Încă iubesc

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Îmbrăcată-n straie grele
Mi-a bătut la ușă, viața,
Printre crengi și rămurele,
Să-mi reclădească speranța.

Că-mi va reda, mi-a promis,
Ceea ce n-am întâlnit
Nici în cel mai visat vis
Dar, există, negreșit.

Mi-a spus că lacrima-mi șterge,
De voi deveni un vid,
Voi zbura-n timp ce voi merge,
Fără să întâmpin vreun zid.

Mi-a reamintit că-n ceață
Mi-am pierdut de-atâtea ori
Ultimul gram de speranță
Bazat pe-ale mele flori.

Mi-a reamintit că-n lupta
Fără arme, am abdicat
Deși, am primit insulta,
Cerul n-am abandonat.

C-am lăsat în urmă vise
Învelite-n poleială,
Cu brațele ei deschise
Îmi va oferi vrăjeală.

Par plăpândă și firavă,
Am un suflet de poet
Dar, nu vreau să beau otravă
Din niciun potir perfect.

Par plăpândă și novice,
Cu vis, încă, mă hrănesc
Dar, nu sunt vidul propice
Fiindcă eu, încă iubesc.

Chiar de sufăr peste poate
Și vărs lacrimi în zadar,
Vor veni zori într-o noapte
Și-i voi oferi în dar.

Citiţi-mă, de-aveţi plăcere!

Detest minciuna, îmi e greaţă
Să o primesc în a mea viaţă!
Şi-oricât de mult aş suferi,
Parşivii, eu nu-i pot iubi!
Sunt om, nu sunt un ambalaj!
Pentru voi toţi, scriu un colaj
De trăiri, vise şi durere.
Citiţi-mă, de-aveţi plăcere!
Sinceritatea mea loveşte,
Probabil şi-n cel ce citeşte,
Dar nu asta îmi e dorinţa,
Sub vers eu ascund suferinţa,
În care mulţi ne tot scăldăm,
Cu multă grijă o fardăm,
Cum ne pricepem fiecare.
Grădina Domnului e mare...
În ea cresc flori sau mărăcini
Şi trandafiri frumoşi... cu spini
Şi cu arome... minunate,
În ea... faptele-s judecate
Numai de Domnul Dumnezeu.
Nu am dreptul să judec eu!
Eu sunt numai... o picătură...
De vreţi să mă loviţi cu ură,
Cu bice ude sau săgeţi,
Chiar vă invit! Loviţi! Puteţi!
Pe crucea rimei voi sfârşi
Atunci când Domnul va dori
Să-mi ia minţile sau chiar viaţa,
Dar, pân' atunci... mai am speranţa
Că voi putea să dăruiesc
Iubire-n stilul sufletesc
Pe care doar eu ştiu s-o dau,
Nu vreau, nimic în plus să iau!
Vreau doar atât: Sinceritate!
M-am săturat de-atâta noapte!

În gheara nopţii

În gheara nopţii crude, m-am predat
Mult prea târziu, minutul nu-l mai ştiu,
Luceafărul nu ştiu când a plecat,
Nu ştiu nimic, eram într-un pustiu.
Şirag de lacrimi pieptul îmi ardeau,
În mii de spasme şi suspine-adânci
Ochii de pereţi negri se loveau,
Iar poarta ta, închisă, dintre stânci
Cu-n lacăt enorm mă întâmpina.
În gheara nopţii, unde să găsesc,
Prin întuneric...? Numai inima
Îmi era ghid, ştiind cât te iubesc,
Pe flori uscate lacrimi se-aşterneau,
În urma mea lăsam imenşi nămeţi
Căutam cheia, norii o păstrau
Undeva sus, pe-ai munţilor pereţi.
Cheia iubirii noastre uimitoare
Se ascundea acolo sus de tot,
În zori cu rouă, prin raze de soare,
M-au orbit de lumină şi nu pot
Să o cuprind cu mâinile crăpate,
Deşi braţele tale stau întinse,
Am mai pierdut din viaţă înc-o noapte
Privindu-te prin lacrimile scurse.
Cui aş putea să-i cerşesc ajutor
Acum când şi Isus e pus pe cruce
În lacrimi din iubire am să mor?
Iubirea noastră-n ceruri se va duce?
Va reînvia oare în lipsa mea,
Când eu voi fi o simplă slovă scrisă?
Mă-nchin voinţei Domnului, de vrea
Să-mi dea o zi, chiar de iubire-nvinsă!

