Averea mea

Nu sunt frumoasă fără tine
dar, dorul tău m-a îmbogăţit,
în zbor spre culmile alpine
am aşternut tot ce-am simţit.

Dorul tău nu mă mai doare

Am plâns ,cât primăvara-n care
Ochii tăi m-au vrăjit subit,
Azi dorul tău nu mă mai doare,
Nici nu mai plâng, am obosit.

Am plâns în viaţa asta dură
Cât Dunărea învolburată,
Ţi-am dăruit iubire pură
Dar, n-ai văzut-o niciodată.

Am plâns în nopţile pustii
Cât Dunărea şi trei izvoare,
Mereu te aşteptam să vii
Să-mi dăruieşti raze de soare.

Am plâns de dor şi de iubire,
Am plâns chiar şi la pieptul tău
Odată, chiar de fericire
Mă ştie Bunul Dumnezeu.

Am plâns cât noaptea înstelată
Prin vise când te rătăceam,
Te-am visat azi, ca şi-altă dată,
În mii de măşti te regăseam.

Voiam să fug din calea ta,
Îmi spuneai clar că nu se poate,
Că oriunde te vei afla,
Vei fi aici şi zi şi noapte.

Coşmarul n-a durat prea mult,
Un fulger, somnul mi-a răpit,
Nu mai vreau glasul să-ţi ascult,
E prea târziu şi-am obosit.

Ploile, paşii-ţi vor spăla,
Când amintirile pe rând,
Din suflet, le voi alunga
Pe culmea norilor, visând.

Lanţul cel vechi a ruginit
De-atâtea lacrimi sângerânde,
De-acum tot jocul ia sfârşit,
Tabla de şah o voi ascunde,

Am plâns în viaţa asta mare
Cât milioane de furtuni,
Azi dorul tău nu mă mai doare,
Dumnezeu va face minuni.

Prevedere

 Printre stropii reci de ploaie,

Mi-am trimis gândul s-adune, 

Lacrimile mai greoaie

Ce s-au rătăcit prin lume.

I-am pus în tolbă iubirea

Să-l ferească de ispite,

Să-i desluşească menirea

De sub genele-arcuite.

I-am întemniţat durerea 

Într-o peşteră hidoasă

Şi i-am estompat căderea

Peste clipa dureroasă.

 I-am turnat apă din ochii

Care-ţi căutau privirea,

 Plini de lacrimi şi de aşchii, 

Să-ţi dăruiască iubirea.

Iubirea, floarea pe care

N-o mai udă decât cerul,

Lacrimile mele-amare

Prevăzându-i efemerul. 

Iubirea ce clocoteşte

Adânc în a mea fiinţă,

Glasul tău o îndulceşte

Salvând-o de suferinţă.

Iubirea, ce strigă-n noapte

Smulgând stelele livide

De pe-un cer ce stă să-nnoade

Sufletu-mi ce se divide.

Versu-n pagini încolţeşte

Hrănind iar floarea din glastră,

Gându-mi zboară nebuneşte

Sus, pe culmea cea albastră.

Grăunte de iubire

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Sunt grăunte de iubire
Peste lume picurat,
Vin doar să vă dau de știre
Că nu m-am evaporat.

Sunt, cu braţele deschise
Așteptând să mă zăriți
Pe câmpiile întinse,
Printre macii înfloriți.

Sunt un fir de mac plăpând,
Mângâiat de stropi grăbiți,
Imnul ploii-l port în gând,
Prins de vânt și seri fierbinți.

Sunt un fir de gențiană
Înflorită-n vârf de munte,
Imnul ploii-l pun pe rană
Printre sunete mărunte.

Sunt pe culmea norilor,
Sau în stropii reci de ploaie,
Sunt grăuntele de dor,
Peste voi curg în șuvoaie.

Și mâine e o zi

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Îmi răscolesc cu lacrima iubirea
Precum vârful de munte câte-o stea,
Înec printre silabe mărginirea
Dăruind, infinită, dragostea.

Îmi împletesc din amintiri prezentul
Înlocuind tristețile cu tine,
Păstrez neîntinat antrenamentul
De-a ne visa pe culmile alpine.

