Dacă...

Dac-aș știi că tot ce mișcă
Este numai al meu gând
Că zăpada e din frișcă
Și lumină suspinând. 

Dac-aș știi că noaptea pune
Bir pe sufletul rănit
Și din gândurile bune
Ia doar ceea ce-am simțit. 

Dac-aș știi că lumea asta
Este singurul defect,
Iar eu stropul gri din vasta

Legătură spre perfect. 

Dac-aș știi că-ți iau lumina
Și ți-o pun la macerat
Aș știi care-mi este vina
Și-aș visa că te-am furat.

Dac-aș știi ce va aduce
Ceasul care va veni
Aș bea lacrima cea dulce
Pentru a mă înzdrăveni.

La picioarele lacrimilor

 

 

 

Spune-mi că vei fi aici când
voi împrumuta în grabă
aripile porumbeilor,
când voi împleti amintirile de ieri
cu cele de mâine și
mă voi topi la pieptul tău
ca un vis.

Spune-mi că n-ai să mă lași
pradă zorilor înghețați,
strivită de singurătate,
înjosită de șinele căilor ferate.

Spune-mi că vom avea
zborul nostru,
scena noastră,
lacrimile noastre
verzi
și albe.

Spune-mi că încă
nu e timpul pierdut,
că mâine
îmi vei descrie zilele
și nopțile care vor urma.

Spune-mi că noi
vom aduce la mal
tot ceea ce s-a rătăcit în larg,
toate iubirile pierdute,
toate lacrimile care-au condimentat
marea și oceanul,
toate stelele care s-au sinucis
aruncându-se în mare
ca mine la picioarele lacrimilor.

Minte-mă pentru prima
și ultima dată,
așa cum eu te mint mereu
că te voi uita,
cândva!

Am visat că erai

 

 

 

 

Visam că ai intrat pe ușă,
Așa cum faci de obicei,
M-ai răstignit, fără mănușă,
Fără ciorapi, în ochii tăi.

M-ai îmbrăcat în primăvară,
Din stele rochie mi-ai cioplit,
Să mă iubești... până pe seară
Sau poate... până la sfârșit.

Visam că ai ieșit din ape
Și sufletul mi-ai încălzit
Încât nimic nu mai încape,
Nici măcar visul nesfârșit.

M-ai luat pe brațele-amândouă
Și m-ai purtat ca pe-un sărut
O viață-ntreagă, poate două,
Sau poate... până la început.

 

 

 

O primă zi

E-aşa cum nu mai ştiu nici cum se cheamă,

un alb divin, înveşmântat în auriu,

o primă zi, care încet aclamă:

"mă iartă până nu e prea târziu!"

E-aşa cum vreau să se înfăşoare gândul

neprihănit de-un vis uitat pe geană,

e prima zi, de-acum ţi-a venit rândul

să-mi pui ciorchini de versuri peste rană. 

Moş Crăciune, de nu vrei...

Anul ăsta? De Crăciun?
pentru mine nu-mi doresc
niciun... borcan de magiun,
niciun vis împărătesc...

Anul ăsta, Moşul poate
să întârzie... cât vrea....
dar, la anul... cu de toate
să vină, cu dragostea,
cu dorinţe împlinite
cum n-am mai avut nicicând,
cu tot ce am azi în minte
şi ce port, de mult, în gând.

La anul, de Sărbători
vreau iubirea s-o-ncălzesc
la pieptul meu, de ninsori
şi de rele, s-o feresc.
Vreau să fiu lângă ai mei,
sănătoşi şi fericiţi,
să colindăm pentru cei
ce n-au fost nicicând iubiţi,
dar la anu' vor pătrunde
în magia dragostei...
Moş Crăciune, nu-mi răspunde,
anul ăsta, de nu vrei...

Clasat

Acum e mai bine 

dar ieri,

întrebam de tine

sub seri.

O voce plăpândă 

şoptea

încercând s-ajungă

o stea.

în noaptea pustie 

aprind 

o luna zglobie

şi tind

să-mi pierd amintirea

pe drum

să-ţi ascund iubirea 

în scrum.