Azi lacrima doare

Lacrimi..., azi lacrima doare...
Arde sufletul în mine,
M-am născut, să fiu datoare
Şi la rău dar şi la bine,
Ochii-n lacrimi să-mi plutească,
Din ei să-mi picur tristeţea
Într-o goană nebunească,
Mi s-a topit tinereţea,
Copilăria şi viaţa...
Geaba-am dăruit lumină,
Cu un vers, şi-am topit gheaţa,
Este numai a mea vină,
Eu mi-am ucis dimineaţa,
Eu cu mila mea enormă,
Am vrut să dau tot, chiar tot,
Lacrimile mi-au prins formă...
Degeaba strig: "nu mai pot!"
Lacrimile îmi sunt fraţi,
Suspinele surioare,
Ochii-mi sunt pe veci scăldaţi...
Plâng doar fiindcă sunt datoare
Vieţii mele, nu oricui...
Martor îmi este doar cerul,
Nu-s datoare nimănui,
Nici eu nu cunosc misterul...
Cred doar c-aşa mi-a fost scris
Să-mi spăl toate zilele
Zâmbetul nu-mi e admis...
Martore-mi sunt stelele,
Am dat viaţă şi iubire,
Am dat sufletul curat,
Am suferit în neştire,
Lacrimile-au inundat
Mereu sufletul în mine,
M-am retras în a mea lume
Să-nec lacrimile-n rime,
Scriu ce pot, rele şi bune
Transformând stropii în vers,
Durerile să-mi zdrobesc,
Mi-am clădit un Univers...
Scriu şi plâng, plâng şi iubesc.

Aş vrea să fug

De mult lacrimi n-am mai vărsat,
Dar azi, din nou m-au invadat.
Sufletul simt cum mi-l apasă...
Aş vrea să fug, să fug de-acasă...
Să fug în lumea asta mare,
Să uit de tot, de tot ce doare,
Să uit tot ce a fost odată...
Să uit de lacrima curată,
De teama de necunoscut,
De tot ce-a fost, când m-am născut,
Să-mi şlefuiesc altă alee,
Să fug chiar de a mea idee,
Să fug pe-alei nebântuite
De nimeni. Undeva în minte
Mai găzduiesc încă răni crunte,
Aş alerga pe-un vârf de munte,
Un munte de dureri şi groază
Ce încă mai acumulează,
Îl spăl în lacrimi miliarde,
Dar sufletul încă îmi arde
Acest munte imens de gheaţă
M-apăsa crunt... să fug de viaţă?
Nu am voie, să mă gândesc
La asta... trebui să trăiesc,
Să lupt cu viaţa asta grea
Oricât mi-ar curge lacrima.

Iubirea-i sentimentul sfânt!

Pe-acest pământ, plin de tristeţe,
Plin de minciuni şi nedreptăţi,
Chiar şi-n clipa când dai bineţe
Eşti răsplătit cu răutăţi.
Pe-acest pământ... rostim cuvinte
Nescrise în dicţionar,
Dar nimic nu e ca-nainte,
Adevărul umblă hoinar,
Minciuna e mereu în frunte,
Luptăm petru a fi crezuţi,
Chiar dacă ducem în morminte
Nesiguranţa celor mulţi.
Pe-acest pământ cel ce iubeşte
E pus la zid, batjocorit
Pe-acest pământ... banul domneşte
Îndrăgostitu-i asuprit,
Călcat cu ghetele pe suflet,
Dezgolit şi ironizat,
Catalogat ca incomplet,
De minciuni grave acuzat.
Deşi în lumea asta mare
Julieta n-a dispărut,
Chiar şi Romeo stă cu-o floare
Sub orice balcon, abătut,
Deşi iubirea clocoteşte
În multe suflete fierbinţi,
Pe-acest pământ, cel ce-o rosteşte
N-are preţ nici cât doi arginţi...
Suflete goale şi-nghetate:
Iubirea-i sentimentul sfânt!
Eu voi iubi şi zi şi noapte
Acelaşi suflet, cât mai sunt.
Iubirea... vârstă... niciodată
Nu va avea... pentru-a iubi
Îţi trebui inimă curată,
De-ţi doreşti fericit să fi.
Cel ce susţine că iubirea
Prin stomac trece... vrea averi...
În veci nu va ştii fericirea
Adevărată... ce să-i ceri?
Cel ce susţine că în viaţă
Doar banul mult e important,
Nu merită să-l ai în faţă
Nici că iubit, nici ca amant.
În lacrimi negre, arzătoare
De-am să mă scald cât mai trăiesc
Nu-mi pasă deloc, nu-s o floare,
Sunt doar un suflet ce iubesc.

