Cititorii mei

Translate

luni, 24 aprilie 2017

Rugă spre Cerul din mine





Ai înceta să plângi, Cerule,
De ți-aș săruta mugurii?
sau doar tulpina copacului
căruia i-am urlat:
"mi-e dor de-un zâmbet adevărat! "
ți-ar putea opri lacrima? 

Spune-mi!
Pot săruta tulpina stelelor,
Călcâiul mesteacănului,
Visul teilor,
Floarea lunii, și…
îți pot promite că
nu mă voi atinge de floarea soarelui.
Nu trebuie să mă crezi, oprește doar ploaia!




Prea târziu



autor O picătură de suflet
(Daniela Pătrașcu)
21.04.2017

Am înțeles că totul se plătește,
că geana dimineții nu se lasă,
decât atunci când Luna poruncește
să ne întoarcem, mistuiţi, acasă.

Am înțeles că visele se curmă,
că unele din ele răscolesc,
că-n liniștea aceea de pe urmă
doar eu și numai eu mai hotărăsc.

Că-n lumea ta totul este minciună,
iar pașii mei aici se vor opri,
niciun amic nu are cum să-mi spună
care mi-e drumul, cum mi-l pot croi...?!

Am înțeles că viața ta nu are
de unde să-mi mai dea cerul senin,
când l-am avut, l-ai smuls din depărtare
și mi-ai dat flăcări, crivăț și venin.

Acum e prea târziu pentru iertare
nu mai ai dreptul s-o implori măcar,
sunt un noian de versuri plâns din zare
și-am înțeles că-n viața mi-ești coșmar.

Nu te mai pot împovăra cu mine,
izvorul lacrimilor mi-ai secat,
mă duc acasă, așa e mai bine,
de te-am iubit sau nu… am încetat.

Ai să mă uiți ca pe o zi ploioasă
sau ca pe-o foaie verde de trifoi…
nu mai am loc în viața ta și-n casă,
nu mai e loc de mine între noi.

Nici cerul nu mai poate să îndure
atâtea lacrimi și atâta chin,
e mult prea multă umbră în pădure,
e mult prea mult… acesta nu-i destin.




marți, 4 aprilie 2017

Ziduri de plumb

 
 
 
 
Când iubești un zid de piatră
totul pare incolor,
înzecit, sufletu-ți iartă,
în flăcări zaci sub covor.

Dai să te ridici o vreme
zidul rece te oprește,
trupul neîncetat îți geme,
ura zidului strivește.

Te privești cu ochii minţii,
totul e fenomenal,
trezești morții, implori Sfinții
să te smulgă ca pe-un val.

Te strecori cu-ndemânarea
lacrimilor tale multe
și iubești cerul și zarea,
zidul nu vrea să te asculte

Nu-nţelege că te arde,
nu vede cât te doboară,
curgi în lacrimi miliarde
pentru-a nu știu câta oară.

Vântul ai vrea să te-adune
de prin crengile uscate,
zidu-i zid, urlă și spune
că tot el are dreptate.

Nu poți deveni o boare
nici măcar pentr-o secundă,
faci totul, dar totul doare,
nimeni nu vrea să te-ascundă.

Aștepți ziua care vine,
poate, poate vei zbura,
zidul cel de lângă tine
nu te poate măsura.






Răsăritul meritat

 
 
 
 
 
Pășind pe jar cu lacrima pe buze
mi-am făcut loc pe zorii clipelor,
lăsând frunzele toate să m-acuze
c-au ruginit din vina șoaptelor.

Toamna, căzută pe pământul rece,
istoria o repeta mereu,
iar noaptea gri încerca să mă sece
deși știa că-l am pe Dumnezeu.

Din mine s-au născut râuri de vers
ce-au mângâiat suspinele pe frunte,
au infiltrat iubire-n suflet șters
și-au plăsmuit un drum curat spre munte.

Vreau ca de mâine să-mi vibreze cântul,
liniștea cea râvnită să mă-mbrace,
iar zâmbetul să-mi legene cuvântul
și sufletul, ce-n versuri să se joace.