Veșnic ascund durerea după frunze
Ferindu-mă de toamna ruginită,
De gerul iernii așternut pe pânze
Udate-n seri, de tine bântuită.

Sustrag din stropii ploii câte-o rimă
Înmiresmând-o cu o primăvară,
Lacrima peste strofe se comprimă
Dar, te aștept să vii și mâine seară.

Doar în nori

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Dau cuvânt pe răzătoare
Ca pe o gutuie rece,
Fiindcă slova lui mă doare
Când privesc ce se petrece.

Fierb silabe sângerânde
În licori lacrimogene,
Pierdute-n clipe fecunde
Din culori nepământene.

Scot cuvântul din prinsoare,
Îl îmbrac în haine pure
Pentru că mă simt datoare
Copacului, cu-o pădure.

Nu-mi e teamă de-a ei umbră,
Nu m-ascund sub frunza deasă,
Nici de mușcături de cobră
Ce tot vin, nu îmi mai pasă.

Rup din nopți câte-o bucată
Și mă strecor prin rugină,
Să mă odihnesc curată
În tăcere și surdină.

Nu mă pot ascunde-n piatră,
Înspre nori mai pot purcede,
Ei mi-au oferit o vatră,
Doar în ei mă pot încrede.

Nici nu-mi cer perfecțiunea
Când pe palma lor mă plimb,
Doar mi-au conferit minunea
Stropi puri de a da în schimb.

Vis adevărat

Te-am absorbit prin ochi, prin pori şi vene,
M-ai invadat cu viaţă, cu tot ce îmi lipsea,
Cu-n verde crud ascuns adânc sub gene
Şi mi-ai redat cu şoapta fierbinte, liniştea.

M-ai ridicat spre stele, zână fără pecete,
Prin aburul iubirii, feeric, m-ai valsat,
Mi-ai dat un strop de soare din ale tale plete
Şi-o aripă de înger, aşa cum am visat.

Mi-ai hrănit noaptea goală cu raze de săruturi,
Zorii încercănaţi, cu seninul de mai.
Revii acum frenetic, cu alte începuturi
Deşi, mai ieri, în grabă, în urmă nu priveai.

Te-am reînnodat din firimituri de lună,
Cu stropii ploii noastre iar, te-am remodelat,
Ai mai rostit o şoaptă, probabil o minciună,
Nici nu mai ştiu ce-a fost, visam adevărat.

Am învăţat să-nnot prin apele sărate,
Să nu mă las învinsă de nici un muritor,
Să beau din cupe, viaţa adeverită-n fapte
Deşi, sunt o nălucă pe culmea norilor.

Mă vei ascunde poate sub frunza ruginită
Strivindu-mi versul care iubire-ţi picura
Dar, n-ai sa poţi uita o şoaptă nerostită
De stropul plin de suflet care te înconjura.

Te voi păstra, în suflet, cum este scris destinul
Sorbindu-ţi clipa surdă din ghearele uitării,
Te voi iubi şi-n lipsă înmiresmând suspinul
Cu dorul de lumină născut în pragul serii.

Visând pe culmile alpine

Visez, în noapte, stele pline
De dragoste aprinsă-n piept,
Visez să fug de lângă mine
Pe-o stea albastră, să te-aştept
Visând, în zori, c-am existat
Lovită de furtuni şi ger,
Că-n lacrimi sute m-am scăldat
Şi-am năpustit strigăt spre cer
Nemărginit şi inegal,
Spărgând cu el un nedescris
Ţărm biruit de-al vieţii val,
Nescris în niciun manuscris.

Visez s-adorm pe-o plajă plină
De buruiana dimineţii,
Să pot reda, din zori, lumină
În toate paginile vieţii.

Visez să-mi cumpăr dintr-o piaţă
O zi, în care să zâmbesc
Cum n-am făcut-o-ntreaga viaţă,
Visez de fapt doar să trăiesc,
Să mi se facă dor de lacrimi,
Să n-am motiv de-a le vărsa,
În tolba nopţii s-ascund patimi,
Să n-ai cum mă controversa.
Să-mi spui că sunt doar pentru tine,
Să-ţi spun că pentru tine cânt
Visând pe culmile alpine,
Cu-ochii deschişi pe-acest pământ.