Între clipe-am amorţit

Sfâşiată de durere
Între clipe-am amorţit,
M-aş cufunda în tăcere
Să credeţi c-am adormit
Şi-am visat lumină multă,
Un Soare voios de vară,
Însă cine mai ascultă
Într-o era glaciară?
Şi-am visat luciul fântânii
Luând setea tuturor,
Când mă otrăveau păgânii
Cu sudoarea vorbelor.
Şi-am visat c-am găsit Luna
Ascunsă-n hambar luxos
Cum îmi împletea cununa,
Ca un Soare luminos.
Adevărul sta la pândă
După prăda inocentă,
Iar din geana-i aburindă
O minciună-adiacentă

Pregătea lacrima crudă,
Simţind harponul venind,
Plin de ură şi de ciudă
Că m-a prins o zi zâmbind.
Şi-am visat visul visării
Într-o noapte nedormită
Pe când dorul aşteptării
Uda lancea ascuţită.
Dulce vânător de clipă
În vultur m-a transformat,
Pana-n versuri se-nfiripă,
Curge-n fluviul înspumat
Solzi alunecând alene,
Cerneala de pe retină
Smulge lacrima din vene,
Dorm, ştiind că-i a mea vină,
Dorm, visând că n-am visat
Că în lumea următoare
Sufletul abandonat
Explodează de culoare.
Ca un curcubeu sălbatic,
Din cuşcă eliberat,
Zburând pe norul acvatic
Somnul veşnic mi-a furat.
Ascund timpul în tăcere,
Vina nopţii mi-o asum,
Sfâşiată de durere
Beau lichid filtrat în scrum.

Aş fi strigat

Aş fi strigat în gura mare
Din templul tău când ai ieşit,
Aş fi răcnit în disperare,
M-am prefăcut că n-am zărit,
Nimic splendid, surprinzător,
Aş fi ţipat aşa de tare
Cum ţipă-n mine al tău dor,
Dar m-am scăldat în nepăsare.
Ţi-aş fi spus tot ceea ce simt
În miez de noapte când tresar,
Mi-ai spus odată că te mint
Şi de-atunci am un gust amar.
De-atunci doar Luna, solz de peşte
Mă leagănă cu mila ei,
Focul în flăcări mă-nveleste.
Doar unul dintre fraţii mei
În orice clipă-i lângă mine
Mă-mbărbătează şi-mi şopteşte:
"-Nu plânge, totul va fi bine!"
Şi-un trandafir îmi dăruieşte.

Iar dacă

Iar dacă azi am reuşit s-ascund adânc în al meu piept
Fără ca nimeni să nu poată citi în stele că te-aştept,
Iar dacă mâine voi mai şterge urmele paşilor pe cer
Fără ca nimeni să priceapă cât mi-e sufletul de stingher,
Iar dacă somnul va fi crâncen când visul mă va inunda,
Subconştientul meu cu tine de mână iar va colinda,
Iar dacă zorii îmi vor smulge ultimul strop de pe retină
Fără ca nimeni să observe că nu pot trage o cortină,
Aplauda cu-o reverenţă şi-apoi să mă retrag discret
Când sufletul meu îmi şopteşte la infinit să te aştept.
Iar dacă voi păşi prin noapte fără ca nimeni să priceapă
Că dragostea nu e o piatră, clătită-n grabă de vreo apă,
Iar dacă ceea ce voi spune nu va fi ceea ce gândesc
Este doar pentru simplu fapt că-n orice clipă te iubesc,
Aştept tăcând clipa ce vine, zâmbesc sperând că va sosi

Încerc să uit pe veci de tine, nu s-a inventat acea zi.

