Cântec de iubire

Azi
în timp ce lacrimile cerului
săruta florile copacilor
îngânându-ne
un cântec de dragoste
eu
dezmierdam infinitul
sărutându-te.

Tu
adorai stropii ploii grăbiți
transformându-i în
picături de miere caldă.

Eu renășteam
sub buzele tale fierbinți.
Mâine va fi senin…

Cerul ne va zâmbi
cu toate pletele ude,
iar noi vom păși spre
ziua următoare
acompaniați de propriul nostru
cântec de iubire.

Când ploaia nu atinge

 

 

 

 

Sunt clipe când ploaia sărută fereastra,
cea care odată-ţi privea chipul pur,
sunt clipe când versul adoarme în glastra
ce-mi fură seninul de jur împrejur.

Istorii pierdute pe frunza iubirii
din care rugina mai murmură-n van
sub norii albaştrii sortiţi nemuririi,
poeme pierdute în larg de ocean.

Sunt seri când absenţa iubirii mă arde,
când flăcări de dor mă cuprind neîncetat
sub stropii de ploaie ce cad miliarde
pe sufletul fraged şi însingurat.

Păşesc fără vrere pe străzi pustiite
durerea mă poartă dansând prin destin,
îmi eşti pe vecie în suflet şi-n minte
deşi mor de-a pururi, zâmbind mai puţin.

Sunt umbre născute din ploaia trecută
pe care doar noi fericiţi le-am distinge,
această legendă oglinda sărută,
sunt clipe când ploaia nu mă mai atinge.

 

 

 

 

 

 

 

Aşteptare

 

 

 

Aştept să-mi pui culoare
pe geana înlăcrimată,
să mă aduni din soare,
să-mi spui că niciodată
nu mi-ai pus ger pe glezne,
nici şoapte încrâncenate...

să te adun mai lesne
decât culeg din noapte
visele-n palma dreaptă
şi steaua căzătoare
ce încă mai aşteaptă
să mă aduci din soare.

să-mi despleteşti furtuna
pe banca însetată,
în care-a ascuns luna
iubiri, ce niciodată
nu vor plăti dobândă
din credit compromis.

reconstruiesc, inundă,
nopţile prinse-n vis
se-agită-n largul mării,
de parcă plec privirea...
nu te pot da uitării
cântărind împlinirea.

 

 

Ploi de stele

 

 

 

alerg prin deşert
în noaptea târzie,
aş vrea să te iert,
să-ţi scriu poezie,
pe tâmplele albe
să-ţi pun sărutări,
la gât să-mi pui salbe
de viaţă şi zori.

mă împiedic de-o stâncă
crescută-ntre ploi,
e rece şi încă
furtuna din noi,
ne spală de ură
dar te îngrijeşti
să pui picătură
sub tălpi... să striveşti.

pe geana speranţei
că-n vis te găsesc,
îi dau ignoranţei
vacanţă şi cresc
o mie de stele
pe bolta cernită...
divin e-ntre ele,
în ploi sunt iubită.


 

Nu te mai caut

 

 

Nu te mai caut cu privirea,
Nici nu-mi mai este dor de tine,
Mi-am agăţat cândva iubirea
În colţul lacrimilor fine.

Nu-ţi mai rostesc cuvinte calde,
Nici pagina nu-ţi răsfoiesc,
Mi-am pus pe inimă smaralde
Din ochii tăi, să înmuguresc.

Nu te mai caut, nici n-am unde,
Mi-am oprit paşii pe alei,
În lacrimile muribunde
Răsună fila dragostei.

Nu-ţi mai şoptesc nicio silabă,
De-acum te mai sărut  în gând,
Te voi păstra ca pe-o podoabă
Înţepenită-n primul rând.

Nu te mai caut la fereastra,
Nici stelele numai implor
Să înlesnească clipa noastră
De dragul unui simplu zbor.

Din stropii verzi, plini de speranţă,
Nici unul n-am să-ţi mai cerşesc,
Am înţeles că-n astă viaţă
Incontestabil te iubesc!
 

O lacrimă pe pânză

Pusesem visele de-o parte
Pentru o clipă, şi-am urcat
Prin zbuciumate ploi, să-mi poarte
Umbrela, cel ce m-a visat.

Am alungat, aşa-ntr-o doară
Realitatea la gunoi,
Sub ultima piatră de moară
Ce rămăsese între noi.

Păşeam ţinând-mă de mână
Cu năzuinţele ascunse
De guri, avide să rămână
Căscate, pentru a fi unse.

De-o parte şi de alta-n taină
Vedeam cum se-mpletesc iluzii,
Cum buzunarele de haină
Se îmbulzeau după transfuzii.

