Cititorii mei

Translate

luni, 22 decembrie 2014

Moş Crăciune, de nu vrei...

Anul ăsta? De Crăciun?
pentru mine nu-mi doresc
niciun... borcan de magiun,
niciun vis împărătesc...

Anul ăsta, Moşul poate
să întârzie... cât vrea....
dar, la anul... cu de toate
să vină, cu dragostea,
cu dorinţe împlinite
cum n-am mai avut nicicând,
cu tot ce am azi în minte
şi ce port, de mult, în gând.

La anul, de Sărbători
vreau iubirea s-o-ncălzesc
la pieptul meu, de ninsori
şi de rele, s-o feresc.
Vreau să fiu lângă ai mei,
sănătoşi şi fericiţi,
să colindăm pentru cei
ce n-au fost nicicând iubiţi,
dar la anu' vor pătrunde
în magia dragostei...
Moş Crăciune, nu-mi răspunde,
anul ăsta, de nu vrei...

vineri, 19 decembrie 2014

Visează-mă





Visează-mă tu, când pe plete
albastru de seară-ţi aştern
când luna şi stelele-n cete
se-aprind pentru valsul etern.

Visează-mă tu, într-o seară
când visele toate s-au stins,
când din tine fac o comoară,
din noi un întreg de neînvins.

Visează-mă tu, eu n-am vreme,
de mult mi-am pierdut-o sperând
că noaptea e scurtă şi geme
în şoaptele tale, arzând.

Încă nu e iarnă

 
 
 
 
Sfâşii o bucată din mine
cu gândul să tac a amintire,
mă rup de uitare
ţipând mai crunt ca înainte
de potop.

Plâng înăuntrul meu
căutând o bucată de cer
pe care să nu-ţi fie scris numele,
ochii, palmele, cuvântul
de dor.

Cuvântu-mi strigă durerea
sfâşiind fiecare clipă
în mii de bucăţi de suflet,
în mii de amintiri, albe,
cu tine.

Toamna viscoleşte încă
îmbrăcată în straie grele de doc,
vântul rupe tăcerea
asurzindu-mi nopţile trecute,
de vis.

Nu-mi pasă, înţelegi?
Nu-mi pasă,
mâine vom trăi fericiţi.
Azi mai rup o bucată din mine,
Nu e încă iarnă.

sâmbătă, 6 decembrie 2014

Zădărnicie

 
 
 
Zadarnic ai lumină
Dar nu e de la soare,
În zadar ai căldură
Şi sufletul te doare.

Cenuşa n-are vină,
Nici urme de culoare,
O singura arsură
Se zbate la-ntâmplare.

Uitat-ai a
şa zisul
Noian de clipe mute
Străbătând paradisul
Sufletul ţi se-ascute.

E timpul să-
ţi pui visul
Şi noaptea la răscruce,
O stea se naşte-n tine
Dar nu şti unde duce.

sâmbătă, 22 noiembrie 2014

N-am de ales

 
 
 
 
 
N-am de ales, nu am nicio putere,
am încercat să-ţi dau tot ce-am primit,
iubirea, libertatea, sub durere
te-am păstrat, şi, în taină-am suferit.

am ascultat desculţii, dezmembraţii,
inteligenţii veacurilor sumbre,
iluştrii adormiţi de generaţii
care-au sculptat în ceruri şi în umbre,

am ascultat şi fiarele pădurii
care-mi şopteau poveşti fără final,
mă împânzeau cu valurile urii
şi-mi asamblau clipa de carnaval.

am ascultat prieteni, cunoştinţe,
chiar şi oglinzile-am interogat,
toţi mi-au răspuns că sunt mii de fiinţe
care-mi pot da iubirea - surogat.

n-am de ales, inima nu mă-ntreabă
ce va fi mâine, astăzi ce-mi doresc,
i-aş spune că de-aş mai avea o boabă
din viaţă, fericită să trăiesc,

să simt căldura mâini tale drepte,
să simt culoarea ochilor tăi verzi
aş obliga nopţile să aştepte,
să nu mă îngroape vie sub livezi.

chiar de va fi să mor cu tine-n pântec,
sub lespezile dorului curat,
voi şti că viaţa mea a fost un cântec,
voi şti că te-am iubit cu-adevărat.
 
 
 
 
 
 

miercuri, 19 noiembrie 2014

încă-o toamnă pierdută

 
 
Sub frunzele toamnei aceste
am strâns o cunună de dor,
o lacrimă caldă, o veste
şi-o aripă frântă în zbor.