Refrenul vieţii nu-i o joacă

Am scris, cândva, refrenul vieţii
Pe-o pagină de nor, plăpând,
Dar în vâltoarea tinereţii
N-am prevăzut, că-n foc, plângând
Va trebui să-i recompun
Ultima strofă, cea mai bună
Din câte am putut să spun...
Iar azi refrenu-i o minciună.
Am scris, cândva, sensul, pe care
Păşeam, cu-ncredere deplină,
Azi mă lovesc, de disperare,
Mă scald în lacrimi, în surdină
Răcnesc smulgându-mi versul chior,
Mă-nvinuiesc de prea mult aer,
Prea multă dragoste şi dor,
Şi-aş vrea s-opresc al vieţii caier...
Dar mai am încă de-aşternut,
De împletit clipele-n vers,
Deşi nu găsesc început,
Nici liniştea în Univers.
Esenţialul e prea proaspăt,
Prea clar şi mult prea dureros,
Nu ştiu cum s-o iau de la capăt,
Nimic nu-i limpede, frumos...
Nimic un zâmbet nu-mi provoacă,
În lacrimi sufletu-mi pluteşte,
Refrenul vieţii nu-i o joacă,
Iar viaţa nu se-nlocuieşte.
Am scris cândva, vers de mândrie,
Cu fruntea sus l-am editat,
Astăzi constat că-n poezie
Îmi cânt copilul decedat.
Mă lupt cu versurile mele
Stilul pierdut să-mi regăsesc,
Mă rog de Lună şi de stele
Un alt refren să reclădesc,
Dar pe mormane nisipoase
Aştern, sub lacrimi, versuri noi
Şi nasc doar pagini dureroase
Ce se îngroapă în noroi.
Cu două mâini, două picioare
Eram întreagă-n orice zi,
Acum sunt şchioapă, şi mă doare
Că viaţa curge, orice-ar fi.

Bucăţi de suflet

Bucăţi de suflet, peste noapte,
Mă-nvăluie-n discretul vis
Din dorul tău, trei, patru şoapte
Se scurg prin geamul larg deschis,
Felii de dragoste pierdută
În cerul nopţii se scufundă,
Devin din ce în ce mai mută
Nu zăresc drum, nu găsesc undă...
Îngrop adânc ţipăt de groază
Din cel mai crunt de pe pământ,
Tăcerea ta mă întristează...
De mi-ai da numai un cuvânt...
Un sărut doar, şi-o mângâiere
Să ştiu că încă n-a pierit
Iubirea noastră în tăcere
Să simt că nu ne-am rătăcit...
Să îţi văd chipul o secundă,
Să-ţi simt privirea cum m-alină,
Dragostea-n piept să mă cuprindă
Şi-n suflet să-mi picuri lumină.

Pruncul nostru

Prin amintiri am răscolit
Să-ţi recitesc cuvântul,
Poate că totuşi am greşit
Poate mi-am luat avântul,
Prin vise am plutit de fapt
Şi nici nu mi-am dat seama
C-a fost doar vis, un vis inapt
Iar acum trăiesc drama,
Poate şi-acum rulează lent
Pe un ecran imens
În filmu-n care te aştept
Să-mi devii Univers.
Un serial de-un an şi-un pic,
Cu un final greşit
Citesc, dar nu-nţeleg nimic
Ştiu doar că s-a sfârşit.
Am răsfoit filă cu filă
Şi cuvânt cu cuvânt,
Aş fi urcat pe-aripi de-acvilă
Să mă ascund sub vânt,
Sub nori şi stele adormite,
Sub flăcări de uitare,
Să opresc filmul, să ţin minte
Doar ceea ce nu doare
Să nu-ţi văd ochii-n prag de seară,
Secvenţa s-o ucid,
Să şterg această primăvară
Din calendarul vid,
Dar m-a oprit din al meu gest
Un soi de bunătate
Venit cu crivăţul din Vest
Făcând publicitate
La o iubire din poveşti
Cum a fost şi a noastră,
M-a întrebat pe unde eşti
Privind coperta-albastră
Ce va păstra pe veci iubirea
Aşa cum am trăit-o,
E pruncul nostru, nemurirea
Doar noi i-am dăruit-o.
Chiar dacă ai ucis o floare
Stropind-o cu al tău venin,
Pe cerul meu există Soare
Şi-un suflet pur, unic, divin.