Unul mai ciuruit ca altul
Îmi desenau pe caldarâm
Scări, ce mi-ar fi adus înaltul
Loc impresionant, în scrum.

Vedeam pe paginile goale
Cum se împrăştiau cuvinte,
Care de care mai astrale,
Lăsând impresia că-s sfinte.

Le urmăream cu-abilitatea
Unui meticulos vestit
Ce-şi şterge zilnic nedreptatea
Depusă după asfinţit.

Sclipiri cu iz extravagant
Încercau să-mi preia controlul,
Să mă împingă în neant,
Confundând sufletul cu rolul.

Paşii mei prin furtuna dârză
Înspăimântau fără tăgadă
Fiindcă o lacrimă pe pânză
Din vârfuri riscă să se vadă.

Numai că-n a ei transparenţă
Şi liniştea care-o emană
Striveşte cu intransigenţă
Visul oricărei buruiană

Primăvara iubirii

 

 

Cerul spală-n lacrimi fine
Ceea ce-i ieşise-n cale,
Iarna-i departe de mine,
Muguri noi răzbat prin zale,
Stropi de primăvară curg
Împletind dans însorit
Din zori până în amurg,
Primăvara a venit.

Muşc din geana dimineţii
O bucată de lumină
Alungând umbra tristeţii,
Ascunsă la rădăcină.
Raze pline de candoare
Clipele-mi întrepătrund,
Primăvara asta pare
Că-n iubire mă afund.

Ploua de ziua noastră

 

 

Aud cum iscăleşte primăvara
Pe geamul iernii, mult prea îngheţat,
O clipă mi se-opreşte lăcrămioara
Sub geana care m-a întemniţat.

Aud cum bate vântul a pustie
În iarna asta crudă, deşucheată
În care m-ai lipsit de simetrie
Şi de iubirea ta nemăsurată.

Durerea se distinge din cuvinte,
Izvorul tace uneori, firesc,
Dorul tău arde printre jurăminte
Şi te aştept pentru că te iubesc!

Miroase-a iarnă încă, la fereastră,
Putere am doar să te-aduc în vis,
Ploua, la fel ca azi, de ziua noastră,
Din acei stropi de dragoste am scris.

 

 

 

Nu râvni la praf de stele

 

 

 

Un robot gândea odată c-ar putea isca furtuna
Apăsând pe-un singur fulger, plămădit din fier forjat,
Să secere Carul Mare, folosindu-se de luna
Ce ne dăruie lumina şi tot cerul înstelat.

Se gândea cum să răpească argintul sfintelor stele,
Să-şi vopsească trupul rece, precum apa de izvor,
Zâmbete nevinovate, pictate în acuarele,
Se gândea cum să-şi aroge, pentru-a intra în vizor.

S-a gândit el o secundă, cu-aparatura-i bolnavă,
Cum să calce în picioare toată iarba, toţi copacii,
Cum să pună pe petale şi la rădăcini otravă,
Să distrugă tot ce mişcă, frunza, ramura şi macii.

Doar un strop de ploaie lină, peste el s-a năpustit,
Norii şi-au pierdut cenuşa, cerul s-a înseninat
Din iubire pentru viaţă, robotul a ruginit,
Doi romantici incurabili l-au şi dus la reciclat.

Nu te pune cu iubirea dacă nu-i cunoşti puterea,
S-ar putea să-ţi ruginească sufletul metalizat,
Nu râvni la praf de stele de vei dărui durerea,
Fericirea poţi atinge doar iubind cu-adevărat.

 

Nu găsesc răspuns

 

 

 

Uneori, când noaptea vine
Şi pe norii mei plutesc,
Mi-aş dori să uit de tine,
Dar n-am cum, plâng şi zâmbesc.

Uneori, când ziua pleacă
Şi-n norii mei mă scufund,
Mi-aş dori-n mine să zacă
Gerul şi să nu-ţi răspund.

Uneori, când cerul plânge,
Prin norii lui rătăcesc,
Dorul, sufletu-mi străpunge
Şi mi-aş dori să zâmbesc.

Uneori, ziua mă-ntreabă
De ce nu te-alung în noapte?
Oare n-are altă treabă?
N-a-nţeles că nu se poate?

Aş împrumuta chiar geana
Celor ce mă urmăresc,
Poate-aş descoperi taina...
Oare, de ce te iubesc?

La aceasta întrebare
Nu găsesc niciun răspuns.
Te iubesc atât de tare,
Cât să-ţi fie de ajuns!

 

 

Ploaia asta mă loveşte

Ploaia asta mă loveşte
Iar, cu amintirea ta,
În curând doru-mi zideşte
Sufletul şi inima.