De mâine toţi norii

zâmbesc,

stăpânesc fiorii

şi cresc...

Te pun într-un scrin 

la presat,

şi-ţi scriu pe copertă:

 clasat.

Printre trecători

 

 

 

 

Fă-mă Doamne-o stea polară
Să zâmbesc mereu
Când nu-mi e viaţa amară.
Să cad când mi-e greu.

Să am parte de lumină
Fără să orbesc,
Să fiu muritor cu vină,
Zâmbind să iubesc.

Lacrima de fericire
Să nu mă cuprindă,
Mai bine să am iubire
Până sus la grindă.

Fă-mă Doamne-un vis pe geană
Să m-ascund în zori,
Când tristeţile mă cheamă
Printre trecători.

Înger târziu

 

 

 

 

Înger târziu,
venit în noapte
pe malul lacrimilor mele,
răzbind prin friguri
şi pustiu,
mă împingi spre stele.

M-aduni din ghearele durerii
pe geană-mi pui
frânturi de vis
mă porţi pe pieptul primăverii
din interzis.

Aroma clipelor răscoapte
pe alei îmi împleteşti,
dărâmi zid dintre vis şi fapte
prin ger să mă iubeşti.

În căutarea ta

cu glas gingaş de păpădie
şi aer pur de învingător
îmi caut clipa ce mângăie
inima plină de-al tău dor.

cu lacrimile prinse-n plete
surâzând ca o primăvară
aleg să-ţi spun pe îndelete
eşti tot ce sunt, dulce comoară.

lacrimile mele strălucesc pe foaie

 

 

aşteptam lumina binefăcătoare
să-mi inunde ochii loviţi de coşmar,
să-mi sărute geana, ce-n lacrimi amare
mi-au scăldat iubirea
                     fără de hotar.

am răcnit în noapte, surd, să nu m-audă
nicio stea polară, niciun zvâc de bici,
m-au strivit sub neguri, care-n ger asudă
să-mi oprească zborul...,
                     umbre mult prea mici...


aşteptam sărutul pur, ca o speranţă,
aninat pe frunte, în gânduri curate,
să-mi trimită-o clipă dorul în vacanţă,
să iubesc pedeapsa
                  primită în rate.

las în urmă stropii rătăciţi de ploaie
zbor peste năluca unui vis pierdut,
lacrimile mele strălucesc pe foaie,
îmi construiesc drumul,
                   de la început.

 

 

 

 

 

frământări de mormânt

 dintr-un colţ te privesc
să-nţeleg ce-am pierdut,
colţul gurii strivesc
  într-un alt început. 

am puterea să-ţi fiu
peste timp pământiu
  alinări în pustiu
un curând de târziu 

eu voi fi peste zi
cer deschis în abis
  dezlegând ce-a fost scris
  înflorind voi zâmbi
 

dar am fost adăpost
şi surâs de copil
curios şi febril,
  când m-ai luat ieri la rost. 

am nevoie să-mi dai 
aripi reci de mormânt
de la colţ să-mi predai
  frământări de cuvânt.

 

Un vis împlinit

 

 

 

 Am adormit în gând cu tine
şi m-am trezit cu tine-n gând,
eşti Universul ce conţine
iubirea-n fiecare rând.

Zâmbesc, când zorii îmi ridică
pleoapa pentru-a descoperi
o lume-ntreagă într-o mică
retină, ce mă va-nflori.

S-adorm cu şoapta ta pe geană
pictându-mi vise-n primăveri,
nu-i o minune pământeană
ci liniştea oricărei seri.

Adorm cu tine-n gând, iubite,
acum, când cerul s-a deschis
să-mi pună suflet în cuvinte
şi viaţă pură-n orice vis.

S-adorm cu dragostea pe buze,
cu sufletul necenzurat
de înlănţuirile confuze,
e tot ce-n viaţă am visat.

Visul unor nopţi de iarnă

Din fulg de nea s-a întrupat
un înger fără nume,
ea l-a privit, l-a acceptat
şi au pornit în lume.

