Cititorii mei

Translate

sâmbătă, 31 mai 2014

De ce-ai pierdut?


Acum când rătăcesc fără durere
când nu mai ştii de mine mai nimic,
nu îţi mai bat la uşa cu putere,
nici la fereastra rece să-ţi mai zic,

Acum când m-am retras în a mea minte
ca şi-n căuşul palmelor fierbinţi,
când nu-ţi mai pun pe pernă jurăminte
dar nici nu-ţi cer vreo clipă să m-alinţi,

Acum te simt cum îţi doreşti  nemernic
să-ţi bat în geam cu stropii mei de ploaie,
să-ţi fiu liantul stelelor vremelnic
ce curge-n unităţi de mici şiroaie.

Acum mărturiseşti c-aveam dreptate,
pe mine Dumnezeu m-a investit
să mă ridic din spini cu-abilitate,
nu cu minciuni, cum m-ai învinuit.

E prea târziu să-mi dai ce nu-ţi voi cere,
m-am înşelat, ca orice vărsător.
Iubirea e imensa mea avere
iar fără ea, eşti doar un cititor.










joi, 22 mai 2014

Clasat



Acum e mai bine 
dar ieri,
întrebam de tine
sub seri.

O voce plăpândă 
şoptea
încercând s-ajungă
o stea.

în noaptea pustie 
aprind 
o luna zglobie
şi tind
să-mi pierd amintirea
pe drum
să-ţi ascund iubirea 
în scrum.

De mâine toţi norii
zâmbesc,
stăpânesc fiorii
şi cresc...

Te pun într-un scrin 
la presat,
şi-ţi scriu pe copertă:
 clasat.


miercuri, 21 mai 2014

O pădure desfrunzită




goi şi fără pic de vlagă
m-au chemat iarna trecută,
cu visele în desagă,
să sorb amintirea mută.

unul zvelt striga sălbatic
ridurile să-i plesnească
într-un veşted acromatic,
inima să-mi încolţească.

vântul destrămat sărise
dintre toate-n ajutor,
m-a purtat un timp prin vise,
şi depus lângă izvor.

am interogat tot cerul,
l-am implorat să-mi dezmierde
şi despletească misterul
frunzelor pictate-n verde.

o crenguţă mai firavă
născută după amiază
îmi striga c-aş fi bolnavă
de vise, deşi sunt trează.

oare cine se opreşte
lacrimile să-mi mângăie?
vântul suflă nebuneşte,
n-are rost să mai rămâie.

şi-a trecut mâna prin plete
cu-o aripă rătăcită
mi-a rostit pe îndelete
o pădure desfrunzită.
 
 
 

marți, 20 mai 2014

Mi-e dor de ocean

 
 
Mi-e dor de cuvinte,
de albe tăceri,
de paşi înainte,
de veşnicul ieri...

mi-e dor de iubire
sau ce-a mai rămas
pe sub cimitire
în pacea din glas...

mi-e dor să-mi pui stele
de vis la urechi,
să-mi sculptezi pe ele
metehnele vechi...

mi-e dor să-mi descoperi
dorinţa de-a fi,
să-mi depeni luceferi
din joc de copii.

mi-e dor cum nu-i altul
mai dor pe pământ,
mă strigă asfaltul
să-i torc un cuvânt,

din versul în care
te răstălmăceam,
mi-e dor de uitare,
mi-e dor de ocean.




luni, 19 mai 2014

joc, jos, joi, jar... juni...

 
 
Ridică-ţi aripa şi du-te!
Nu te uita-napoi, deloc!
Pe-o creangă dorm trei pagini mute,
au obosit de-atâta joc.

Se leagănă de vânt o frunză
luptând cu codrul nemilos
ce-a fost pictat pe-aceeaşi pânză
şi-a adormit, plutind în jos.

Mai lasă-mi aripa o clipă,
nu-mi smulge versul dintre noi
dezamăgirea se înfiripă
deja, de marţi şi până joi.

Mâine voi fi o amintire
şi-un vers târziu născut din jar,
mă voi opri din nemurire
numai aşa preţ de-un calvar

E limpede că niciodată
nu voi mai crede în nebuni
ce-n jar, de joi, pe jos se joacă
în chip de îngeri, printre juni.
 
 

duminică, 18 mai 2014

Numai Lui Îi sunt datoare




Iată c-am avut dreptate,
n-aş mai fi avut cuvinte...
vorbele seci nu sunt fapte,
amintirea-i prea fierbinte...

Lacrimile n-au să spele
nicio urmă de trecut,
drumul meu e scris în stele
n-am pretins, nici n-am pierdut.

Sfaturi am în pod, o droaie
şi promisiuni de-altfel,
peste ele câte-o ploaie
spală-n grabă, fel de fel.

Mulţi au încercat să-mi schimbe
sufletul, cu vorbe-n vânt,
dar i-am trimis să se plimbe...
nu-s singură pe pământ.

Am un Dumnezeu, cu care
mă consult, şi mă mândresc,
numai Lui Îi sunt datoare
pentru tot ce dăruiesc.