Am smuls buruieni şi pedepse
din trunchiuri de patimă grea,
mi-am ars în cenuşă averse
de lacrimi cu tentă de stea.

Rămân încă-o toamnă pierdută
sub ceaţa şi norii plăpânzi,
în lacrima verii cusută
în doruri să nu mă inunzi.




Dacă nu ai prins curcubeul

 
 
 
 
Înşiră-mă pe sârmă,
sau pe aţă,
pe iarbă, pe gânduri,
înşiră-mă... pe sfoară.

Ai grijă,
să nu fie ghimpată,
să se irosească,
aşa, ca mine,
înnodată sau cârpită
ca ziua de mâine,
de azi şi mai ales
ca lespedea de ieri.

Înşiră-mă pe suma lacrimilor,
pe conturul nopţilor
care curg prin venele stelelor
argintând şoaptele noastre
într-un tărâm de vis.

Ai grijă
să nu mă rătăcesc
printre stele incolore,
mi-aş pierde strălucirea,
mi-aş abandona rădăcinile
şi-aş porni spre cetatea intruşilor abandonaţi.

Înşiră-mă pe sârmă,
dacă nu ai prins curcubeul
deşiră-l pentru mine,
înşiră-mă pe acele nopţi
când vom trăi
la fel de fericiţi
sub oricare petec de cer,
la fel de împliniţi
sub orice fel de streaşină.

Înşiră-mă sub genele tale
şi adoarme-mă surâzând.

Mă voi trezi
ca în fiecare dimineaţă
cu tine-n gând.
 
 
 
 
 
 

marți, 18 noiembrie 2014

Răsărit de vis






Am strâns clipele
în căuşul palmei drepte,
le-am încălzit,
răsturnat în palma stângă
şi
le-am numărat.

Erau toate.
Nu lipseai
decât tu.

Erai între ele lipsind.
Am pus parfumul lor la macerat
şi le-am sărutat
ca pe un fir de iarbă
cu călcâiul plin de rouă.

Lacrimile lor au început a striga
după tine,
erai acolo,
te simţeam, te ştiam cu toate ale mele,
dezlipeam clipele palmei stângi,
le lipeam pe cerul nostru pentru
a-mi lumina infinitul.

Erai acolo, mă priveai cu depărtarea ta,
cu dorul,
tăcerea ta îngustă,
mă priveai cu dorinţele tale îmbibate de mine,
cu suprafaţa mărilor
şi adâncul munţilor,
cu leacul ăsta fără început şi sfârşit,
fără vătămare trupească
ci doar umbrind umbrele luminilor verzi.

Soarbe-mi sufletul,
pune-mi-l la dospit,
îndulceşte-mi-l cu ochii tăi,
pune-i strop de sare din gurile rele.

S-ar putea să fie îmbâcsit de dor
şi să crească sub podul palmei,
la gura fiorului,
sub lespezile nopţilor beteşugite

Adună-ţi clipele în palmă,
în palma mea
sau a ta.

Totuna.

Suntem amândoi în clipele mele,
amândoi în clipele tale,
rezist
până în ziua când vom despleti
clipa supremă peste toată iarba lumii.

Până când voi desluşi venirea
clipei avidă de căldura mâinilor mele.

Îmi voi implora palmele să te atingă,
cerul să te lumineze,
drumul să te îndrume,
paşii să te poarte,
braţele să te cuprindă,
buzele să te dezmierde
 într-un răsărit de vis. 



vineri, 14 noiembrie 2014

Îmi eşti

 
 
 
Te port, un lanţ de vise neclintite,
ca pe-o comoară vie, fără preţ,
ca pe-o pedeapsă ce nu-mi mai admite
nici lacrimă, nici zâmbet, nici dispreţ.

Te port în suflet ca pe o speranţă,
ca pe o strofă încrustată-n stâncă,
ca pe-un ecou născut în concordanţă
cu taina lumii, nerostită încă.

Te port ca pe o meteahnă fără seamăn,
ca un balsam, prin mine, dăinuieşti,
nu am cu ce, iubire, să te-aseamăn,
îmi eşti izvor de vers, mă împlineşti.

Te port ca pe o haină de durere,
ca pe un scut de arşiţă şi dor,
ca pe o viaţă plină între himere,
îmi eşti destinul cutremurător.
 
