De-aceea enorm te iubesc!

Aş vrea să ies, prea tare zbier,
Aş vrea lacrima s-o opresc,
Să nu-mi mai fii gondolier,
La pieptul tău, vreau să zâmbesc!
 
Aş vrea să mă răpeşti din lume
Cum o faci tu mereu, iubite
Să mă-nconjori cu multe glume,
Să îmi pătrunzi din nou în minte.
 
Să îmi aşezi pe raftul plin
De lacrimi şi suspine zeci
Sufletul tău cald şi divin...
Aş vrea să vii, să nu mai pleci!
 
Aş vrea să nu depind de tine,
Cerneala să nu-ţi mai cerşesc,
Pe-orice copac, pe culmi alpine
Să aştern vers, să te iubesc.
 
Fără să-ţi fiu veşnic datoare,
Că-ţi fur cuvântul din cuvânt...
Dar eu, sunt singură sub Soare,
Sunt singură pe-acest pământ.
 
Atunci când nu-ţi aud o şoaptă
Sunt luptă fără conţinut,
Suflet pierdut sub pielea coaptă
De viaţa prin care-am trecut.
 
Sunt suflet rătăcit de rele
Într-un corp îmbibat de cer,
Doar lângă tine zbor spre stele...
De mult nu mai e un mister.
 
Se ştie că doar tu îmi dai
Din sufletul tău cald şi bun
Căldura nopţilor de Mai
Iar eu în vers o cânt, o spun.
 
Fără s-ascund vreo picătură
Cu-a ta iubire mă mândresc!
Tu mă sustragi din lan de ură
De-aceea enorm te iubesc!
 
Tu mă ridici din clipe grele
Prin care mă târăşte viaţa,
Doar ochii tăi ca două stele
Îmi mai îndepărtează ceaţa.
 
Din astă lume rea de seară
În care iarna locuieşte,
Doar tu îmi aduci primăvară
În viaţa ce mă biciuieşte.
 
Lacrima nu pot s-o opresc
Decât la pieptul tău iubite,
De-aceea enorm te iubesc!
Iar versul meu nicicând nu minte.