Ploaia asta vine parcă
Dintr-un soi de ignoranţă
Sufletul mi se descarcă,
Fără nicio importanţă.

Ploaia asta vine-n şoapte
Aşa cum făceai mereu,
Surprinzând miezul de noapte...
Ploaie de la Dumnezeu.

Ploaia asta vine încă,
Tu, drumul l-ai rătăcit,
Am rămas cum ştii, o stâncă
Iubind cerul înfrunzit.

Lacrima nicicând nu oboseşte

S-a înnorat din nou şi-n astă seară,
Iluzii nici nu îmi mai fac, de mult,
Am obosit de fapt să mă mai doară
Norii ce simt şi ploaia ce ascult.

Am obosit să-mi răcesc de pomană
Sufletu-n gheaţa pe care-o primesc
Deşi, neîncetat din el emană
Putere încă, încă mai zâmbesc.

Am obosit din nou în astă seară,
Probabil că pe nori voi adormi
În lacrima eternă şi amară
Iar, zorii-n şoapte mă vor înveli.

Am obosit pe jar să tot păşesc,
Mă gârbovesc sute de vorbe-n vânt,
Să nu le-aud, în lacrimi mă topesc
Şi-ncerc apoi să le sting în cuvânt.

Mi-e drumul greu deşi, păşesc spre casă,
Noaptea-i prea lungă, nu se mai sfârşeşte,
Am obosit, lacrima mă apasă
Şi curge lin, nicicând nu oboseşte.

Grăunte de iubire

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Sunt grăunte de iubire
Peste lume picurat,
Vin doar să vă dau de știre
Că nu m-am evaporat.

Sunt, cu braţele deschise
Așteptând să mă zăriți
Pe câmpiile întinse,
Printre macii înfloriți.

Sunt un fir de mac plăpând,
Mângâiat de stropi grăbiți,
Imnul ploii-l port în gând,
Prins de vânt și seri fierbinți.

Sunt un fir de gențiană
Înflorită-n vârf de munte,
Imnul ploii-l pun pe rană
Printre sunete mărunte.

Sunt pe culmea norilor,
Sau în stropii reci de ploaie,
Sunt grăuntele de dor,
Peste voi curg în șuvoaie.

Iubirea noastră

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Iar dacă azi, din cer se va desprinde
O lacrimă, te rog, nu te mira!
Iubirea mea, din stele, te cuprinde
Iar tu, din stele o poți inspira.

Iar dacă azi distanța dintre noi
E-atât de crudă și neiertătoare,
Iubirea ne hrănește pe-amândoi
Cu razele dumnezeiești de soare.

Iar dacă azi nu-i timpul potrivit
De-a fi cadoul tău, cum îți dorești,
Să nu uiți nicio clipă, te-am iubit
Și te iubesc așa cum mă iubești.

Iar dacă vântul te va mângâia
Cu adierea lui nevinovată,
Sufletul meu ți-l voi încredința
Pe veci, pentru iubirea ta curată.

Iar dacă azi mi-e gândul doar la tine,
Nici inima nu mi-o mai simt de mult,
Bate, ca vântul, peste culmi alpine
Și doar în glasul tău o mai ascult.

Iar dacă azi, n-a sosit clipa încă,
N-avem putere să ne-împotrivim,
Iubirea noastră este ca o stâncă,
Nimic nu o distruge, ne iubim.

Visez

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Visez, de-un timp, să-ți cânte pasul
Pe clape albe de pian
Și-n ritm de noapte, contrabasul
Să strângă stelele din geam.

Visez s-ascund de orice rază
Strigătul ploii elocvent
Iar, clipa ce mă tine trează
S-o ambalez într-un concert.

Visez pe pernă să mă tulburi
Din profunzimea aţipirii,
Căutând pacea printre crânguri
S-adorm în braţele iubirii.

Să te visez nedeslușindu-ţi
Căuşul palmelor arzânde,
Să-ţi împletesc vise, răpindu-ţi
Din piept, durerea ce se-ascunde.

Destin

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.




Când Dumnezeu a clădit lumea
Dintr-o bucată de pământ,
Cred că a început-o lunea
Sau poate e doar al meu gând.

Când Dumnezeu a făcut omul,
Cu ale lui puteri imense,
I-a așezat ca umbră pomul,
Nu vreun costum cu multe pense.

Când Dumnezeu a iscat apa
Cu limpezimea ei majoră,
Nopților albe le-a închis pleoapa
Cu stelele din oră-n oră.

Când Dumnezeu a sculptat mărul,
Rotund ca sânul de femeie,
A pus în el tot adevărul,
Sau poate-i doar a mea idee.