În sfârşit prind rădăcină

Nu ştiu cât de mult doriţi
Versurile să-mi citiţi...
Eu v-anunţ, cum fac de fel:
Din stropul de sufleţel,
Mic cât bobul de afină,
În sfârşit prind rădăcină,
Ca un bob mic de orez.
Vă anunţ că joi lansez
Prim volum de poezie
Compus sub anestezie
Totală de-ndrăgostit.
Vă urez un: BUN VENIT!
Celor care veţi veni
În cea mai sublimă zi
Ce-mi va fi dat să trăiesc.
Din suflet vă mulţumesc!

Pizzeria Classic

Adresă:
Bulevardul Unirii 31
Sectorul 3 Bucureşti, Bucureşti-Ilfov
Repere/Indicaţii:
În apropiere de Piaţa Unirii


20 Ianuarie între orele 18.00-21.00

În curând

A fost vis, vis minunat...
În curând pot să ofer
Tot ceea ce-am adunat,
Din petecul meu de cer...
Câte-un strop de bucurie,
Lângă un zâmbet curat,
Un volum de poezie,
Iubind cu adevărat.

Mă urăsc că te iubesc

Învăţ să mor câte puţin
Sorbind din viaţă-al ei venin,
Iau lecţii din notiţe vechi
Dar ţi-aud şoaptele-n urechi,
Învăţ să redevin un sloi,
S-arunc lacrima la gunoi,
Mă urăsc azi mai mult ca ieri,
Ochii-mi sunt doi corăbieri,
Încerc să nu-i mai umezesc
Deşi n-am cum să reuşesc.
Pe străzi, la orice colţ m-aştepţi,
În noapte stelele le-ndrepţi
Să-mi bată batjocoritor în geam...
Te-alung dar în suflet te am.
Nu-mi pasă cât voi suferi
Într-o zi, când voi reuşi...
Să mă urăsc voi înceta,
Sufletu-mi voi despacheta
De flacăra ce mă distruge,
De gândul ce mereu îmi fuge
Doar înspre tine..., mă urăsc!
Că te iubesc şi recunosc.

Uitarea care m-a uitat.

O linguriţă de uitare
În zori de zi mi-ar fi de-ajuns,
Mi-e teamă s-aştern depărtare,
Mi-e teamă să te ţin ascuns.

O linguriţă de iubire
De-aş mai primi pe cord deschis,
M-aş scufunda în nemurire
Prin lungul drum spre Paradis.

O linguriţă de speranţă
În zori târzii de aş primi,
Pe tabla şah-ului din viaţă
Aş face "mat" din prima zi.

O linguriţă de cuvânt
Din gura ta argint de stele
Mi-aş aminti că-s pe pământ
O virgulă fără atele,

O linguriţă de verdeaţă
Din ochii tăi întrebători,
Mi-ar da-n această dimineaţă
Un răsărit de sărbători,

O linguriţă de-optism
Amestecată peste toate,
Ar alunga al tău cinism
În haosul de peste noapte.

Şi te-aş uita fără tăgadă,
Te-aş alunga unde doreşti,
Ochii mei să nu te mai vadă
Jonglând cuvintele cereşti.

Mi-aş modera zborul spre tine,
Mi-aş opri pasul tremurat,
N-aş mai migra spre culmi alpine
S-ascult cum tu m-ai fermecat.

Te-aş şterge din a mea durere
Ca pe un fulg de nea căzând,
Printr-un proces de aşchiere
Te-aş alunga din al meu gând.

Aş păşi-n noapte fără teamă
Că visu-mi va fi invadat
De glasul tău ce îmi destrămă
Uitarea care m-a uitat.

Au trecut atâtea...

