Prinos

Un frate de suflet a scris un poem,
Cu mult adevăr şi multă durere
Ascunsă sub versuri precum un blestem,
Aşa plâng poeţii în vremuri de fiere.

Ne ducem speranţa în pânzele albe,
Hrănindu-ne pruncii cu lapte la plic,
Înecăm durerea în doze şi halbe
Golind cardul care şi-aşa-i de nimic.

Azvârlim gunoiul pe geam, nu la ghenă,
E drumul prea lung, iar groapa-i păzită,
De-atâţia gurmanzi, ca leii-n arenă
Aşteaptă o pungă cu jale dospită.

Am luat ieri salariul, l-am dat pe o rată,
Am fiert arpacaşul cu lacrimi cu tot,
Mai am de-o secundă şi-o ultimă plată,
Iar greva loveşte c-un bici peste bot.

Nu am nici tigaie, să fiu gospodină,
Să-nlătur uleiul din publicităţi,
Citesc pe-ndelete poeme-n surdină
Şi-mi caut menirea prin alte cetăţi.

Răcnim fără noimă, răcnim fără rost,
Sfârşiţi de durere ne purtăm amarul,
Îl punem de strajă, visând contra cost
La ziua de mâine, ne-ngroapă coşmarul.

Avem libertatea de-a scrie cu jale,
Aveţi libertatea de a ne citi,
Cu sângele nostru pe filele goale,
Ne-aducem prinosul c-un poem pe zi.

Cât încă are cerul stele

În noaptea asta-aş vrea să plouă

Peste metaforele mele,

Să sfâşii paginile-n două

Cu vise ferecate-n stele.

În noaptea asta-aş vrea să strig

"Mi-e dor de tine!" din rărunchi,

Să mă auzi, şoptind: "mi-e frig!"

Să fiu, din lacrimi, un mănunchi.

 În noaptea asta-aş vrea să-ţi dau

Doar un sărut, peste o mie...

În noaptea asta, simt că vreau

Să mă transformi în poezie.

În noaptea asta-aş vrea să plâng

Cât încă are cerul stele,

Sub sărutări, lacrimi să frâng,

Dansând doar pe palmele tale.

De nu cunoşti zborul

 

De nu poţi citi de la mine
Misterul care mă-nconjoară,
Nici lacrimile cristaline
Nu-mi poţi lua seară de seară.

De nu-mi poţi da nicio fărâmă
Din ceea ce-am avut cândva,
Aleg să fiu fir de ţărână
Decât să plâng în palma ta.

De nu-ţi dai seama cât de tare
Mă chinui să mă înţelegi
Că sufletul adânc mă doare,
Nicicând nu poţi să mă dezlegi.

De nu ştii să rosteşti cuvinte
Ci numai vorbe fără rost
Aleg s-aştern de-acu' înainte
Din clipele care au fost.

De nu ştii să-mi alini suspinul
Cu o privire adevărată,
 Aleg să beau pe veci pelinul
Din dragoste nemăsurată!

De nu cunoşti ce-nseamnă zborul
Pe aripi vii de fericire,
Nu poţi forţa calculatorul
Să dea delete fără oprire.

 

 

Susţinere

Trestia plângând se zbate
Precum norul dus de vânt,
Lacrimile picurate
Se-ntreabă câte mai sunt.

Lacul e deja o mare,
Marea e ocean de mult
N-are spaţiu, nici hotare,
Nici putere de consult.

Mii de cioburi de revarsă
Într-o sticlă-a nimănui,
Liniştea pierdută-i arsă
În nisipul gândului.

Spiritul iubirii piere
Fără şansă de izbândă
Înecat în val de fiere,
Se usucă, se afundă.

Urc pe bolta mea imensă
Să nu văd nimic în jur,
Totul pare o aversă
Fără miez, fără contur.

Văd cum vântul se-nteţeşte
Ploaia bate-n geam de piatră,
Lacrima se înmulţeşte,
Inundând a păcii vatră.

Petecul de nor mirific
Mă acuză de trădare,
Reuşesc să-l descalific
Printre stelele hoinare.

Versul curge în siroaie
Necuprins de-al urii gheară,
Sângele picură-n foaie,
Inima în flăcări zbiară.

Desluşesc în depărtare
Şanţuri pline de mâl crud,
Lacrima îmi e datoare,
Nu mai văd, nu mai aud.

Dau să-mi regăsesc menirea,
Răspândită printre flori,
Să-mi recapăt înfrunzirea
Crengilor frânte de mori.

Vântului să-i dau pedeapsa
Meritată, pe vecie,
Să-mi înlăture eclipsa
Hărăzită din pruncie.

Lupilor să le dau luna
Pentru urletul pierdut,
Să-nlătur din flăcări bruma
Trădătorului vândut

Pun răscrucea la fântână
Să-i descopăr claritatea,
Sparg oglinzile în mână
Să le-alung naivitatea.