Te-aş invita la o cafea




Te-aş invita la o cafea, diseară,
să ne apuce zorii desenând
viraje pe-o şosea din călimară,
dar mi-este teamă c-ai să pleci curând.

Te-aş parfuma cu razele de soare,
să uit că ne inundă miezul nopţii,
că te visez simţindu-mă datoare
să te cuprind cu lacătele sorţii.

Te-aş invita să mă răsfeţi o clipă
dar ştiu prea bine că nu ai habar
ce înseamnă zborul fără de aripă,
iubirea sfântă, fără de hotar.

Te-aş descifra lăsându-te să-mi dai
o primăvară ruptă de-ntuneric,
dar tu nu bei cafea, tu serveşti ceai
şi-ai să te stingi în mine esoteric. 




sâmbătă, 17 mai 2014

De trei ani dus în ceruri


Nu mi-am permis să-mi iau în palme viaţa
să fac cu ea... ce vreau, cum mi-ai rostit,
mi-am lustruit cu multe lacrimi gheaţa,
prin viscol şi nămeţi... şi-am izbutit
să înţeleg ce-ai vrut să-mi pui în cale,
să văd mai clar cât pot să mai răzbesc,
luptând cu urma amintirii tale
pe care n-am curaj s-o îmblânzesc.

Mă arde dorul crud, de tine, mamă,
lacrimile n-am cum să le opresc,
de trei ani dus în ceruri, fierb în dramă
nu am curajul tău, nu îndrăznesc...
Aici e întuneric fără tine,
până şi cerul plânge fără glas,
de ce-ai plecat aşa departe fără mine?
Sunt între două lumi fiindc-am rămas.

N-am să mai pot zâmbi în veci, măicuţă,
fără de tine sunt un tren pierdut,
mai bine-aş fi călcat pe jar, desculţă,
sau din zăpadă te-aş fi conceput.
De-aş ştii c-acolo sus îţi este bine,
n-aş mai avea motiv să mă-ntristez,
în ochii mei citeşti că fără tine
nici nu mai sunt, chiar nu realizezi?



Printre trecători

 
 
 
 
Fă-mă Doamne-o stea polară
Să zâmbesc mereu
Când nu-mi e viaţa amară.
Să cad când mi-e greu.

Să am parte de lumină
Fără să orbesc,
Să fiu muritor cu vină,
Zâmbind să iubesc.

Lacrima de fericire
Să nu mă cuprindă,
Mai bine să am iubire
Până sus la grindă.

Fă-mă Doamne-un vis pe geană
Să m-ascund în zori,
Când tristeţile mă cheamă
Printre trecători.



vineri, 16 mai 2014

Verde de fistic


 
 
Mă lepăd de fereastra
sărutului bezmetic,
istovitor de dulce,
nemuritor alint.

descopăr sub securea
ce taie depărtări
strigătul din pădurea
ce-a desfrunzit uitări.

pe pieptul tău mă vindec
înveşmântată-n tril,
sărutul de pe pântec
cutremurând febril.

Mă îmbrac în noaptea asta
în verde de fistic,
stelele să se culce
la ceasuri de argint.
 

Aripile tale m-au învăţat să zbor

 
 
 
De mi-ai întinde vorbele pe pâine
din lacrimă n-aş mai ieşi curând,
te-aş dărui uitărilor, de mâine
să te iubesc purtându-te în gând.

M-ai săruta, firesc, înlăcrimată
pe umbra zorilor fără temei,
şi-aş împleti, de stele acuzată
un fruct zdrobit de vers, pe ochii mei.

Târziu, pe creste, aripile tale
m-au regăsit, sfârşită la izvor,
şi-au zugrăvit iluzii inegale
din lacrimă să-nvăţ din nou să zbor.
 
 
 

marți, 13 mai 2014

Aroma de venin

 
 
 
Nu te atinge de verdeaţă
în ierni s-o iroseşti,
mai bine rătăceşte-n ceaţă
fără să o loveşti.

Mai bine lasă-mă sub scutul
ce mi l-am construit
decât să-mi otrăveşti trecutul
cu stele netezit.

Nu săruta genele nopţii
triumfător visând,
descătuşând lacătul porţii
pe care-o smulgi, valsând.

Mai bine pune-mi ger pe glezne
şi-n ochi parfum de spin,
decât să-ţi descifrez prea lesne
aroma de venin.




luni, 12 mai 2014

"Datoria de bărbat" versus "funcţia de femeie"

            



