Cititorii mei

Translate

duminică, 4 august 2019

De ziua ta, copile dus la Ceruri

azi cerul nu mai are viață, 
pământul... nu mai e pământ,
azi lacrimile îmi îngheață
în ochi și-ntreb... de ce mai sunt?

azi ar fi trebuit, copile,
să-ți fac un tort cât munții toți,
dar nu mai ești... doar eu am zile
în lumea asta... de roboți.

azi ar fi trebuit să stingi 
dintr-o suflare... lumânări
36... și să-nvingi
o lume plină de ninsori.

dar ai ales să-mi sfâșii clipa
în lacrimi, fără de sfârșit,
să-mi dăruiești pe veci aripa
cu care-n lume ai venit.

azi voi aprinde-o lumânare
să-ți lumineze drumul drept,
voi încerca  să-ți scriu cât doare
că ai plecat... și-n veci te-aștept.

în graba mare te-ai născut,
la fel de repede te-ai dus,
mă-ntreb și-acum... cum ai putut
să zbori copile-atât de sus?

eu încă mă târăsc... pe bune...
genunchii-mi sunt doar rugăminți,
mă sting încă, dar n-am cui spune
că deja mi-am ieșit din minți.

că totul curge fără noimă   
zi după zi... timp despletit...
că sunt un vis fără de formă,
și-am obosit, copile-am obosit!

miercuri, 5 iunie 2019

Acolo unde

Acolo unde numai vântul 
mă poartă fără să-mi doresc,
acolo unde numai gândul
mă duce fără să clipesc...
Acolo unde noaptea-mi smulge,
în miezul ei, un vis firav,
acolo unde nu m-atinge
nimic obscen, nimic mârșav...
Acolo unde ziua vine
pentru a naște început,
acolo unde ploaia ține
doar cât durează un sărut...
Acolo lumea se oprește
din rătăcirea-n Univers
să-mi savureze nebunește
filă cu filă, vers cu vers.

sâmbătă, 18 mai 2019

8 ani


Au zburat opt ani, copile,
Parcă nici n-au existat, 
Au zburat opt ani de zile
De când m-ai abandonat.
Tu plecat acolo-n ceruri,
În Rai, Iad, cum s-or numi,
Eu lupt veșnic printre geruri, 
Ani la rând, zi după zi.
Am rămas ca frunza-n toamnă, 
Să ruginesc în surdină,
Deși noaptea mă îndeamnă 
Să trăiesc fără lumină.
Au trecut opt ani, zadarnic, 
Încă nu am învățat 
Să trăiesc cu-n dor amarnic,
Dor nescris, nedescifrat.
Nu mai am stabilitate, 
Sunt și oarbă sunt și șchioapă, 
Nu am vis, nu am dreptate, 
Mi-ai luat tot... cu tine-n groapă.
Am rămas aici să-ți scutur 
Câte-un vers peste mormânt,
Lacrimile să-mi alătur 
Atâta timp cât mai sunt.

sâmbătă, 11 mai 2019

NeVers

Mi-am pus pe tâmple ceața
să mă aud visând,
să-mi scutur dimineața
de cearcăne, pe rând,
pe pași, pe nepăsare,
pe șoaptă și pe vis,
pe noaptea-ngenunchiată,
pe toate câte-am scris,
pe stele fără număr,
pe lacrima trunchiată,
mi-am pus pe frunte norii
să te visez vreodată.

Mi-am adunat tăcerea
la ceasul desfrunzit,
să îmi ascund durerea
în tot ce-am investit,
în replica din urmă
a lanului de grâu,
în tot ce nu se curmă
și curge peste râu,
se-adună în oceane,
în fire de nisip,
se rupe în secunde
făcându-mă să țip.

Mi-am despletit tristețea
în versuri deșuchiate,
să îți aștept binețea
în fiecare noapte,
dar am visat că visul
s-a înecat la mal
și am rămas nescrisul,
neversul triumfal,
nedeslușitul verii
cu ceața-n zori de Mai,
implorând adierii
să-ți murmure ''mai stai!''

sâmbătă, 27 aprilie 2019

Ce bine...