Zăpada printre ei cădea
ca şi când cerul mare
v-a readuce dragostea,
aşa, la întâmplare.

El o privea necontenit
ca pe o stea polară,
o îmbrăca în răsărit
şi-n soarele de vară.

Păreau doi crini înzăpeziţi
ţinându-se de mână
ce pot păşi nedespărţiţi
prin iarna cea nebună.

Doi trandafiri imaculaţi
prin vitregia vieţii,
care luptau neajutaţi
să pună punct tristeţii.

Printre nămeţi cu greu păşeau
de scârţâia zăpada...
prin visul lor se rătăceau,
lăsând departe strada.

De mână o călăuzea
şi-n gândurile clare
cu praf de stele-o încălzea
prin era glaciare.

Pădurea se-ntindea, dar ei
nu aveau cum să vadă
adunătura de mişei,
ce-i pândeau din zăpadă.

La colţuri lupii-i aşteptau,
cu rânjetul specific,
dar ei în noapte înaintau
ca marea spre Pacific.

Zorii păreau că se ivesc
când le-a ieşit în cale,
un cuib de vis, împărătesc,
căptuşit cu petale.

Au păşit peste prag uşor,
ca-n orice vis... din vise,
au făcut focu-n dormitor
cu stelele promise.

Au ars un timp îndelungat
ca flacăra albastră,
nopţile lungi au îngheţat
toţi spinii la fereastră.

Visul frumos s-a stins în zori.
Gheţarii râd într-una
c-au strivit cele două flori,
ca soarele şi luna.

Dar nu au cum a înţelege
că-n nopţile acele,
din dragostea fără de lege
s-au născut alte stele.

Ele vor străluci cândva
când nopţile vor pune,
la loc de cinste dragostea
îngerilor din lume

Zori de aur

Auzeam cum toarce luna,

din fuioarele de stele,

trena noastră şi cununa

viselor nepământene.

Şoaptele-mpleteau sălbatic

săruturi înflăcărate,

ce picurau sistematic

pe trupuri, întreaga noapte.

O stea se-apleca să vadă

cum iubirea iscăleşte

suflet fără acoladă,

strângându-mă ca-ntr-un cleşte.

Vis de toamnă definită

cu iz cald, trandafiriu,

smulgea inima rănită,

ce plângea până târziu.

Nopţile au prins culoare,

stelelor le-am spălat faţa

iar în ziua următoare

Zori de aur, spărgeau gheaţă.

Vrăjită de dor

M-auzi, pe-nserate
Cum strig necuvinte
Şi-ţi murmur, furate
Aduceri aminte?

Mă vezi printre spinii
Ce-au rupt rădăcina,
Din care bătrânii
Îşi apără vina?

Sunt eu, fir de iarbă
Uitată-n exil,
Cu lacrima-n barbă
Şi gând de copil.

M-auzi, dintre stele,
Cum plâng fulgi de nea?
Pe pleoapele tale
Aşez dragostea.

M-auzi, din tăcere,
Cum cuget pe nor?
Adorm în durere
Vrăjită de-un dor...

Dorul tău

 

 

Pătrunde lent prin porii toţi,
Îl simt neîncetat prin vene,
Zadarnic sper că ai să poţi
Să-l stingi cumva, arde alene.

Cale de-ntoarcere nu are,
Leacul nici nu s-a inventat,
Îndulcesc clipele amare
Cu-n vers şoptit, neasortat.

Tac când nu am nimic a spune
Deşi răcnesc mereu în şoapte,
Am ales pe această lume
Un drum clădit de stele-n noapte.

Un fir de vers ce dogoreşte,
Toceşte câte-o picătură,
M-adună, iar mă risipeşte,
Mă reîncarcă de căldură.

Tac adunând pe lângă mine
Firave gânduri de cu seară,
Alung un dor când altul vine
Şi se aşterne-n inimioară.