Au trecut atâtea zile și atâtea nopți tăcute...
Încă te-aștept să cobori de pe piscurile reci,
M-am rugat la iarba nouă, nu a vrut să mă asculte,
Dintr-o poză mă privești... sufletul în mine seci,
Au trecut atâtea seri fără să îți aud glasul
Dimineți fără un zâmbet, dimineți fără culoare
Tot privesc în urma mea, sperând c-am să-ți zăresc pasul
Să-ți sărut gura fierbinte, scumpa mea raza de soare!
Au trecut atâtea ploi, asemeni cu ploaia noastră,
Te-am așteptat neîncetat, ca un orb dorind lumină
Să-mi explici pe îndelete, să-mi spui floarea mea albastra:
De ce te iubesc atât? De fapt e doar a mea vină?

Am tăcut...

Am tăcut... s-adun din toate
Câte-un strop, o picătură...
N-am făcut din ziuă noapte,
Dar nici din dragoste ură.
Am tăcut, privindu-ți ochii
Ce de mult nu m-au văzut
N-am schimbat iubirea-n rochii,
Mi-am dorit doar să te-ascult
Ca pe-o zi de primăvară
Dup-o iarnă nesfârșită,
Ca pe-un iz de floare rară
Într-o lume împietrită
Mi-am dorit să-ți simt parfumul
Într-o junglă-incendiată
C-un zâmbet să-înlături fumul...
Să-mi dai dragostea curată
Ca pe un strop de culoare
După-un lung drum prăfuit,
Să-mi aduci în suflet soare
Și-un sărut de bun venit.
Am tăcut... cum tace norul
Când seninul îl inundă
Și-am strâns lacrima din dorul
Ce-mi îneacă noapte-adâncă.
Am tăcut visând pe culmea
Norilor cu piscuri 'nalte,
Am tăcut, a trecut vremea
Iar tu ești tot mai departe ...

Am ratacit pe culmea norilor

Am rătăcit și azi, cum fac de la un timp
Pe culmea norilor, zâmbetul să-ți privesc,
Versul să-ți recitesc, să mă simt ca-n Olimp
Pe-un puf de nor, să-ți spun cât de mult te iubesc!
Am rătăcit și azi, din nou filă cu filă
Ascultând melodia, de fapt... reascultând...
Și m-am hrănit cu tine-înflorind ca o zambilă,
Te port mereu în suflet, te port mereu în gând...
Am rătăcit și azi, am rătăcit și ieri
Pe culmea norilor, sufletul să-mi hrănesc
Cu-a ta privire caldă, cu vis de primăveri,
Doborâtă de dor să-ți spun cât te iubesc!

Rasfoind ceea ce ai scris

Încerc să mă dezbrac de tine,
Amintirea să-ți alung
Încerc zilnic pe culmi alpine
Să rătăcesc, dar tot te-ajung.
Încerc s-adorm, mă relaxez...
O oră...poate... mai puțin
Brusc mă trezesc...iar te visez,
De dorul tău noaptea-i un chin.
Încerc să plâng...mi-ai interzis,
Citesc o pagina de carte,
Răsfoiesc tot ceea ce-ai scris
Și nu pot merge mai departe.
Cerul cu-o stea un semn îmi face,
Primăvara deja-mi zâmbește,
În suflet lacrima îmi zace,
Iar dorul tău mă năpădește.
Te privesc ochii să-mi hrănesc,
Te mângâi, palma să-mi alint,
Însă aș vrea să îți șoptesc
Eu te iubesc și nu te mint!

Te voi iubi!

Am căutat prin tot și toate,
Pe lângă mine, mai departe...
În miez de noapte, zori de zi
Am căutat...mă dor ochii,
Am căutat pe bolta-albastră,
Am văzut doar planeta noastră,
Dar mai aproape, undeva
Am găsit și iubirea ta,
Am căutat chiar alergând
Și te-am găsit în al meu gând...
Erai acolo...nelipsit...
Erai și ești necontenit...
Am fost pe culmea norilor
Mai tare m-am umplut de dor,
Am căutat cuvântul pur
Gravat cu litere de-aur...
Pe care să ți-l pot rosti...
Și te-am găsit, te voi iubi
Atât cât încă mai pășești
Pe-aleea noastră și-mi zâmbești,
Atât cât glasul ți-l ascult
Te voi iubi, poate mai mult...
Te voi iubi...și-am să rostesc
Fără de teamă: te iubesc!