Ce bine că am învățat să cred în mine, 
Să mă ridic oricât mi-ar fi de greu, 
Că nu m-am risipit crezând în tine 
Și m-a ținut în viață Dumnezeu.
Ce bine că nu mi-am făcut iluzii, 
Ce bine că-n minciună n-am crezut, 
Ce bine că mai sunt, fără perfuzii, 
Deschizând ochii altui început.
Iar dacă mâine-mi vei ieși în cale
Să-mi spui din nou că doar mi s-a părut,
Că-s vinovată, că o iau la vale…
Că nu-i adevărat că m-a durut…
Ce bine că n-am adunat otrava 
Cu care mă hrăneai la prânz și-n zori, 
Ca și la cină… netezindu-mi tava
Cu-al tău venin – un dar de sărbători .
Ce bine că mai pot picta o strofă,
Ce bine că mai pot gândi un vers, 
Ce bine că mai curg, chiar pe sub stofă,
După doi ani, doi ani trăiți invers.

marți, 29 ianuarie 2019

Blestem de glie

Te blestem, țară bogată, să te-mbogățești din nou,
Să te caute străinii pentru-a-mprumuta un ou!
Te blestem să nu duci lipsă nici de soare nici de ger!
Să te chinui, ca și mine, să așterni slove din cer!
Te blestem să-ți plece fiii - în vacanță - cât poftesc!
Să se-ntoarcă-aici, la muncă, pe pământul strămoșesc!
Să nu duci lipsă de holde, de iubire, de... blestem,
Te blestem, țara mea dragă, deși de blestem mă tem...
Te blestem să nu te-atingă nicio clipă de durere!
Lacrima cea mai fierbinte să-ți curgă doar de plăcere!
Să ai toate la-ndemână, așa cum aveai cândva,
Te blestem țară bogată, să nu știi ce-i lacrima!
Să nu știi ce-i sărăcia, furtul, înșelătoria,
Să nu întâlnești vreodată lașitatea sau prostia!
Să îți fie noaptea-noapte, ziua să-ți fie senină,
Mamele să-ți fie mame, din cer pân' la rădăcină!
Tații să-și iubească pruncii ca și când i-ar fi născut...
Te blestem țara mea dragă!!! (Știi cât te iubesc de mult!!!???)
Să nu știi ce-i sărăcia, să nu-ți pierzi timpul oricum!
Să nu-ți dai cu stângu-n dreptu', să n-ajungi să dormi pe drum!
Să ai perna ta pufoasă, așternutul tău curat!
Să ai focu' aprins în sobă... ca și când l-ai fi furat!
Să ai tot ce-ți cere pielea, sufletul, gura, furia!!!
Să ai lacrimile mele- când te scaldă bucuria!!!
Te blestem, țara mea dragă, să nu simți nicicând durerea!
Să petreci clipă de clipă! Așa să-ți crească averea...
Să uiți lacrimile nopții care te-au împovărat,
Să îți limpezească drumul doar cuvântu-adevărat!
Te blestem țara mea dragă, să fii unită-n vecie,
Să nu te destrame nimeni, nici în veci, nici în pruncie
Oricât de sărac ți-e cerul, oricât de uscată-i glia,
Te blestem țara mea dragă să nu știi ce-i sărăcia!
Oricât de-nghețat ți-e drumul, oricât de amar ți-e ceaiul,
Te blestem, țara mea dragă, să nu plângi decât ca naiul,
Să urli cum urlă vântul atunci când a obosit,
Te blestem, țara mea dragă, să iubești cum am iubit!
Să fii iubită de-a pururi, cum nu a mai existat!
Te blestem, țara mea dragă, să ai mereu cer curat!
Să nu îndrăznească nimeni lacrima să-ți otrăvească,
Te blestem, țara mea dragă, poporul să te iubească!
Să ai clipa rafinată, minutul cald și onest,
Te blestem țara mea dragă, din Nord-Sud în Est și-n Vest!
Să ai tot ce-ți face bine, să nu cunoști niciodată
Durerea ce mă apasă, țărișoară... blestemată...