 
 

duminică, 9 noiembrie 2014

Imaginea inginerul Icsulescu


Ieri, inginerul Icsulescu, invidios imaculat,
iniţia intimidantă imagine, interesat.
Isprăvnicească insomnie, inevitabil, i-am indus,
i-am ignorat idioţenii, ilustrului infim, intrus.




Unde s-a născut trădarea?

 
 
 
 
Într-o joi, de dor mânată,
prinse Ana-a se îmbrăca
cu fustiţa ei crăpată,
o cămaşă şi-o sanda.

În gentuţa ei de vară
puse-n grabă, cu iubire
o pâinică, rotunjoară,
şi plecă la întâlnire.

El, drăguţul, sus pe schele,
şi-l închipuia, Anuţa,
se roagă mereu la stele
să îmi sărute mânuţa.

Şi aşa nu am ce face,
ziua întreagă pe Facebook,
mie de Manole-mi place
şi pe şantier mă duc.

Zadarnic îi spune mama:
Stai acasă şi învaţă!
Ana nu distingea drama
ce se ascundea în ceaţă.

Îşi luă geanta şi porneşte,
fără-a se uita 'napoi,
spre cel pe care-l iubeşte
visând o secundă-n doi.

Merge-o staţie, sau două,
nici nu-i aşa de departe
şantierul. Pân'  la nouă
totul va fi ca la carte.

La un colţ, când semaforul
era mai roşu ca focul,
de la spate-o-mpingea dorul
şi-n grabă, s-a plesnit tocul.

Ana, pură si frumoasă,
şi-a luat tocul în mână
şi-a pornit-o curajoasă,
traversând ca prin furtună.

Peste drum, pe şantierul,
unde îşi ştia iubitul,
se-ascundea adânc misterul
care alungă apetitul.

El, cu pofta-n cui de pâine
coaptă de un suflet pur,
cu două pahare pline
cu bere, zăcea mahmur.

Lânga el o blondă fată
cu părul făcut inele,
îl desfăcea la cravată
rostindu-i cuvinte grele.

- Zaci, de-atâta băutură!
Nu te mai saturi, bărbate?
În nimic nu ai măsură?
Aşa bei şi zi şi noapte!

Pâinea-n geanta Anei, caldă
se împotrivea să iasă.
În lacrimi fierbinţi îşi scaldă
ea, ochii verzi de crăiasă.

Se opreşte, îi salută...,
cu-aroganţă o ignoră,
ea se-ntoarce abătută
acasă... biata minoră...

De o lună şi mai bine
de când Manole, în piaţă,
în magazinul de pâine
i-a spus: Ană, tu-mi dai viaţă!

Ana îşi clădise-n taină
vise multe, nedormită.
Le pusese într-o haină
din dulap, împăturită.

Cu Manole-şi visa viaţa
film de dragoste cu miere,
neştiind că dimineaţa,
prin ceaţă, găseşti durere.

Neştiind c-o altă Ană
în zid şi-a găsit sfârşitul,
fiindcă n-a ştiut ce dramă
îi pregătise iubitul...

Rămăsese întrebarea
nerostită, între buze,
unde s-a născut trădarea?
Între două-autobuze?

Într-o zi, sau într-o seară
când pe ceruri se nasc stele?
Când curge mierea amară,
sau când bătea vântu-n vele?
 
 

joi, 6 noiembrie 2014

Cu şi fără păcat




Nu vreau să aflu astăzi libertatea
de-a te purta printre nămeţi de dor,
m-am săturat să îţi despic dreptatea
în patru versuri frânte la izvor.

M-am săturat să răvăşesc oceanul
de vise, căutându-te-n zadar,
nu vreau s-aud cum curge-n mine anul,
să îţi descriu suspinul legendar.

M-am săturat să-mi pun pe suflet gheaţă
din flacără să ies, m-am săturat,
nu vreau să te mai vreau întreaga viaţă
iubindu-te cu şi fără păcat.

Nu vreau să-ţi mai înlătur amintirea
în fiecare zori de zi plângând,
să smulg din gheara morţii nemurirea
păstrându-te ca pe-o icoană gând.




sâmbătă, 1 noiembrie 2014

Când totul va fi verde




scrijeleam cu buricele degetelor,
sângerânde,
pictam sub sălcii
dorul, gerul, întristarea.

uneori treceam alene
pe alei aglomerate
peste lacrimi, peste gene,
peste tot şi peste toate.

să nu calc iarba fragedă,
să nu răscolesc pământul
căutându-te...

mi-e frig...!!!
şi ce dacă?
nu te strig...
o să-mi placă.

să mă biciuieşti
zi de zi, oră de oră,
veac de veac.
o să-mi treacă,
să mă înfloreşti.

după ce-mi vei săruta
mâinile îngheţate
îmi voi săruta umbra
răsărită din călcâiele tale.