Orice-ar fi

Mult aş vrea să fiu un râu
Să curg lin spre prima vale,
Dar sunt doar un fir pustiu
Cu lacrimi pline de jale,
Aş vrea să fiu nor pufos
Prin furtuni să rătăcesc
Să-ţi ascult glasul duios,
Să-ţi șoptesc cât te iubesc,
Dar sunt doar o picătură
Prea mică şi neînsemnată,
Nu sunt doar o aventură,
Iubirea mi-este curată,
Chiar dacă din depărtare
Nu distingi așa ceva,
Tu ești raza mea de soare,
Și rămâi iubirea mea,
Peste nopți reci si furtuni,
Peste minute prea lungi,
Peste zile, săptămâni
Orice-ar fi n-ai să mă-alungi.

Catargul

Chiar de vei bea oceanul, drum nu voi regăsi,
Corabia uitări deja o cârmuiesc
Malul e plin de alge, pe el nu pot păşi
De astăzi nu mai vreau nici măcar să-ţi zâmbesc
Prin ape furtunoase, cu valuri cât un munte
Catargu-îl voi menţine cum nu am mai făcut
Ochii noştri nu vreau nicicând să se confrunte
Filmul a luat sfârşit, vâslesc spre început.

O mască

Privindu-mă-n vitrină mi-am văzut goliciunea,
Am dăruit din suflet, am devenit un vid,
Aseară-am aşteptat, nu s-a-ntâmplat minunea,
De-acum în preajmă mea voi construi un zid,
Îl voi picta cu farduri, cu verde argintiu,
Cu-o mască din petale de nuferi albi zglobi,
Voi îngropa tristeţea până nu-i prea târziu,

Voi afişa pictura, o voi impodobi.

Voi dărui de-acum doar ceea ce-am primit
Chiar de mă voi mira oglinda când privesc
O altă rochie nouă de astăzi am croit,
Sufletu-n ea-mi îngrop, dar supravieţuiesc

Fachirul şi furnica

Fachirul stă lungit în fulgi de rumeguş
Privind înspre furnică cum şade mititica
Într-un top de hârţoage îmbibate în tuş
Tristă că de mult timp nu a mai scris nimica,

Un greiere bătrân arcuşul şi-l ascute
Pe-a lui vioară veche ce scârţie a jale,
Cântând iubiri perfecte, cu dragoste cusute,
Ascunse de suspine pe ţărmuri abisale.

Un stol de porumbei spre fachir a virat,
Din vise tresărind, gândul îi încolţeşte,
Oricât ar fi de trist şi de adevărat
În sufletele lor adânc sălăşluieşte

Aceleaşi sentimente ce-i leagă într-un fel
Ca două paralele fără diagonală,
Suspină-ncet furnica, dar o aude el,
Priveşte către ea, trezit din amorţeală,

Idei fulgerătoare mintea i-au invadat,
O mie de cuvinte din vastul său bagaj
Furnicii i-a rostit, iar ea le-a ascultat
Şi-apoi le-a aşternut în versuri, cu curaj.

Fachirul şi furnica de-acum s-au înfrăţit
În nopţile târzii vor spulbera suspinul,
Pe topul de hârtie ce nu s-a irosit
Vor aşterne iubirea, îşi vor cântă destinul.

Labi Siffre - something inside so strong

Unul dintre fraţii mei, ce tristeţea mi-a simţit,
Încercând să îmi panseze astăzi sufletul rănit,
Mi-a dăruit melodia aceasta şi pentru voi...
Trebuie să ne clădim cu sperantă drumuri noi....

Cu cât clădeşti mai 'nalte ziduri
Cu atât cresc mai mult
Mă îndepărtezi de ce-i al meu
Şi mă faci să alerg mai repede
Nu mă poţi anihila
Nu poţi să îţi întorci obrazul
Nu contează căci...
Exista ceva înauntru atât de puternic...
Ştiu că o sa reuşesc
Cu toate că mă răneşti
Cu toate că ai crezut că mi-ai furat mândria
Dar este ceva atât de puternic..
Cu cât îţi astupi mai tare urechile
Cu atât mai sus zboară cântecul meu
Te ascunzi în spatele zidurilor Ierihonului
Iar minciunile tale se rostogolesc uşor la vale
Negi însăşi existenţa mea
Risipeşti ce-i al meu
Dar adevărul meu va străluci mult mai puternic
Iar ochii tăi vor fi orbiţi de acesta
Fraţi şi surori,
Când ei spun că nu suntem suficient de buni
Priviţi în ochii lor
Şi spuneţi-le
Că vom reuşi
Fiindcă purtăm în suflet
Ceva atât de puternic.

traducerea este realizată de:
Doru Florin Motronea.

http://www.facebook.com/note.php?note_id=282631844977&id=1277094954&ref=mf

Mi-e tăcerea...