duminică, 11 noiembrie 2018

Un dor ce nu se mai sfârșește

N-ai vrut să te ridici o clipă, numai atât… și să mă cerți
c-am îndrăznit să fac risipă de lacrimi iar… și-apoi să-mi ierți
obrajii care-mi ard de-o viață și sufletul acesta prost…
n-ai vrut să mă privești copile și să mă iei din nou la rost…
 
Mi-e dor să-mi spui că va fi bine! Că totul se va liniști,
că voi avea și eu odată un loc să plâng, să pot zâmbi,
să fie cât o gămălie, să-mi pun acolo … ce poftesc…
Mi-e dor să-mi spui, din nou, copile, că este timpul să zâmbesc…
 
Mi-e dor de tine, dragul mamei! Nu doar de-o poză și-un mormânt,
o lumânare, o tăcere ce arde totul… de-un cuvânt…
chiar dacă nu-mi vei da dreptate, de ce-aș mai cere-o, dragul meu…
Tu ești acolo cu toți sfinții, eu… aici… doar cu Dumnezeu.
 
N-ai vrut să mai rostești o vorbă, oricât de mare sau de mică,
din lumea ta, rebelă poate, nimeni nu s-a întors să zică
ce liniște sau ce lumină vă înconjoară, vă-ntregește…
Mi-e dor de tine, dragul mamei! Un dor ce nu se mai sfârșește…

joi, 25 octombrie 2018

Timpul


Timpul, cel mai bun prieten și dușmanul meu de moarte
când îmi e lumea mai verde, galbenă sau ruginită,
ninge, plânge, devastează și mă-mpinge mai departe
unde-așteaptă trenu-n gară cu un geamantan ispită.

Timpul, plâns de prunc bezmetic și-adiere de stejar
frânge sufletu-n cuvinte, mângâie trupul rănit,
pune lacrima pe pâine, cozonacu-n calendar,
scoate-n noapte, pe fereastră, dorul cel înțepenit.

Timpul, curgător din fire, fără pic de judecată
se contractă, se-adâncește, ca o lamă de cuțit,
se prelinge peste geamuri, pe podea... ca o prelată
ce acoperă trecutul dureros de ascuțit.

duminică, 14 octombrie 2018

Înfiere din fiere

Mi-am luat versul la-ntrebări
ca pe-o iarbă rea și lungă,
i-am pus stele-n păr, din zori,
nici-un punct să nu-l ajungă.

Să umble fără de zid,
modelându-și suferința
și lacrima... insipid,
făr-a-mi tulbura credința.

Să curgă pe pagini reci,
să-ncălzească neîncetat,
să m-asigure că-n veci
de veci, va fi devotat.

Mi-am luat versul la-ntrebări
ca pe-o haină grea și dură,
să-nsoțească peste mări,
peste munți, cu-a lui căldură.

I-am coborât, din cer, rima,
strofele le-am așezat
pe platou, de unde stima
să-l ofere... moderat.

Mi-am luat la subțioară
versul, să îl încălzesc,
să-l ofer, să nu mai doară
niciun sunet pământesc.


duminică, 7 octombrie 2018

Fiindcă nu te-am uitat

Să nu mă-ntrebi de ce te iubesc încă,
am să-ți răspund „- fiindcă nu te-am uitat!”
Eu nu m-am plâns cât mi-a fost de adâncă
rana ce ani întregi a sângerat…

Să nu mă-ntrebi cum te-am purtat prin lume,
cum te-am ascuns în suflet… ani întregi,
te-am transformat din lacrimă în glume
și-am scris ca numai tu să mă-nțelegi.

Să nu mă-ntrebi de ce mi-ai fost icoană,
pereți, tavan, aromă și balsam,
am să-ți răspund firesc… „- eu sunt o cană
plină de lacrimi fiindcă nu te am.”

Să nu mă-ntrebi de ce sunt verde încă
deși rugina-n mine s-a ascuns
am să-ți răspund „- m-ai transformat în stâncă
în clipa când în suflet mi-ai pătruns”.

Să nu mă-ntrebi nimic în acea clipă
am pierde timpul și n-ar fi cinstit,
mai bine dă-mi din ochii tăi aripă
și să zburăm, spre Marte, negreșit.