Când Dumnezeu mi-a scos în cale
Ochii tăi ca două smaralde,
Sub picături torențiale,
Inima-n dor a vrut să-mi scalde.

Când Dumnezeu mi-a dat iubirea,
Averea mea neprețuită,
În suflet mi-ai picurat mierea
Cu credința indefinită.

Când Dumnezeu îmi poruncește
Neîncetat să te iubesc
Şi mărul vieţii-mi îndulcește,
Nu pot să mă împotrivesc.

Ce n-aş da

Doamne, ce n-aş da să-mi flutur
Pletele în vânt cumplit,
Toată tristeţea să-mi scutur
De pe dorul învechit,
Să-mi acopăr disperarea
De-a te mângâia pe frunte,
Atingând palma cu zarea
Undeva, pe-un vârf de munte!

Doamne, ce n-aş da să-ţi picur
Lângă gene sărutări,
Peste noapte să mă bucur
C-am descoperit în zori
Cum adaug existenţa
Într-un sarcofag integru,
Adormind indiferenţa
Ce-a pictat atâta negru!

Ce n-aş da să-mi adormi glasul
Cu sărutul tău fierbinte
Şi împleticindu-mi pasul,
Să zburdăm, ca înainte
De-a se domoli furtuna
În oceanele secate,
Când ignorai semiluna
Printre versurile toate!

Ce n-aş da s-aud iar stropii
Lovind piatra sfărămată
Din trotuarul, unde plopii
Ne-au zărit întăia dată.
Doamne, ce n-aş da să-mi flutur
Pletele în vânt cumplit,
Să zbor pe aripi de vultur,
Dar, mi-e teamă, c-am albit!

Toamnă în suflet

Mi-e sufletul un bob de rouă
În care găzduiesc iubire,
Chiar dacă straşnic mă tot plouă
Cu sloiuri ce tind să-mi răsfire
Inima-n mii de bucăţele.

Mi-e sufletul un bob de grâu
Păstrat precum o pâine caldă,
Stropită cu vin dintr-un râu
În care dragostea se scaldă
Oglindind mii şi mii de stele.

Mi-e sufletul un bob de soare
Aprins în amiezi arzânde,
Luptând prin pete de culoare
Cu şevaletul ce cuprinde
Un curcubeu fără perdele.

Mi-e sufletul rănit de-o toamnă
Venită-n grabă peste noi,
Ocrotesc firul ce mă-ndeamnă
Să-l apăr de vânt şi de ploi
În parcul plin de albăstrele.

Mi-e sufletul o picătură
Cu puteri neobişnuite.
Nu vreau să îl hrănesc cu ură
Ci, cu iubiri nemărginite
Ce-au colorat visele mele.

Numai tu

În cascadele de vise, ai trecut brăzdându-mi gândul,
Apăreai ca o nălucă printre sălcii adormite,
Printre lacrimi de izvoare ce-şi păstrau în taină rândul,
Să-mi adape dorul aprig, dintre inimă şi minte.

În crenguţe-nlănţuite peste umerii mei goi
Apăreai ca o meteahnă ce nu-şi regăsea finalul,
Te-nşirai la gâtul meu, dulce ploaie între ploi
Ca un curcubeu albastru, cucerind pe veci astralul.

În picături de licoare, îndulcind crivăţul dur
Apăreai, spărgând tăcerea, aşternută-n straturi clare,
Ca un fluture bezmetic, un excentric trubadur,
Ce mângâie graţios corzile unei chitare.

Sunetul zorilor zdrobiţi

Sunetul zorilor zdrobiţi
Pe pleoapa încă nedeschisă,
Sperând să mă scoată din minţi
Cu-a lor iubire interzisă
Născută-n nopţile firave,
Nedesluşind vreun fir de ger...
Avea silabele concave
Şi-am învelit-o în mister.
N-am vrut să-i dau detalii clare,
N-am vrut pe cord deschis să-i pun
Vreun strop din clipele amare
Sau vreun balon cert de săpun.
Aripi din fier forjat i-am dat
Într-un acvariu să înoate,
Fără să-mi pese c-a plecat
În zori de zi sau miez de noapte.
Sunetul cald, pictat în zbor
De glasul tău, şoptit pe geană
Transformă timpul în izvor
Topind secundele de teamă.
Un mugur crud renasc în zori,
Spre amiază înfloresc
Din palma ta sorbind culori,
Ochii tăi totu-mi dăruiesc.
Sunetul cioburilor sparte
Nu au puterea să m-atingă!
Eşti doar aici, nicicând departe,
Nimic nu poate să ne stingă
Flacăra sufletului viu
Născută-n stropi de ploaie reci,
Am fost cândva enorm pustiu...,
De-acum, suntem un tot pe veci!