Mi-e tăcerea o năframă invocată de mister,
Sau e numai dor de tine, aprig dor, fierbinte-n ger?
Mi-e tăcerea o crăiasă împietrită de durere,
Sau e dorul, sănătos, fără incubator sau sere?
Mi-e tăcerea un descântec, frânt din rândurile vechi,
Sau e dor de-al tău cuvânt, picurat pe la urechi?
Mi-e tăcerea o poruncă osândind a mea fiinţă,
Sau e numai dorul tău ce mă scaldă-n suferiţă?
Mi-e tăcerea adiere de vânt lin, pictând speranţă,
Sau doar dorul furtunos răvăşind exuberanţă?
Mi-e tăcerea un capac prins în cuiul osândirii,
Sau este numai produsul zmuls din ghearele iubirii?
Mi-e tăcerea o durere, glasul tău mult prea tăcut,
Mi-e un dor tacit de tine, îmi e dor de-al tău sărut!

Definiția iubirii

"Definiția iubirii" oare cine a-îndrăznit
S-o definească vreodată? acel suflet a iubit?
Cine știe ce înseamnă, într-o lume fără grai?
Să implore: "nu pleca! te iubesc! te rog mai stai!"
Cine știe câte nopți, clipe sau minute-n șir
Poate aduce iubirea sau răni cu-n trandafir?
Cine știe câte stele sunt pe bolta fericirii?
Cine oare-n lumea asta "definiția iubirii"
O poate spune-n cuvinte, o poate rosti vreodată?
Doar acel care trăiește, o iubire-adevărată.
Râd prin colțuri toți ghețarii, care nu știu ce-i iubirea
Și rostesc cuvântu-n grabă, sperând c-aşa nemurirea
Va fi plata lor cea vie, pentru că n-au suferit,
Au trecut prin viața asta, doar cu glasul au iubit,
Dar adânc în al lor suflet, n-au simțit nici... adiere,
Fiindcă n-au iubit de fapt, n-au simțit nici o durere.
"Definiția iubirii"? cine timpul își mai pierde?
Când aud ei de iubire, te privesc, ca pe-un fruct verde,
"Definiția iubirii" într-o lume înghețată
N-o poate spune-oricine, am recunoscut odată
Că pun suflet în iubire, fără vreun strop de rușine,
Astăzi recunosc, de asemeni, doar nu iubesc pe oricine,
Iubesc un suflet curat și îl voi iubi mereu,
Atât timp cât mă iubește, martor îmi e Dumnezeu.

De ce?

De ce eu nu pot spune nu?
De ce nu pot fi cum ești tu?
Cum sunteți voi, toți împreună
Și vă plimbați prin lumea bună,
De ce nu pot și eu uita?
De ce nu te pot evita?
Cum o faci tu de-atâtea ori...
De ce n-am și eu sărbători?
De ce nu pot minții ca mulți?
De ce-mi tot spui și nu-mi asculți
Nici visul până la sfârșit
De ce nu plec când n-am venit?
De ce mă scuz când motiv n-am?
De ce pierd zilnic câte-un gram?
De ce mă doare-aşa de tare?
De ce nu te-nec în uitare?
De ce nu vii în loc să pleci
Și sufletul în mine seci,
De ce îmi ceri să mă prefac
Când toate au câte-un capac?
De ce gândul nu-mi controlez?
De ce oare te tot visez?
De ce iubesc aşa de mult?
De ce-mi doresc să te ascult?
De ce n-am cum să te observ
Și-n mintea mea te tot conserv,
Aşa cum ai fost prima dată
De ce mă simt abandonată?
De ce poți spune că te doare
Enorm de mult în depărtare
Și nu faci nimic s-o scurtezi?
De ce tot spui că mă visezi?
De ce spui că îți este dor
Și nu-ți pui aripi de cocor?
De ce simt că beau iar venin?
De ce zâmbesc și nu suspin?
De ce să-ți fac ție plăcere?
De ce mă sfârșesc de durere?
De ce tot scriu și nu citesc?
De ce enorm te mai iubesc?
De ce zâmbesc fiindcă vrei tu?
De ce eu nu pot spune nu?