îmi voi smulge unghiile
cu cleştele de scos stele pe cer,
îmi voi aminti de tine
biciuindu-mă cu sărutări
şi vom înflori sub ape.

scrijeleam versuri albe
pe cerul verde de dor,
acum pun virgule pe catifeaua roşie,
corectându-mă la infinit.

o să-mi treacă,
nu-i aşa?
peste veacuri
când totul va fi verde
de dorul tău.



Cutezanță


sunt mai săracă c-un apus,
un răsărit mai seacă,
nopţile calde s-au tot dus
cu stelele, la joacă.

firave gânduri mă reţin
în hora lor nebună,
aş adormi, încă puţin
cât încă mai e lună.

sunt mai săracă c-un sărut
mai goala c-o speranţă
stelele care au căzut
mi-au lăsat cutezanţă.







luni, 27 octombrie 2014

Într-o zi sau într-o noapte

 
 
 
 
Într-o noapte, când valsând
peste duritatea lunii,
mă vei săruta în gând
dintre stele, ca nebunii,
vom desprinde dimineaţa
de tăcerea zorilor.
Într-o noapte, toată ceaţa
din frunzişul stelelor
va trimite peste lume
stropi de suflet înflorit
reuşind să ne îndrume
dragostea spre nesfârşit.

Într-o zi, domnind pe-o stea
pentru zarea muribundă
vom străbate dragostea
şi visele ce-o inundă,
vom implora soarele
să ne mistuie de dor
scăldându-i picioarele
în lacrima stelelor.
Într-o zi vom pune luna
nopţilor de pe poteci,
să ne depene cununa
viselor, să nu mai pleci.
 
 
 
 

vineri, 24 octombrie 2014

Îmi eşti... cât voi trăi

 
 
 
de câte feluri, oare,
port lacrimi pe obraz?
ştii bine cât mă doare...
m-au scăldat, de necaz
că nu te pot aduce
decât în nopţi târzii,
când visul mi-este dulce
şi te pot regăsi.

când noaptea mi-este goală
de strigăt vlăguită,
lacrima de pe coală
se naşte împietrită,
când geana te imploră
drumul să-l regăseşti,
noaptea multicoloră,
cu tine, să-mi hrăneşti,
 
când glasul tău renaşte
speranţa de-a zbura,
lacrima recunoaşte
că va mai picura,
în sufletul meu, dorul
de tine, cât voi fi
şi voi păstra izvorul
în locul inimii.

când vei deschide cerul
cu-o singură privire,
voi dezlega misterul.
lacrimi de fericire
vor picura pe gură
şi-n piept se vor opri...
sunt doar o picătură,
îmi eşti... cât voi trăi.
   


 
 
 

joi, 23 octombrie 2014

Să trăiesc în sfârşit





Iar plânge toamna-n lacrimi de iubire,
iar mă trezesc în noapte suspinând,
m-ai pustiit fără a-mi da de ştire
că locuieşti numai la mine-n gând.

Zadarnic frunza fiartă mă pândeşte
să-mi înfăşoare-n roua ei durerea,
mă strânge miezul nopţii, ca un cleşte,
numai în tine-mi găsesc mângâierea.

Iar plânge toamna plăsmuind poeme,
iar număr amintirile... la infinit,
mă răscolesc dar ştiu că mai e vreme
să te întorci, să trăiesc în sfârşit.

Mi-au îngheţat mâinile îndreptate
spre tine, îndurare implorând,
priveşte-mi ochii, e o nedreptate
să fi de fapt numai în al meu gând.



Dana Pătraşcu - Flăcări vii - recită - Sabina

vineri, 17 octombrie 2014

Mă predau vieţii




Ieri am brăzdat cu lacrima apusul
printre tăceri să nu mai rătăcesc,
am înţeles că alegând opusul
mi-am croit drumul supraomenesc.

Am înţeles că soarele apune
când luna-n stele noaptea îşi îmbracă,
că tu eşti singurul de pe această lume
care mă fierbe-n solzi de promoroacă.

