi pătrundea misterios prin haină,
Cu dorul nemilos, ca ghilotina.

Mă strecuram cu lacrimile nopţii,
Înveşmântată ades în vise reci
Ce-mi sfâşiau sufletul ars, cu colţii,
Să rătăcesc aiurea, pe poteci.

Am adunat cuvintele răzleţe,
Ce mi le azvârleai din când în când,
Să-mi întreţină cu-aceeaşi nobleţe
Flacăra neştirbită prinsă-n gând.

Am aşternut dorinţele, de-a valma
Sau cum m-am priceput şi eu mai bine,
Lacrimile-mi ardeau adesea palma
Deşi, păreau atât de cristaline.

Cu tălpile crăpate-am străbătut,
Şi zi şi noapte stânca nemiloasă,
Ca o furnică-n lanţuri m-am zbătut
Şi m-am rugat să te întorci acasă.

Nici numai ştiu când ai plecat în lume,
Nici numai ştiu, de fapt, dac-ai plecat
Sau ai rămas zidit în al meu nume,
Un curcubeu de dor catifelat.

 

 

 

Mă doare că uit şi nu te-am uitat

Final de poveste la capăt de drum,
Speranţă lichidă-n pahar argintat,
Splendoare în iarbă trecută prin scrum,
Mă doare că uit şi nu te-am uitat.

Ascult visul fraged cum geme pe nori,
Îl doare piciorul, îl doare-o aripă,
Trezesc roua crudă să-i spele în zori
O rană adâncă, o rană de-o clipă.

Lovesc cu putere pereţii ciuntiţi
De ghearele nopţii ce-ncearcă să plece
Şi totuşi îmi lasă doi ochi obosiţi
Pe pagina asta, fierbinte şi rece.

Finalul de simte de cum a-nceput
Să-şi scuture norii ţâfnoşi peste noi,
Mai sorb din paharul cu gust de trecut
S-aduc amintirea o clipă-napoi.

Un joc de lumină în umbră mă cheamă
Să-i pun dimineţii cunună de crini,
Să-i transmit curajul iubirii cu teamă,
Să-i redau verdictul, păşind printre spini.

Mor pentru-o secundă cu-o viaţă egală,
Îmi pun slăbiciunea pe targă, s-o duc
La târgul ce vinde cuvinte pe-o coală,
Uitată de vreme sub frunze de nuc.

Secunda se scurge pe geamul crăpat
De-atâta tăcere şi-atâta lumină,
Mă doare că uit şi nu te-am uitat,
Cu lacrimi de sânge hrănesc rădăcină.

Povestea se zbate în bălţi părăsite,
De mult aşternută, de-un suflet rănit,
La capăt de drum mă agăţ de cuvinte
Aduse din piaţă la preţ de granit.

Adaug o cană de ceai fără floare
Să nu mă-nţeleagă nici vântul ce vreau,
Mă doare că uit şi nu am uitare,
Că inima-mi soarbe orice vreau să beau.

Dorinţele ochilor mei

Adesea se ciocnesc cuvinte
În goana lor după accent,
Nici nu-ţi dai seama cine minte
Când vântul bate permanent.

Adesea se întâlnesc izvoare
În colţul fluviilor verzi
Şi-n pletele sfântului soare
Pe care îl abandonezi.

Adesea se disting iluzii
În clubul goalelor făpturi,
În goana lor după perfuzii
Ajung nişte dărâmături.

Adesea se şoptesc noiane
De vorbe fără conţinut
Se soarbe viaţa din flacoane
Irosind tot ce-ai obţinut.

Adesea ne lovim iubirea
Cu-n singur gest nesăbuit
Mizând pe faptul că tăcerea
Nu-i tocmai ce s-a plănuit.

Adesea cad şi eu pe gânduri
Lovind pereţii cu idei,
Ascund în doar câteva rânduri
Dorinţele ochilor mei.

Citeşte-mi cuvântul

 

 

Citeşte-mi cuvântul şi-afirmă, te rog,
Că nu-mi eşti în suflet în fiece clipă,
Că mi-ai dat speranţă şi-ai pune zălog
Că nu-mi eşti văzduhul, că nu-ţi sunt aripă.