Vorba crudă dovedeşte
C-a uitat să se mai coacă
În cuptorul ce mocneşte
Doar cu-n vârf firav de cracă.

Răsucesc o stea pestriţă
Dintr-o altă emisferă,
Strâng iluzii în lădiţă
Pentru-o viaţă efemeră.

Cioburile se-nspăimântă
Risipite pe sub plajă,
Zborul meu din nou încântă
Prinde viaţă, plin de vrajă.

Trestia, plângând, se ţine
De o lamă de cuţit,
Versul curge şi revine,
Niciodată n-a minţit.

Sub metafora pufoasă
Lacrima s-a estompat,
Muza n-a fugit de-acasă,
Doar cerul s-a bifurcat.

Izgonit dintr-o poveste
Se înalţă norul sfânt,
El mă susţine pe creste
Iar, Dumnezeu pe pământ.

Sub clar de lună

Aplauzele nu mai contenesc,
Din ele-mi fac potecă despletită,
Resping izbânda drumului grotesc
Sub haina scurtă, veşnic netivită.

Răsfrâng gânduri firave pentru orbi,
Aprind lumina punţilor trecute,
Ca-ntr-o caniculară eră să mă sorbi
Din clipele-ngheţate, neştiute.

Mirific mă ridic la buza vieţii
Să despletesc silabe bâlbâite
Izbind dicţionarul dimineţii
De-un răsărit înrourat, cuminte.

Actorul s-a desprins de scena goală,
Triumfător crezând că i-a fost rolul
Trântind cu uşa-n lacrima letală,
Acum vânează virgula, cu solul.

Cuprind cu braţele rănite răsăritul
Îngemănând un val de chibzuinţă,
Cu dragostea ce-nvinge infinitul,
Să-ţi împresor suav a ta fiinţă.

Sub pavăza realităţii simple
Dorinţe neştirbite năpădesc,
Iscând altarul lacrimilor ample
Din dorul aprig, supraomenesc.

Citeşti în ochii mei tăcerea arsă
Ca şi când ceru-a scris nedescifrat
Cu gheara fumegândă ca o farsă,
Mizând pe-un curcubeu imaculat.

Mă completezi în vreme de restrişte
Cu mângâieri, furtuni catifelând,
Nebănuind cât poate să mă mişte
O simplă adiere pusă-n gând.

O lacrimă fierbinte se mai zbate
Pe-obrazul nostru prea îndestulat,
O împărţim la doi, trecând de noapte
Să răsădim un soare pe-nserat.

Misterios te caut printre stele
Când luna-ncearcă să mă limpezească,
Te regăsesc strângând visele grele
Cu braţul drept şi-o grijă îngerească.

Istorisesc lăuntrice dorinţe
Fără perdeaua bine apretată,
Îngăduind vechilor cunoştinţe
Să-mi sfătuiască inima ciudată.

Sunt sus, pe norul meu de altă dată,
Mai pot încă zbura dintre nămeţi,
Va plânge cerul, pentru voi, îndată,
Sătul de-atâtea pietre şi săgeţi.

Firească-mi este crunta nepăsare
Sub goana voastră de-a mă deforma,
Nicio secundă acră nu mai doare,
Istoria nu se va repeta.

Iubirea poate naşte clar de lună
Şi curcubeul poate reveni
Fiindcă iubesc enorm, ca o nebună
În ritmul  neştirbit al inimii.

Publicată în antologia : Romeo şi Julieta la Mizil
ediţia a-IV-a

A fi poet

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

A fi poet, în astă lume,
Unde și soarele se stinge,
A visa la un vis anume
Când gheaţa lunii te atinge,
A fi poet, dintr-o minune
Sau din dorința de-a distruge
Tot ce-i urât pe-această lume,
E taina ce-o păstrez în sânge.

A fi poet, când versul curge
Pe apa sâmbetei ciudată,
Când scopul virgulei atinge
Iubirea înrădăcinată,
A fi poet, când lumea-i plină
De lacrimă și de durere
E-o condamnare fără vină,
A fi poet, nu-i o plăcere.

A fi poet, în jungla deasă
Unde nici lacrima nu curge,
Când rimele nu sunt acasă
Și totuși versul alb învinge,
A fi poet, dintr-o-întâmplare
Sau doar din setea ce împinge
Să mă înec în disperare,
E taina ce-o păstrez în sânge.

A fi poet, când plânge cerul
Lovit de a naivității forță
Când sufletul doboară gerul
În noaptea fără nicio torță,
A fi poet, în floarea vieții,
Când rătăcești necontenit
Bântuit de umbrele ceții,
A fi poet, nu-i un sfârșit.

Anonimului

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Privește-mă cu ochii minţii,
Nu-njura pe sub ochelari,
Să alungi demonii şi sfinţii
Sub lespezile cele mari.

Citeşte-mă doar printre rânduri
De nu-nțelegi ce-am vrut să spun,
Nu mă împovăra cu gânduri
Pătate de orice săpun.