Ieri ţi-am dat libertatea de-a alege
cu siguranţa că îţi vei lua zborul
descopăr azi că noi nu avem lege,
nici legile nu ard cum arde dorul.

Am înţeles că lacrima nu poate
să-mi şteargă amintirile oricât doresc
să te ascund în suflet, peste noapte
mă predau vieţii fiindcă te iubesc!



duminică, 12 octombrie 2014

Avem iubire, astăzi, de vânzare!!!





Voiam să strig, aşa... în gura mare:
Avem iubire, astăzi, de vânzare!!!
Poftiţi, vă rog, păşiţi... fără de teamă!
iubire caldă, proaspătă, de mamă,
cu sărutări pe creştet... şi pe... fese,
cu patimă şi fără interese,
din suflet neştirbit, peste măsură...
Poftiţi, vă rog, avem iubire pură
exact cât poate să cuprindă zarea,
munţii stâncoşi, pădurile şi marea...

Avem iubire sfântă şi concretă!
Cu cât o daţi? de nu sunt indiscretă!?!
Voiam să strig, dar... vorbele cad goale
în puţul neîncrederii totale.

Voiam s-o dau pe-un vers nevătămat,
dar s-a pierdut în praful înarmat...  

Voiam s-alung cerneala nopţii seci
dar am pierdut iubirea pe poteci,
am rătăci-o-n crânguri de trădare...
Avem iubire, astăzi, de vânzare!!!

De ai maşină, vilă, bani, avere,
un job de frunte, ai tot... şi putere
să cumperi dragoste cu căruciorul,
cisterna plină şi-acumulatorul...

Dar, de nu strigi aşa cum se cuvine,
Avem iubire s-o întinzi pe pâine!
E pură, ca o binecuvântare...
Vei avea dragoste doar de vânzare!!!

Vreau un poem pe ea, de eşti amabil,
preţul iubirii nu-i negociabil,
Stă scris în versuri albe, uimitoare...
Avem iubire, dar nu-i de vânzare!!!




marți, 7 octombrie 2014

Exişti pe veci în versurile mele!


Să nu te îndoieşti niciun minut,
vreo clipă doar din zilele mai grele,
că printre stele reci te-aş fi pierdut!
Exişti pe veci în versurile mele!

Să nu-ţi imaginezi c-ai fost plecat
chiar dacă depărtarea mă striveşte,
în suflet te-am păstrat ca pe-un păcat,
te voi iubi de-a pururi, nebuneşte!

Speram că sufletul mi l-am jertfit,
sacrificându-mă pentru vecie,
că fără mine să fi fericit,
dar inimile nu-s de jucărie...

miercuri, 1 octombrie 2014

Până în viaţa viitoare

 
 
 
 
Nu mai e timp să-ţi simt sărutul
sub cerul aşternut de mine,
au suspinat norii când vântul
biciuia visele bătrâne...

Nu mai găseam drumul prin ceaţă,
negura nu se risipea,
trăiam ca şi când doar o viaţă
croisem ieri... şi se dospea...

Înverşunată-n paşi spre soare
trasam un gând asurzitor
până în viaţa viitoare,
înveşmântată-n al tău dor.

Să nu mă ştie nicio boare,
să nu m-audă niciun gest,
ascundeam gânduri şi... datoare
mă adunam să mă contest.
 
Nu mai aveam  pe pleoape urme
nici paşii nu ţi-i auzeam,
mă urmăreau să mă consume
lupii care priveau prin geam.

Speram să-ţi fie aşternutul
mai alb decât un fulg de nea,
n-aş fi-îndrăznit să-ţi uit sărutul,
să-l copiez... nu se putea.
 
 
 

duminică, 21 septembrie 2014

miroase-a ghid metalic





miroase-a frunze moarte
strivite sub călcâie,
a lapte smuls din pieptul
încrâncenat de dor,
a spaimă, a... departe,
bătrână, amăruie,
 miroase-a ghid metalic
făcând pe înţeleptul,
miroase-a toamnă pură, 
cu lacrimi strânse-n nor... 

miroase-a despărţire
cu freamăt de izvor.

a vânt ciudat, prielnic
alaiului de praf,
a roade aruncate în gura nimănui,
a hohote sticloase
îngenunchiate-n spini,
miroase-a destrămare,
a vers neînţeles... 

 miroase-a vorbe goale
şi n-are niciun sens.  





să-ţi fiu o amintire

Îmi voi învinge teama,
coase din lacrimi umeri,
aripi de trecătoare,
să zbor peste nămeţi,
să te întrebi de unde
mai am cununi pe frunte,
surâs în noaptea albă
şi parte de senin.
Să-mi cauţi vocea caldă
să-ţi depene poveţe
sub vorbe-nsângerate,
pedepse fără număr
să-ţi fiu o amintire,
un vis grăbit în noapte 
sătulă de întuneric
să nu mă mai găseşti.




vineri, 19 septembrie 2014

o lume cu toate ale ei...