Citeşte-mi cuvântul şi spune-mi măcar
Că poţi fără mine s-aduni primăveri,
Că nu mi-ai dat aripi, că sunt un coşmar
Ţi-aduc disperarea şi n-ai ce să-mi ceri.

Citeşte-mi cuvântul şi smulge-mi din piept
Iubirea nebună ce-o port fără grai,
Orbită de ochii pe care-i aştept
Să-mi dea doar speranţă şi-o gură de Rai.

Speranţele vin peste noapte

Lăsasem pe gâtul speranţei
O urmă uşoară de veac,
Uitasem de gustul vacanţei,
Sub munţi de durere, un fleac.

Visam să se legene noaptea
Pe braţe de stele zglobi,
Să curgă în vise cetatea
În care te-aştept să revii.

Tăceam rătăcită-n cuvinte
Dorind să-mi asum răsuflarea,
Dar, nicio secundă, prin minte,
Nu poate să-mi treacă uitarea.

Treceam de la lună la umbră
Prin arşiţa bine trasată,
Hrănind clipa rece şi sumbră
Cu stropi de iubire curată.

Speranţele vin peste noapte
Din râul clădit insomniei,
În barca tăcerii se-mparte
Cuvântul sortit poeziei.

Mi-e urma-ngropată-n durere
Sub cerul mereu mai noros,
Mi-aş pune amprenta-n tăcere
Dar mâine visez luminos.

Din vina mea

 

 

Alerg printre cuvinte,
Mă împiedic, mă ridic,
Aştern ce-mi vine-n minte
Sau tac rostind nimic.

Tac, să m-audă luna
Cu stelele-argintii,
Decât să pun minciuna
În dreptul inimii.

Alerg printre cuvinte,
Mă împiedic şi răcnesc
Din albele veştminte,
Setea să-mi potolesc.

Beau umezind privirea
Dintr-un izvor firav
Ce-mi susură iubirea
Pe-un munte demn şi grav.

Alerg printre cuvinte
Să mă pot înălţa
La fel ca înainte
De a mă pronunţa.

Iert lespezile care
M-au strivit fără glas,
Mi-au smuls lacrimi amare
La fiecare pas.

Alerg printre cuvinte
Să-l găsesc pe-acel care
S-ajungă-n oseminte,
Ca o rază de soare.

Îmbălsămată-n vină
Mă pierd în sunet vid,
Voiam, din rădăcină,
Să trec de orice zid.

Să-l îndulcesc cu miere,
Din pieptu-mi să culegi
Cuvântul care-ţi cere
Numai să mă-nţelegi.

Alerg printre cuvinte
De-o viaţă, şi n-am parte
Să păşesc înainte,
Cratima mă desparte.

Deschid dicţionarul
Ca pe o carte sfântă,
Să-ndepărtez coşmarul
Ce-n lacrimă cuvântă.

Nu mi-am găsit cuvântul
Să mă fac înţeleasă,
Din vina mea, şi vântul
Şi ceaţa-i aşa deasă.

 

 

Nu sunt doar un val

 

 

Dacă-n noapte ceri lumină,
În zori doar să dormitezi,
Când eşti vârf, la rădăcină,
Vara, vrei să hibernezi...

Dacă-n noapte spargi ferestre
Să presări pe catifele
O lume ce numai este
Fiindcă n-are timp de stele...

Şi-apoi ceri şi ceri dreptate
Strigi la lună şi la soare,
Aduci ceaţă-n claritate,
Alungând cerul din mare...

Dacă-n zori tragi draperia
Şi nu laşi să te-mpresoare
Decât gerul şi mândria,
Vei trăi fără culoare.

De te-ascunzi după cuvinte,
După măşti de carnaval,
Mai bine-adormi înainte
De-a visa că-s doar un val.

 

 

De trei zile

Iubirea mea, scriu de trei zile
Despre tot ceea ce trăiesc
Dar, gându-mi zboară doar la tine,
Doar ştii cât de mult te iubesc!

