Să-mi cânţi iubirea

Mă grăbesc păşind alene
Prin pădurile tăcerii
Ce mi se aştern pe gene
Scurse-n aripa durerii,

Mă grăbesc s-aştern pe iarnă
Fulgi din vise colorate,
Ascunse adânc sub pernă
Cu speranţele furate,

Mă grăbesc, nu-i prima dată
Când alerg pe câmpuri pline
De neghină-amestecată
Şi buruieni mult prea fine,

Mă grăbesc să aştern totul,
Cuvântul parcă s-ar pierde
Fără să-şi găsească lotul
În pustiu-acesta verde,

Mă grăbesc să vă las zborul,
Aşternând fără aripă,
Pana-mi cere ajutorul,
Gârbovită-n mare pripă,

Mă grăbesc s-ating prezentul
Filtrat prin ceaţa necoaptă,
Simt că-mi pierd abonamentul
Printre lacrimă şi şoaptă,

Aripile mi se zvântă
Picătura-mi se goleşte,
Inima-mi zvâcneşte încă,
Însă viaţa mă grăbeşte,

Mă grăbeşte să te caut,
Mă grăbeşte să te strig,
Să-mi cânţi iubirea din flaut,
Mă grăbesc... mi-e-aşa de frig!

Mâine voi zâmbi, promit!

Printre crengi, frunze uscate din nou astăzi hoinăresc,

Înot în ocean de lacrimi agăţându-mă de stuf,
Mă întreb ca-ntotdeauna...: "m-am născut să izbutesc?"
"Sau doar să transform în versuri lacrimi pline de năduf?"
Florile din a mea viaţă mă învăluie cu căldură,
Cu-arome mângâietoare, sperând c-aşa mă alină,
Eu mă-nec în lacrimi sute, ele curg fără măsură,
Lăsând şanţurile pline, şi-ochii mei fără lumină,
Îmi roade mereu din suflet, mai am doar o picătură,
O păstrez ca pe-o licoare, o hrănesc pe zi ce trece
Cu fire din stuful care mă-mbrăca ca-ntr-o armură,
Dar cuvântul m-a lovit, nu am cum să rămân rece.
Mă izbeşte peste suflet, îmi înveninează viaţa
Iar colacul de salvare... astăzi e plecat... departe,
M-a simţit şi a-ncercat să-mi picteze dimineaţa,
Dar săgeata ascuţită a venit din altă parte.
M-a lovit ca pe-o statuie, fără să-i pese o clipă
C-altă rană-mi poate frânge sufletul deja lovit,
Îmi crescuse-n vise aripi, dar s-au irosit în pripă...
Mâine voi zâmbi, probabil, mâine voi zâmbi... promit!

Ai prieteni... ai de toate

În seara asta mi-e greu,
Se-ntâmplă ceva cu mine
Dar nu ştiu ce Dumnezeu...
Nu mai am idei, nici rime...
Un amic am contactat
O idee să-mi doneze,
De râs cred c-a leşinat...
Şi-a-nceput să îmi tasteze...

Cuvintele i le-am luat

Şi în ordine le-am pus,
Dar până am terminat...
Pe el somnul l-a răpus.



" scrie despre ochelari, şosete, linia 335,
staţia Aurel Vlaicu... şi bicicleta vecinului"







În staţia de metrou
Trei vecini stăteau la sfat,
Pe-o coală de indigou
O cucoană-a leşinat.
Unul i-a luat ochelarii,
I-a tras o palmă discret
Şi i-a spus că bugetarii
Au depus la amanet
Şi şosetele murdare,
Chiloţi, chiar şi sutiene
Pentru a avea mâncare
Şi tot n-au crăpat de lene
Au purtat gumari, opinci,
Izmene în loc de blugi,
Iar în 335
La scaun dacă ajungi,
Şi... n-ajungi fiartă spaghetă,
Fără bani în buzunare,
Pedalezi pe bicicletă....
Recunoaşte că sunt tare!

Fachirul şi furnica

Fachirul stă lungit în fulgi de rumeguş
Privind înspre furnică cum şade mititica
Într-un top de hârţoage îmbibate în tuş
Tristă că de mult timp nu a mai scris nimica,

Un greiere bătrân arcuşul şi-l ascute
Pe-a lui vioară veche ce scârţie a jale,
Cântând iubiri perfecte, cu dragoste cusute,
Ascunse de suspine pe ţărmuri abisale.

Un stol de porumbei spre fachir a virat,
Din vise tresărind, gândul îi încolţeşte,
Oricât ar fi de trist şi de adevărat
În sufletele lor adânc sălăşluieşte

Aceleaşi sentimente ce-i leagă într-un fel
Ca două paralele fără diagonală,
Suspină-ncet furnica, dar o aude el,
Priveşte către ea, trezit din amorţeală,

Idei fulgerătoare mintea i-au invadat,
O mie de cuvinte din vastul său bagaj
Furnicii i-a rostit, iar ea le-a ascultat
Şi-apoi le-a aşternut în versuri, cu curaj.

Fachirul şi furnica de-acum s-au înfrăţit
În nopţile târzii vor spulbera suspinul,
Pe topul de hârtie ce nu s-a irosit
Vor aşterne iubirea, îşi vor cântă destinul.

scrisoare de sponsorizare

E viaţa grea, e-adevărat...
Luptăm pentru un strop de soare
Dar totul e mai luminat
Când ai din curcubeu culoare,
Când Dumnezeu te-a înzestrat
Cu un talent şi nu ai cum
Să îl expui, eşti dărâmat...
Te simţi pustiu, singur pe-un drum
Pe care nimeni nu păşeşte,
Nimeni nu vede că exişti
Parcă nimeni nu te priveşte...
Ochii nu-ţi pot fi decât trişti,
Chiar dacă zâmbetul îl porţi
Pe buze, în suflet ai durere
Când vezi că baţi la zeci de porţi
Şi nimeni nu are plăcere
Să-ţi dea o mână de-ajutor
Visul vieţii să-l poţi trăi
Să ai şi tu în viaţă spor,
Să ai şi pentru ce zâmbi,
Totul se surpă, se dărâma...
Oricât vrei tu să construieşti
Dar nu primeşti nici o fărâmă
De ajutor...cum să zâmbeşti?
Poate-s ciudată, am tupeu...
Sau...cum veţi vrea să mă numesc
Dar eu mă rog la Dumnezeu
Cu versul să vă-nveselesc,
Să-mi donaţi pentru-a reuşi
Să-mi public rimele-ntr-o carte
Din suflet eu v-aş mulţumii
De astăzi chiar până la moarte.