           



             Am plecat obosită, tristă şi... sătulă de culorile gri ale acestei lumi... o lume cu toate ale ei... am plecat spre casă, de la serviciu... cu gândul la tânărul care nu a mai putut lupta cu această lume... o lume cu toate ale ei... tânărul Claudiu Roman, realizator de emisiuni la Radio 21, care şi-a pus capăt zilelor încolţit de o depresie... 
              Doamne!!! Cum să înţeleagă o mamă că fiul ei a recurs la un asemenea gest? Cum să accepte asta??? Cum să alini durerea unei mame în asemenea clipe? Cum să înţeleagă un părinte care, şi-a crescut copiii în perioada comunistă, stând la cozi la carne, făină, vată, ouă, salam, fructe, lapte, unt, pâine... da, chiar şi la pâine... luptând cu gerul nopţilor aşteptând la rând la butelii, cu economiile zilnice la curent electric, cu pana de curent sau apă potabilă exact în Ajunul Revelionului, cu atâtea şi atâtea nelegiuiri pe care le cunoaştem cu toţii, cei ce am trecut de pragul vârstei de 40 ani... cum să înţeleagă un părinte care îşi trezea copilul cu noaptea în cap să-l ducă la creşă sau grădiniţă, prin zăpadă sau... care, de frig, urina pe pantalonaşii... singura pereche uscată, poate... (pampers... de unde? )... cum să poată un părinte admite că fiul său a stins stelele, soarele şi luna de pe boltă, cu un singur gest... necugetat?!? Cum? NICIODATĂ! Niciodată nu va putea înţelege, niciodată şi nimic nu-i va alina durerea aceasta. Cei ce repetă zicala : "niciodată să nu spui niciodată" ar trebui să se obişnuiască să nu mai pronunţe cu atâta patos aceste cuvinte. NICIODATĂ. 
         Trăim o perioada în care copiii noştri, ca şi al meu, ca şi al unui coleg de vers, recurg cu o uşurinţă inimaginabilă la gestul suprem, fără a lua în calcul ceea ce lasă în urma lor... flăcări pe care nici măcar zece oceane nu le pot stinge... o durere incomensurabilă... Trăim într-o epocă în care ne dăm seama de greşelile noastre numai după ce pierdem persoană iubită. Creştem copii care renunţă mult prea uşor la lupta supremă... prea uşor pun capăt darului cel mai de preţ pe care l-au primit de la Creator, VIAŢA. 
         Când un părinte îşi îngroapă copilul în urma unui accident, poate spune că Dumnezeu şi-a ales un înger. Când copilul a decedat după o lungă suferinţă provocată de o boală incurabilă... spunem că Dumnezeu şi-a ales o floare din grădina lui şi... dar când... copilul tău îşi pune capăt zilelor... îţi vine să zbieri de durere, să spargi cerul cu pumnul şi pământul cu călcâiul, să... ridici la cer ţărâna cu braţele amândouă şi să întorci pământul din rotaţiile sale... durere... durere... numai un părinte care a trecut prin aceste clipe le poate descrie, sau poate că... doar îl imploră pe NICIODATĂ se piară din lume... această lume cu toate ale ei.        
          Cred că e timpul să tragem un semnal de alarmă! 
        Cred că preoţii acestei ţări ar trebui să îşi facă datoria cum se cuvine, să ţină o slujbă pentru aceste fiinţe, care au tendinţa de a-şi face singuri rău. 
          Cred că e timpul să ne gândim mai bine la tot ce poate urma în clipa ce vine! 
          Cred că e timpul să ne oprim o secundă din drumul nostru şi să gândim mai profund. 
          De ce se ajunge aici? 
          De ce nu facem nimic? 
          De ce sunt tot mai multe cazuri de suicid? 
          De ce ? 
          De ce mai spunem "Dumnezeu să-l ierte!"? Nu cumva noi, cei rămaşi, suntem mai vinovaţi ca ei? 
        I-aţi auzit sau simţit vreodată că au obosit? Şi? Aţi găsit timp să-i ascultaţi? Aţi avut posibilitatea să-i ajutaţi? 
          Dumnezeu să vă odihnească în pace, copii care aţi părăsit această lume... cu toate ale ei! 






marți, 16 septembrie 2014

Insomnie

 
 
 
Doar insomniile, o groază,
te poartă-n ele, ca pe-un crai
ce-n neguri, falnic, radiază
din colţ de rai.