Să nu îmi mai implor nicicând sfârşitul
cum am făcut-o de atâtea ori,
prezentul să-mi ofere răsăritul
pe care-l merit, rouă, zâmbet, flori.

duminică, 2 aprilie 2017

Apariție nouă - Eternitatea într-o singură carte





        Dragii mei cititori, deoarece cu ajutorul vostru am atins acest punct, trebuie să vă împărtășesc și imensa bucuria care mi-a fost dat să o trăiesc azi, cu lacrimi în ochi, citind cronica viitoarei mele cărți, așternută cu îndemânarea unui fin ceasornicar, care citindu-mi slova, a reușit să pătrundă în adâncul sufletului meu... adâncul picăturii de suflet din care adun versul care vă încântă pe mulți dintre voi.    
         Mulțumesc domnului Traian Chiricuță pentru culoarea și căldura în care mi-a îmbrăcat manuscrisul - ''Eternitatea într-o singură carte'', volum care mai așteaptă o singură aripă pentru a-și lua zborul spre tipar!
       Mulțumesc pe această cale și domnișoarei Andra Duminică pentru realizarea coperții volumului de poezii! 



                                              ''Eternitatea într-o singură carte''

         După o constantă prezență în antologiile literare de prestigiu, astăzi Daniela Pătrașcu adaugă la zestrea sa lirică, lângă volumele de poezie ''Pe culmea norilor'', ''La capăt de curcubeu'', ''Dialectica Paradisului'', ''Cum gândește o furnică'', ''O Picătură de Suflet'', romanul ''Dreptul de a zâmbi'' -  ''Eternitatea într-o singură carte''.
    Poezia din acest volum e bogată, înaltă, și reface pe scurtătură, cu prudentă mânuire holograma unui destin definibil ca fragil prin expunerea constantă repetată la suferințe copleșitoare, suferințe care prin mulțimea lor matematică adâncesc coordonatele unui tărâm liric înduioșător prin diversitatea supliciilor psihice încasate, lucru lesne sesizabil la o lectură atentă de ochiul ager al inimilor cugetătoare. Tăceri neclintite asfințesc peste mătasea cuvintelor, iar melancolia de fecioară a literelor sare pe fereastra duhurilor legată de glezna împărtășaniei. Viața se sfărâmă în dansuri, în urlete, în frumos, ca apoi să fure din tinda zăvoaielor intensitatea și pulsul versurilor rostogolite cu ochii deschiși în afara anotimpurilor în lotci fluierând singurătatea.
    Poemele Danielei Pătrașcu par săruturi de busuioc flămând ținute în robia singurătății stelei sale de unde intră peste lume curate, spălate de sofisticările care primejduiesc leneș, aspru, derizoriu creațiile multor confrați. Versurile stau în orga de fildeș a trăirilor cu privirile duse pe sub porțile de lemn încolăcit pe șoldul bisericilor de pâine ale cuvintelor. Din tristețea aerului cărunt al punctelor cardinale poeta aruncă lemne și flăcări pe frigul din jurul fricilor sale pârguindu-le ca-n grădina de insomnii a Raiului. De aceea pustiul poemelor Danielei Pătrașcu e sincer ca liturghia rostogolită de pe colinele sufletului în iatacul cu brațe de mir al scrisului.    
         Poeta locuiește de un timp în casa zilelor unui sfârșit care cântă. Iubiri fără noroc patrulează în colivii de piatră și arșiță. Bălării de viscole presară pe creștetul pământului melodii adormite ca timpul pe trenuri. Poeta adună cu sârg firimituri de miresme din glasul îngerilor să-și vindece secundele, apele, pulberea de necunoscutul la brațul căruia au plecat pentru totdeauna spre zarea amurgului definitiv ființe dragi în iubirea cărora, până odinioară își înmuia aripile și desena pe văzduhuri clinchetele unei fericiri voievodale.
        Acum Daniela Pătrașcu umezește cuvintele în mierea spovedaniei albe a lacrimilor sale unde nu mai încap fățărniciile, dibăciile domestice, condiționările mioape prin care mulți creatori își primejduiesc aspirația la unicitate. Poeta e trufașă (sinceră), și înțelege să nu-și camufleze demersul liric aflat pe alocuri în rezonanță cu spiritul, îndeobște ironic al începuturilor unor creatori de rasă pură ca: Adrian Păunescu, Leonid Dimov, Mircea Dinescu, Ana Blandiana ori Angela Marinescu.
      Apa senină a credinței spală cu duh ferestrele inimii Danielei Pătrașcu de mâlul cârtirilor lumești deschizând drumul spre harul de a trăi, croi și dărui oamenilor Eternitatea într-o singură carte.
                                                                                                                       