Priveşte-mă în zorii zilei
Când soarele îşi scaldă faţa,
Nu-mi întina liniştea filei
Cu gerul care sparge gheaţa.

Citeşte-mă cu îndemânarea
Unui romantic visător
Ce-a transformat în lacrimi marea,
Purtat de ultimul vapor.

Scufundă-mă-n sinceritate
De vrei să îți vorbesc deschis,
Fără metafore sărate
Uitând de fapt ce-aveam de zis.

Nu mă lovi cu-anonimate,
Nici nu mă lăuda prea mult
Chiar dac-ai cumpărat dreptate
Din târg, nu vreau să te ascult.

Toamna iubirii noastre

Ştii? Într-o zi, când vei zâmbi,
Neobservat, te voi zdrobi
La masa unde ne-am privit
Şi-ncă te-aştept, necontenit...

Ştii? Într-o zi, la colţ de nor,
Când voi simţi un alt fior
Cu-n vers şoptit te voi topi.
Metafore voi încropi.

Pe cerul nostru, verde crud,
Refuzând glasul să-ţi aud
Din simfonia de culori,
Să-ţi mai extrag dintre ninsori
Miresme calde pe genunchi,
Să-ţi picur dragostea-n rărunchi.

Ştii? Într-o zi, te voi uita!
Nici măcar nu voi regreta
C-am diluat a ta culoare
Pe-alei de toamnă roditoare.

Ştii? Într-o zi, vei fi trecut!
Iar spaţiul unde te-ai născut
Va fi doar o biată ruină
Din care-am ieşit la lumină.

Mi s-a prescris tratament

Mi s-a prescris tratament: doze mari de nesimţire,
Să urăsc, să mă iubesc, să uit tot ce s-a-ntâmplat,
S-alung din sufletul meu floarea numită iubire,
Să accept lumea aceasta, cu tot ce-are-n lung şi-n lat.
Să mă schimb de fapt pe mine, pentru-a merge mai departe.
Să nu m-ascund după versuri, metaforic să... adorm,
Să nu iert vreo lovitură, să urăsc până la moarte,
Să fiu o altă fiinţă, în stâncă să mă transform.
Mi s-a spus că-s vinovată pentru toată viaţa mea,
Că mi-aş fi clădit o lume liniştită, iubitoare,
Mi-am păstrat în ea copiii luminaţi doar de-a mea stea,
Ca o cloşca speriată, sub aripi ocrotitoare.
Mi s-a spus că nu e bine să fiu ceea ce-mi doresc,
Tratamentul indicat se dă chiar fără reţetă,
Să nu mă complic cu vise..., mi s-a spus să nu iubesc!
Să devin nepăsătoare, rece, crudă, indiscretă,
Să fiu o altă persoană, dureri în piept să nu am...
Să nu am suflet în mine, să port inimă de piatră.
Lacrima să nu mă-nnece, suspinul să nu-l cunosc,
Să fiu sloi fără simţire, ceea ce n-am fost vreodată,
Dar, dacă voi reuşi, oare cum mă recunosc?

Încrederea e floare rară

Metafora de-aş arunca
Din rimele cele mai vechi
O clipă doar de-aş abdica,
Pe lâng-ale tale urechi,
Pe plete să-ţi cobor alene,
În inima să îţi ajung,
După ce-am sărutat pe gene
Visul curat, să îţi alung
Din suflet orice îndoială,
Din ochi părerea fără bază
Ce-i de fapt superficială...
Nu pot, iar asta mă-ntristează.
Mă tot întreb ce s-a-ntâmplat
De ce crezi tu că-ţi calc pe urme?
Tot ce-ai rostit e-adevărat?
De ce visezi că-n uniforme
M-aş îmbrăca cum mulţi o fac,
După atât-amar de zile?
Crezi că-n minciună mă complac
Metamorfozând dor de tine
Şi nu-ţi spun verde-n faţă tot?
Oare ce crezi că m-ar reţine?
...Să tac... din viaţă să te scot...
...Să numai zbor pe culmi alpine...
Să nu-ţi mai scriu nici strop de vers?
De teamă că-nţelegi greşit
Cum ai citit astăzi... invers...?!?
Să-mi construiesc alt drum... spăşit...
Aş putea mâine, dar nu vreau
Doar tu mi-eşti înger păzitor
Pe-alte alei nu vreau să stau!
Tu nu eşti simplu trecător!

Încrederea e floare rară
Ca şi iubirea dragul meu,
Nu vine-n zori - pleacă spre seară...
E floare de la Dumnezeu!
Nu se-ofileşte peste noapte,
Iubirea mea nu-i o părere
Nu-i vorbă-ascunsă printre şoapte!
Iubirea mea e-a ta avere!
Iar de nu crezi c-ar fi reală
Aşa cum am pretins mereu...
Mă înec într-o bănuială...
Ce e cu tine dragul meu?