În rest, nimic nu îţi reţine
în foc aripa,
nici dorul nu mai vrea, cu tine,
să-şi piardă clipa.

Uneori uşa plânge-n prag,
dar în tăcere,
iar noaptea îndrugă, în toiag,
altă durere.

De mult te-ai dus de pe poteci
ca visu-n zori,
ai luat cu tine tot... şi zeci
de sărbători.

Uneori, paşii, ţi-i aud,
legende clare,
păşind alene-n dorul crud,
de disperare.

În rest... tăcerile s-au copt
de-atâta noapte,
nu ştiu ce stele să adopt
să-mi fure şoapte.

Uneori râd în zori de zi
fără dorinţă,
alteori mor a străluci
sub suferinţă.

În rest, nimic nu mai contează,
totul e clar,
doar insomniile, o groază,
mă ţin pe jar.




vineri, 5 septembrie 2014

Nevindecată




Să nu mă laşi s-adorm vreo noapte fără tine,
să-mi scuturi cerul, însetat, pe tâmplă
şi să-mi şopteşti, aşa cum se cuvine,
poemul ce sub geană se întâmplă...

Să nu mă laşi să-mi zdruncin visu-n creste,
să mă transform în puf de păpădie,
să mă iubeşti mai crud ca în poveste
să împletim poem pentru vecie.

Să nu mă laşi s-adorm în noaptea crudă
tânjind la gura ta înfierbântată,
te voi visa, stelele să m-audă
cum strig la tine... surd... nevindecată.









sâmbătă, 23 august 2014

Ţi-am spus?

Ţi-am spus cumva că mi-a fost dor de tine?
Şi ce-ai răspuns? sau... nu m-ai auzit?
Nici luna n-am zărit-o dar, în fine...
mi-am urmat drumul şi m-am limpezit.

Ţi-am spus că ploile nu vor a mă-nţelege,
că nici pe munte n-am să pot urca,
că-n viaţă mea... doar moartea face lege,
în rest... nimic nu poate bifurca.

Ţi-am spus că dimineţile senine
se-ascund de mine printre nori şi ploi?
Ţi-am spus cumva că mi-a fost dor de tine?
Şi ce-ai răspuns? Că suntem amândoi?

Ţi-am spus că te-am simţit călcând pe urmă?
Şi lacrimile îmi zdrobeai... oftând...
De dorul tău şi soarele îşi curmă
surâsul, şi ne-adoarme rând pe rând.

Azi am murit şi-am înviat o clipă
cu noaptea zămislind la subţiori,
din dorul tău mi-am împletit aripă
şi m-am născut murind de două ori.