E lumea plină de cuvinte,
Cerul e plin de bunătate,
Tu eşti mereu în a mea minte
Chiar dacă este zi sau noapte.

Iubitul meu, aştern iubirea
Aşa cum doar noi o trăim,
Tu ştii de fapt că fericirea
Doar amândoi o împărţim.

E lumea plină cu... de toate,
Cu vise, lacrimi, bucurii...
Eu te iubesc când eşti departe
Dar, te aştept în orice zi!

Iubitul meu îndurerat,
Mi-e sufletul avid de tine,
Distanţa nu m-a degerat,
Inima mea îţi aparţine!

E lumea plină de ochi, care
Mă pot citi sau admira
Dar, ochii tăi au o splendoare...
Doar ei mă mai pot inspira.

Iubirea s-o aştern curată
În nopţile-n care lipseşti
Doar fizic, fiindcă niciodată
Din suflet nu te dezlipeşti.

Curând

Când tot şi toate se rezumă
La o frântură de cuvânt,
Restul e doar balon de spumă
Purtat pe adieri de vânt.

Când au fost spuse-atât de multe
Deşi, nu s-a rostit nimic,
Rămâne Cerul să m-asculte,
Convins că te aştept veşnic.

Când din silabă, fac o strofă
Şi din cuvântul tău poem,
Pe catifea nu pune stofă,
Citeşte-mă, în gând te chem.

Când sub privirea ta domneşte
Oceanu-acesta de tristeţe,
Cerul mă-apasă, mă striveşte,
Sufletu' începe să-mi îngheţe.

Când lacrima îmi este frate,
Suspinul hrană-n seri târzii,
Totu-i pustiu când eşti departe
Iar, tu, curând spui c-ai să vii...

Curând însemnă pentru mine
Un veac, un veac şi jumătate
Dar, nu contează, în suspine
Mă-mbrac în fiecare noapte.

Curând voi desluşi minutul
Prin praful aşternut pe nori,
Iubirea v-a topi trecutul,
E singura între valori.

Fără cuvinte

Mă gândeam să-ţi spun în şoaptă
Că mi-e dor de gura ta,
Am tăcut, am fost nedreaptă
Crezând că vei riposta...

Am simţit că-n astă lume
Visele nu s-au sfârşit,
Că numai al tău prenume
Pot rosti... la infinit.

Mă gândeam să-ţi spun că zorii
S-au înseninat de când
N-au de ce să plângă norii
Fiindcă te păstrez în gând.

Am simţit că-n noaptea crudă
Doar tu mă poţi alina,
Universul vreau s-audă
Cum îmi bate inima.

Mă gândeam să-ţi tălmăcesc
Fără noimă, o poveste,
Să-ţi îndrug vreun mit regesc
Cu a fost dar, numai este.

Am simţit că al tău glas
Mă va face să vibrez,
De aceea ceas de ceas
Te-ascult, să mă-nviorez.

Mă gândeam că-i vorbă goală
Aruncată la-ntâmplare...!?!
Nu-i deloc o abureală,
Simt că-ţi datorez o floare.

De cuvinte fără număr
Zadarnic mă folosesc.
Simt că de-acum pe-al tău umăr
Voi putea să m-odihnesc.

Glob de cristal

Caut drumul către tine
Deşi am tălpile arse,
Mă lovesc de lanţuri pline,
Ca durerea unor farse.

Caut o fărâmă pură
Să-i pun un strop de lumină,
Sunt numai o picătură,
N-am otravă pe retină.

Caut să-mi găsesc cuvântul
Să-ţi aline rana vie,
Mă loveşti mai rău ca vântul
Crezându-mă păpădie.

Caut numai o portiţă
Spre sufletul tău lovit
Dar, te-ascunzi ca o şuviţă
Albă, sub păr răvăşit.

Caut pasul demn să-ţi lase
Braţele să mă-nconjoare
Peste nopţile geroase
Dar, loveşti la întâmplare.

Caut să-mi strecor o filă
Printre paginile cărţii
Mă loveşti fără de milă
Dând un luciu fin coperţii.