                  "Datoria de bărbat"... citindu-mă, probabil veţi gândi că am ceva împotriva bărbaţilor. Da, recunosc, chiar am ceva împotriva unora! Împotriva celor care se "împlinesc" numai prin sex, autoritate, răceală, indiferenţă, grandomanie, aroganţă, înfăţişare şi lista poate continua... Am ceva împotriva bărbaţilor care, privesc femeile ca pe roboţi, fără suflete, fără dureri, dorinţe, vise, sentimente... Am ceva împotriva bărbaţilor care tratează femeia ca şi când Dumnezeu ne-ar fi trimis pe pământ pe toate în aceeaşi zi, aceeaşi clipă şi din acelaşi material. Pe bărbatul care-şi tratează soţia ce i-a dăruit fii, ca pe un aparat de multiplicat (deşi ei nu au posibilitatea perpetuării speciei), dar nici nu vrea să înţeleagă că, femeia nu este un autoturism căruia îi pui combustibil, îi bagi cheia în contact şi e gata de drum, de parcă certificatul de căsătorie este pur şi simplu un ham sau ofiţerul stării civile înmânează şi biciul odată cu actele căsătoriei. Am ceva împotriva celor care rămân "ancoraţi" în copilărie, lângă fusta mamei, care a suferit în anii tinereţii pentru a nu-şi păta onoarea de familistă şi, repetă şi el comportările tatălui său. Mă simt dezgustată de bărbaţii care cred că totul li se cuvine, deşi nu sunt în stare să dăruiască nici măcar o simplă mângâiere. De cei care au pretenţia să primească iubire, fidelitate şi discreţie deşi, pentru ei, aceste cuvinte sunt total lipsite de importanţă.  Am ceva împotriva bărbaţilor care, făcând abstracţie de toţi cei din jur, se laudă cu sexul lor şi îi rostesc denumirea la fiecare propoziţie, de parcă sexul masculin ar fi egal cu o conjuncţie pur şi simplu, iar această expresie o utilizează cu dezinvoltură încât a ajuns să fie rostită de oricine, chiar şi de femei (acestea folosind-o pur şi simplu ca mod de răzbunare), chiar şi de unii copii, care folosesc zicerea injurioasă din inocenţă, crezând că dovedesc maturitate. Am ceva împotriva celor care nu realizează că sloganul rostit atât de intens poate ajunge în curând un mod vulgar de salut. Am ceva împotriva bărbaţilor care nu permit nevestelor garderobe care ar putea atrage atenţia, în schimb ei uitând de toate obligaţiile în momentul în care zăresc un decolteu sau un genunchi delicat.

                 Probabil veţi spune că aşa ceva nu mai există în secolul XXI? Credeţi că sclavagismul a dispărut cu desăvârşire...? Ei bine vă înşelaţi! Încă mai există multe asemenea specimene. Familii care convieţuiesc în linişte şi pace, aşa cum ar fi normal, însă încă nu au ajuns la nivelul de civilizaţie la care facem referire. Mulţi dintre bărbaţii vremurilor noastre s-au "emancipat": stau acasă fără niciun venit, fără nicio responsabilitate, aşteptând să vină soţiile de la serviciu cu cele necesare hranei zilnice, în timp ce el soarbe nestingherit din doza de bere, în faţa micului ecran sau al calculatorului, fumând în aceleaşi încăperi cu copiii. Multe soţii ţin secret cum îşi îndeplinesc "funcţia de femeie" (chiar şi cele care au o carieră strălucită), nedorindu-şi publicitate negativă în urma unui divorţ umilitor.





joi, 8 mai 2014

Niciun lup din lupii stânii


Lup flămând urlând a ploaie
noaptea veşnică dezbină,
lacrimi albe, curg... şiroaie
urlă codru-a rădăcină

din adânca-i ignoranţă
luna-şi taie o felie,
o trimite în vacanţă
pentru steaua arămie.

vântul şuiera bezmetic
fluturându-şi coastele,
gerul smulge asimetric
fluturii, lacrimile...

nopţi de zgură mohorâtă
retezând orice scânteie
peste lacrima căzută
dintr-un suflet de femeie.

lună..., veşnică şi crudă...,
niciun lup nu e în stare
să-ţi zărească geana udă
de atâta nepăsare.

niciun lup din lupii stânii
n-a putut să-mi soarbă gheaţa,
zadarnic i-am dat furtunii
tinereţea, moartea, viaţa...

sâmbătă, 3 mai 2014

Înger târziu

 
 
 
 
Înger târziu,
venit în noapte
pe malul lacrimilor mele,
răzbind prin friguri
şi pustiu,
mă împingi spre stele.

M-aduni din ghearele durerii
pe geană-mi pui
frânturi de vis
mă porţi pe pieptul primăverii
din interzis.

Aroma clipelor răscoapte
pe alei îmi împleteşti,
dărâmi zid dintre vis şi fapte
prin ger să mă iubeşti.




joi, 1 mai 2014

şaizeci de clipe

 
 
 
şaizeci de stele într-o geană,
şaizeci de fire de nisip
pe care să le pui pe rană
sau să le sorbi când vreau să ţip.

să nu-mi aduci aminte iară
că te-alungam din când în când,
dar te păstram în plină vară
să-mi picuri lacrimile-n gând.

şaizeci de file într-o dilemă
din care vei hrăni apusul,
când sub aceeaşi diademă
îţi voi planta, firesc, surâsul.

să nu-mi propui desăvârşire
îngenunchiată-n dorul tău,
şaizeci de clipe de iubire
ţi-am împletit, iubitul meu.

şaizeci de vise împreunate
pe geana paginilor reci
te vor desprinde dintr-o noapte
din care n-ai ştiut să pleci.