Asculta-ti inima!

Mi-ai spus: ascultă-ți inima!
Sub duș m-am dus să o ascult
Însă n-am putut sta prea mult
Și am ieșit, era doar ea
Cea care într-una te striga,
Eu doar m-amăgeam ca nebuna
S-o liniștesc, dar n-am putut
Eu te iubesc, prea mult, prea mult!
Asculta-ți inima! mi-ai spus,
Nu am găsit nici un răspuns
Degeaba am pus capul jos
Și am visat așa frumos,
Degeaba somnul m-a luat
Pe perna pe care-am udat
Visele toate-n orice zi,
Iar inima mea tu o ști
Am ascultat-o ...și mi-a dat
Răspunsul clar, net și curat
Numai pe tine te iubesc!
Ce aş putea să-mi mai doresc?
Cât aş putea să o ascult
Când te iubesc aşa de mult?
Am încercat ploaia plângând
S-ascult, mi-erai numai în gând...
Cântecul ce m-a fermecat
De zeci de ori l-am ascultat,
De sute sau de mii de ori,
L-am ascultat chiar până-n zori
Și te-am visat ca de-obicei.
Cu dor aprins de ochii tăi
M-am trezit inima s-ascult...
Dar te iubesc aşa de mult!
De nu mă regăsesc deloc
Nici pe pământ nu mai am loc
Sufletul îmi e plin de dor
Aş vrea cu tine doar să zbor
Și-n timp ce doar ne sărutăm
Inimile să ne-ascultăm.

Hraneste-ti sufletul iubind !

De nu-ți e teamă de cuvinte,
Rostește-le atunci când simți
Că s-au statornicit în minte,
De vei tăcea, eu cred că minți.

De nu ai teamă niciodată
Pe boltă Luna să privești,
Încearcă dragostea curată
Din suflet să o dăruiești!

Nu te grăbi în afirmații
De știi că mâine nu-i asa,
Degeaba azi faci exclamații
Ce mâine-n zori vor dispărea.

De-ai mai iubit odată-n viaţă
Și-aceea persoana te-a rânit,
Uit-o din prima dimineață
Nu o purta la nesfârșit,

Alung-o-n depărtări neclare,
Distruge-i amintirea-n zori
N-a meritat a ta iubire,
Alung-o-n hău fără culori!

Iubește tot ce ai aproape,
Hrănește-ți sufletul iubind
Orice minut din zi sau noapte
Dragostea toată dăruind,

Poți lumina tunelul vieții,
Înflorind cu a ta iubire
Ca roua caldă-a dimineții
Poți radia de fericire!

Oare doar eu sunt vinovata?

În seara asta-am înțeles că nu e numai vina mea,
Am încercat să mă feresc de gândul ce mă-învăluia,
Am încercat să te azvârl în lada plina cu-amintiri,
Dar mi-ai trimis în acea clipă, parfumul unor trandafiri,
Am încercat să tai de-odată iubirea ta din rădăcină
Dar, n-am putut, gându-mi zbura, numai la tine, am vre-o vină?
Oare sunt doar eu vinovată că te iubesc aşa de mult,
Că îmi doresc în orice clipă să te sărut și să te-ascult?
De ce nu recunoști că tu ești cel ce-a făcut primul pas
În drumul nostru spre iubire, iar de atunci în al meu ceas
Sălășluiește doar iubirea ce-n suflet loc și-a ocupat
Iar în minutele rămase sufletul mi-ai însiropat
Seară de seară, zori de zori cu al tău suflet cald si blând
De ce nu m-ai lăsat iubite să mor în mine-atunci plângând?
De ce mi-ai dăruit speranța și zâmbetul doar într-o zi?
Oare nu mi-ai intrat în viaţă cu gândul sfânt de-a te iubi?