Vis între vise

 

 

 

 

Cu ochii-n lacrimi urmăream cuvântul
În timp ce-i mulţumeam lui Dumnezeu
Că a oprit pentru o vreme vântul
Să pot primi, simbrie, glasul tău.

Căzut din visul ce-mi ardea grumazul
Cu vorbe dure, rupte din neant,
Care-mi brăzdau sub lacrimă obrazul,
Ai atins punctul cel mai culminant.

Nălucă smulsă din realitate
Sau şoaptă înmugurită-n Paradis,
Mi-ai pus îndată lacrima deoparte
Pătrunzând printre vise, ca un vis.

Zadarnic sper să te scald în uitare,
Sufletul nu am cum să-mi împietresc,
Iubirea noastră nu-i o întâmplare,
Nici vis de-o noapte, veşnic te iubesc!

 

 

 

 

Bâjbâind prin vis

De-ar fi fost de vină luna
Şi nu şarpele pervers,
Fructul Evei cât aluna,
Iar Adam cântat în vers,
Ca şi luna de poeţii
Visători neobosiţi,
Lupii şi-ar ascuţii colţii
În şerpii încolăciţi,
N-aş fi stat seară de seară
Să-mi pun viaţa chezăşie
Că stelele or s-apară
Doar să îmi aducă mie
Alinarea şi speranţa
Ce-l transmite versul meu,
Aşternut în concordanţa
Iubirii de Dumnezeu.

Aş fi adormit odată
Cu toţi norii nemiloşi,
Lăsând pagina curată,
Luna pentru somnoroşi,
Mărul lui Adam pe masă,
Stelele la locul lor,
Noaptea asta călduroasă
Pe lumina ochilor,
M-aş trezi de dimineaţă
Fără vrere, fără vis
Bâjbâind veşnic prin ceaţă
Ca Eva în Paradis.
Mi-a dat Dumnezeu putere
Şi iubire, cât pot duce,
Asta e a mea avere,
Harul meu curat şi dulce.

În urma mea

 

 

De mult nu te mai caut cu privirea,
De mult numai aştept pe la ferestre,
Mi-am aşternut pe-o lacrimă iubirea
Să-mi urce sufletul rănit pe creste.

De mult nu-mi mai pun clipa la-ncercare,
Nici soarele nu îl mai dojenesc
Când se ascunde după norul care
Mi-aşterne versu-n care m-oglindesc.

De mult timp cerul s-a împărţit în două,
Am înţeles ce înseamnă pasiunea
De-a mă hrăni cu boabele de rouă
Abandonând în jar perfecţiunea.

De mult nu te mai caut printre aştri
Nici paşii nu ţi-i mai sărut, de mult,
M-am oglindit în ochii tăi albaştri
Şi-mi e de-ajuns tăcerea să-ţi ascult.

Mi-e şoapta transformata în silabe,
Cuvântul vine în buchet cu tine,
Tot ce-am atins vor deveni podoabe
La gâtul vieţii ce ni se cuvine.

În urma mea povestea se trezeşte
Înmugurind în suflet vis curat,
Din dragostea care mă împlineşte,
Să pot zbura de-acum cu-adevărat.

 

 

 

 

Război în Paradis

Era război în acea lume...

De parcă-n asta-ar fi mai bine

Printre enigme şi cutume,

Lacrimi, durere şi suspine...

Era război, iubirea mea,

În acel vis, poate coşmar...?!?

Cum să-l numesc, când noaptea-i grea

Şi totuşi n-are gust amar!?!

Când Cerul, îngeri îmi trimite,

În locul tău, să îmi mângăie

Sufletul şi când nu admite

Inima-n flăcări să-mi sfâşie...

Poate că doar eu văd războiul,

Poate că doar eu simt deşertul

În care mă topesc ca sloiul

Ce-n flăcări scaldă postamentul.

Poate că numai Cerul ştie

Cât mă apasă cu-al lui nor

Cât depărtarea mă sfâşie,

Cât te iubesc şi te ador!

Poate c-a fost numai un vis

În care voiam să dobor

Armele reci din Paradis,

Să te iubesc, să te ador!