                                                                                                                            Traian Chiricuță


Încorsetare



Cineva mi-a spus să-nlătur
Lacrima din calendar
Dorul aprig să împătur
Cu veninul crud și-amar...

Mi-a spus să distrug corsetul
Versurilor dulci și calde,
Să dezvălui alfabetul
Care-n flăcări să mă scalde.

Cineva cu multă carte
Așezată-n rafturi pline
De praf gros, microbi și moarte
Încerca să mă aline…

Îmi picta viața cu pana
Unui prim magician
Și-mi punea acid pe rana
Ce-o purtam an după an…

Îmi dicta cum să fac pasul
Cumpărând tot ce se poate,
Cum să-mi înec la mal vasul
După ce-am muncit pe coate.

Cineva… nu mai contează
Cine-a fost acel motiv
Care încă mai visează
La un zbor contemplativ.






marți, 28 martie 2017

​Am fost și sunt o lacrimă de piatră



Azi lacrimile mele-au scris pe stele,
Pe ceaţa zorilor nedefiniţi,
Le-am strâns în palma zilei… doar mărgele
Ce se topesc și se nasc iar, cuminți.

Mâine voi lacrima dintr-o eroare
Sau voi zâmbi cu masca-mi ipocrită,
Să nu știe nicio cuvântătoare
Cum mă topesc și sunt de pedepsită.

Iar de va fi să zbor spre altă lume
Cu sufletul cerșindu-vă iertare
Voi să m-amestecaţi cu zeci de glume
Să uit și eu cât sufăr și cât doare.

Să nu urlaţi la căpătâi, mi-e greață
De cei ce m-au lovit și mă bocesc
Iar lacrimile lor îmi par de gheaţă,
Sufletul plămădit din ger, firesc.

Să nu mă plângeți ca pe-o farfurie
Din care, fără sare, v-aţi hrănit,
Rămâneţi doar acea dovadă vie
Că demnitatea mea-i de neclintit.

Eu mă voi transforma într-o eroare
Sau într-o amintire de moment
Ce v-a pretins cândva numai o floare
Și-aţi transformat-o într-un monument.

Un monument ce și-a clădit menirea
Și aripile într-un singur vis
Atingând fără teamă nemurirea
Printre cuvintele ce-n lacrimă s-au scris.

luni, 27 martie 2017

Cioplită de vânt






Avid sărut pe plete,
rătăcitor și rece,
ataci pe îndelete
tot ce vrea să mă sece…

Îngheți pe gură sunet
și mâinile-mi oprești
să simtă ca un tunet
tot ceea ce lovești.

Mă baţi fără de vină
ca pe o călimară
ce picură-n surdină
cuvintele pe-afară.

Te împletesc cu rima
să nu-ţi strivesc trufia,
să îți pictez sublima
boare, cu poezia.

Să te citească omul
când are o clipită
și se simte ca pomul
lovit, când sunt cioplită.
 
 
 
 
 
 
 
 

Cântec de iubire





Azi
în timp ce lacrimile cerului
săruta florile copacilor
îngânându-ne
un cântec de dragoste
eu
dezmierdam infinitul
sărutându-te.

Tu
adorai stropii ploii grăbiți
transformându-i în
picături de miere caldă.

Eu renășteam
sub buzele tale fierbinți.
Mâine va fi senin…

Cerul ne va zâmbi
cu toate pletele ude,
iar noi vom păși spre
ziua următoare
acompaniați de propriul nostru
cântec de iubire.