Vreau s-ating cu a mea rimă
Sufletul, nu buzunarul,
Dar, tăcerea ta imprimă
Peste versul meu, hotarul.

Alunec pe gheaţa rece,
Mă ridic pentru-o secundă,
Un cuvânt face cât zece
Dar, nu poate să pătrundă.

Globul de cristal nu lasă
Nicio umbră să planeze,
Puterea miraculoasă
Nu vrea încă să cedeze.

Paşi de dans

 

 

Poate că, luna-i vinovată,
Poate doar tu şi eu,
Poate că, ziua-n gri pătată
Sau numai versul meu?!?

Poate că stelele albastre
Ca ochii tăi, sclipeau,
În prima zi a vieţii noastre
Şi vise făureau.

Nici nu ştiu de unde-au plecat,
Nu-mi mai aduc aminte,
Cert este că s-a transformat
O noapte în cuvinte.

Paşii de dans n-au fost decât
O glumă jumătate,
Poate că doar mi s-a părut
Că am zburat o noapte...

Poate c-a fost un simplu vis
Cu crini şi nuferi sloi,
Cerul avea ceva de zis
Dar, poate nu de noi.

Poate că totul se va naşte
În clipa următoare
Când stelele vor recunoaşte
Lumina de la soare.

Poate e doar o rătăcire
De-o noapte fără vise,
A fost o simplă convorbire
Cu lacrimi interzise?!?

Poate că nu mai ştim nici noi
Dacă ne-am înşelat,
Cert este că în amândoi
Un vis s-a instalat.

 

 

Acum, când era mai bine...

Cum să mă strecor prin noapte
Când la pieptul tău plutesc,
Nu prin vise, ci prin fapte,
Când în suflet te privesc...?!?

Cum să caut prin cuvinte,
Unul... mult mai special,
Să sune de-acu'-nainte
Ca marea din al ei val...!?!

Cum să nu mă pierd cu firea
Când, în ochii tăi, privind,
Mă întâmpină iubirea,
Sigură pe ea, zâmbind...!?!

Cum să plec de lângă tine,
Acum, pentru întâia dată,
Acum, când era mai bine...
Viaţa asta-i deşucheată!?!

Cum să fac timpul să zboare,
Ce aripi să-i împletesc
Să-mi facă-o mică favoare
Şi-n vise să te-ntâlnesc?

Cum să fac trenul să plângă?
El e vinovat, mereu!
Gările să îl ajungă...!?!
Cum să plec, cu dorul tău?!?

Cum să-mi pun dorul pe fugă
Când mă va acoperii?!?
Deja, de azi, mă subjugă,
De mâine mă va întregii!

Izvor de lacrimi sfinte

Nu vreau să-ţi spun cât mi-e de dor
Să-ţi privesc ochii obosiţi,
Vreau să rămâi un trecător
Cu paşi încrezători, grăbiţi.

Nu vreau să-ţi spun cât mi-e de bine
Să te ştiu din nou fericit
Acolo, departe de mine
Cu siguranţa c-am greşit.

Nu vreau să-ţi spun ce va fi mâine
Când treptele vor dispărea,
Când vei gusta dorul de mine
Reinventând încrederea.

Nu vreau să-ţi spun cât mi-e de groază
Când mă priveşti după perdea,
De parcă stelele visează
O altă noapte-n palma ta.

Nu vreau să-ţi spun cât mi-e de sete
Să-ţi sorb tăcerea din cuvânt,
Să o aştern pe îndelete
Într-un poem bătut de vânt.

Nu vreau să-ţi spun cât mi-e de rece
În lumea albă şi rotundă,
Când universul mort petrece
Iubirea pe o altă undă.

Nu vreau să-ţi spun cât mai am vise,
Nici sunete pe portativ,
Când toate-aceste vor fi scrise
Şi vei citi, va fi tardiv.

Nu vreau să-ţi spun cât mai am rime
Şi slove pentru-a te cânta
Nici nu visezi că-n zbor spre tine
Ating cu tâmpla şoapta ta.