Nici să murim nu mai putem, de avaritatea preoţilor

      Alaltăieri am cumpărat biletele de tren. Pe 28.08 plecăm pe Litoral...dar, ca de obicei, am vrut să las totul în ordine, să plec în vacanţă cu sufletul împăcat. Aşa că, de aseară, mi-am propus să merg şi la fiul meu la mormânt să-i smulg buruienile, să-i aprind o lumânare, să-i pun o floare... deşi, nimic nu-l mai ridică de acolo... Am fost şi de ziua lui de naştere, acum 3 săptămâni, dar... azi, când am ajuns, am văzut poza lui căzută de pe cruce. Motivul? Nu mai contează... 
     În timp ce smulgeam buruienile şi-i vorbeam printre lacrimi fiului meu răposat, îi spun Anei (fiica mea cea mică) să meargă la câţiva metri de noi, să cheme unul dintre groparii care, tocmai săpa groapa unui alt fericit că a scăpat de această lume. Omul a venit imediat. Sincer, nu-mi amintesc dacă era acelaşi pe care l-am plătit acum doi ani să-mi lipească poza pe cruce... poate da, poate nu...
    I-am spus omului pricina deranjului şi l-am întrebat cât îmi cere să o lipească la loc. Omul m-a privit, a privit poza fiului meu, s-a sucit, s-a învârtit, şi mi-a zis:
    - Cât vreţi dumneavoastră, doamnă. Cine v-a lipit poza nu a săpat în marmură şi a lipit-o pe deasupra, de aceea a căzut...
    - Dacă m-aş pricepe şi la asta... aş fi pus-o eu dar, ... cine mi-a lipit-o şi-a luat banul, destul de gras... chitanţă nu am primit nici măcar la cruce, ce pretenţie să am la lipitul pozei?!?
    - Vă cred, doamnă... daţi şi dvs cât credeţi şi nu vă las poza nelipită, spuse omul, privind chipul copilului meu... care şi-a luat viata în mână la numai 28 ani şi şi-a agăţat-o într-un nuc, sătul de ceea ce ne înconjoară.
    Groparul s-a retras cu poza în mână, deoarece alt mort aştepta în capelă să fie transportat către locul de veci ce-i fusese săpat.
    La plecare preotul se afla pe aleea principală împreună cu femeia care "îngrijeşte" mormintele. Am întrebat-o pe dânsa dacă ştie unde este groparul care mi-a promis că-mi lipeşte poza, în ideea să plătesc omul.
    Preotul, ţanţoş ca un cocoş, mă întreabă, înainte ca femeia să îngaime ceva:
    - Da' ce doriţi de la el?
    - Am constatat că poza fiului meu a căzut după cruce şi... mi-a promis că o va lipi dânsul, i-am răspuns eu, ştergându-mi ultimele lacrimi.
    - Nu are timp acuma, veniţi luni!... mi-a răspuns preotul... de parcă prezenţa mea acolo deranja odihna morţilor.
    - Dar... eu am vorbit cu dânsul să...
    - Cu cimentul meu? Să va lipească poza? Nu se poate aşa ceva!
    Înlemnită... şi eu şi femeia care nu ştia pe unde să scoată cămaşa că... ne prinsese popa cu poză-n mână... am încercat să mă îndrept spre capela unde era groparul, şi să-i dau banul pe care-l stabilisem.
    Preotul strigă după mine:
    - Nu aţi înţeles, doamnă? Veniţi luni cu 50 lei şi, cel care se pricepe va săpa în marmură şi va pune poza, vă va da garanţie la ea...
    - 50 lei? am replicat... de unde? acum doi ani am plătit 80 lei ca să dau acum încă 50 lei? peste doi ani iar vin cu bani şi tot aşa...
    În acel moment cortegiul ieşea din capelă şi preotul strigă la omul care exact în acel moment căra coşciugul pe umeri:
    - Marine, cât ţi-a dat doamna să-i lipeşti poza pe cruce?
    - Nu mi-a dat nimic, a... 10 lei... s-a corectat imediat omul, cu care negociasem preţul.
   - Cu cimentul meu? se răsti preotul nervos... veniţi luni doamnă... a mai rostit popa, fără frică de Dumnezeul care, tocmai ierta mortul de păcatele pe care probabil le făcuse....
    Mi-am luat copila de mână... şi-am plecat... gândind (încă mai am cu ce)... zic eu... oare, acestor păcătoşi, care Dumnezeu le va ierta păcatele? O mâna de ciment... 50 lei... nu le-ar fi ruşine!
    Dumnezeu să vă dea sănătate, prieteni sau duşmani ai mei! Dumnezeu să vă apere de toate cele văzute şi nevăzute care v-ar putea afecta viaţa în vreun fel! Dumnezeu să te binecuvânteze cititorule!





joi, 21 august 2014

Pumnalul morţii











Ce sentiment ciudat, inexplicabil...,
Să simţi că orice-ai face... e-n zadar,
Să ai de toate, să nu fi capabil
Să ştergi pumnalul ei din calendar...?!?

Al morţii voal mi-ntunecă privirea,
În lacrimi rătăcesc ca un nebun
Ce n-a gustat în viaţa lui iubirea,
E prea târziu şi nu am cui s-o spun.

Ne împăunăm cu sute cu  perdele,
Ne cocoţăm pe ziduri mai mereu,
Ne vopsim sufletul în acuarele
Uitând ades c-avem un Dumnezeu.

El din grădina lui îşi pune-n glastră
Tot ce doreşte, fără-a întreba
Neputincioşii ce zac la fereastră
Realizând că nu au ce salva.