Nu vreau să-ţi spun nimic în plus,
Nici slovele nu-ţi mai culeg,
Sufletul ţi-e de mult inclus
Aici, şi n-am să te dezleg.

Voi pune hamul pe cuvinte
Şi-n ele tu vei picura,
Ca un izvor de lacrimi sfinte
Ce mă mai poate bucura.

Lacrima nicicând nu oboseşte

S-a înnorat din nou şi-n astă seară,
Iluzii nici nu îmi mai fac, de mult,
Am obosit de fapt să mă mai doară
Norii ce simt şi ploaia ce ascult.

Am obosit să-mi răcesc de pomană
Sufletu-n gheaţa pe care-o primesc
Deşi, neîncetat din el emană
Putere încă, încă mai zâmbesc.

Am obosit din nou în astă seară,
Probabil că pe nori voi adormi
În lacrima eternă şi amară
Iar, zorii-n şoapte mă vor înveli.

Am obosit pe jar să tot păşesc,
Mă gârbovesc sute de vorbe-n vânt,
Să nu le-aud, în lacrimi mă topesc
Şi-ncerc apoi să le sting în cuvânt.

Mi-e drumul greu deşi, păşesc spre casă,
Noaptea-i prea lungă, nu se mai sfârşeşte,
Am obosit, lacrima mă apasă
Şi curge lin, nicicând nu oboseşte.

Căutări

Azi aş pătrunde sub izvoare

Să-ţi pun în palme răsăritul,
Să-ţi dăruiesc raza de soare
Ce ne-ntregeşte infinitul.
 

Ţi-aş pune strop de mângâiere

Pe chipul năpădit de dor,
Să-ţi iau orice fir de durere
Şoptindu-ţi tandru, te ador!

Azi aş pătrunde prin cuvinte
Odihna să mi-o regăsesc,
Şi-ntr-un izvor de jurăminte
Sufletul să mi-l înrobesc.

Să nu cunosc dorul de tine,
Să nu mai ştiu ce-nseamnă vis,
Să-mi împletesc ziua ce vine
Pe cerul care l-ai deschis.

În palma ta să mă aduni

Din rătăcirile albastre,

Să ne iubim ca doi nebuni

Sfidând distanţa dintre astre.

Pe înţelesul tuturor

În aparenţă sunt cuvinte,
De prea puţini luate-n seamă,
Unii citesc, merg înainte
Dar, n-au purtat a lor maramă.

Alţii le folosesc mai iute
Decât viteza unui tren,
Apoi încearcă să asculte
Vântul, cum şuieră peren

În lumea asta sunt rostite
De-atâtea voci imaginare,
De-atâtea glasuri răguşite
Dar, nu toţi au în ochi culoare.

Sunt două doar, două petale,
Ca ochii mei avizi de tine,
Pure, adânci, esenţiale,
Dând viaţa culmilor alpine.

Esenţa lor umple zenitul
Deşi, noi le rostim firesc,
Să înţeleagă infinitul
Că mă iubeşti şi te iubesc!

Lihnită de-al tău dor

 Să nu mă-învinuieşti cumva
Că te-am minţit vreodată,
Când ştii ce tare m-ar durea,
Iubirea mi-e curată!

Cu vreun cuvânt, eu nu mă joc
Doar îl aşez în vers,
Nu-mi pune inima pe foc
Strivind un univers!

Să nu mă pui să-ţi spun mereu
Ce-am rostit înainte,
O ştii şi tu, o ştiu şi eu,
Nu-i loc de jurăminte.

Eu n-am cerut să-mi demonstrezi
Negru pe alb iubirea,
Privesc în ochii tăi cei verzi
Şi-mi zăresc nemurirea.

Nu îndrăznesc să te acuz
De nicio păcăleală,
Privind în ochii tăi, confuz
Eu nu-ţi cer socoteală.

Ai fost mereu şi vei rămâne,
O recunosc oricând,
Tot ce iubesc pe-această lume
Nu numai când şi când.

Din nori curând voi coborî
Lihnită de-al tău dor,
Probabil că mă vei urî
C-am vrut o zi să zbor.