Îndrăznește!

 

Am îndrăznit să visez
conștientă cât sunt de puternică.
Am învins
învingând teama de prăbușire.
Radiez ca soarele! 

În miez de zi…
Am voie?
Simt că sunteți de partea mea… 

Zburați cu mine de mână. 

Vă pot împrumuta o pereche de aripi.
Totul este să aveți încredere în viață,
lumină, pace, Dumnezeu. 

De acum puteți zbura…
nimic nu vă poate sta în cale…
nici măcar eu.

să-ţi fiu o amintire

Îmi voi învinge teama,

coase din lacrimi umeri,

aripi de trecătoare,

să zbor peste nămeţi,

să te întrebi de unde

mai am cununi pe frunte,

surâs în noaptea albă

şi parte de senin.

Să-mi cauţi vocea caldă

să-ţi depene poveţe

sub vorbe-nsângerate,

pedepse fără număr

să-ţi fiu o amintire,

un vis grăbit în noapte 

sătulă de întuneric

să nu mă mai găseşti.

joc, jos, joi, jar... juni...

 

 

Ridică-ţi aripa şi du-te!
Nu te uita-napoi, deloc!
Pe-o creangă dorm trei pagini mute,
au obosit de-atâta joc.

Se leagănă de vânt o frunză
luptând cu codrul nemilos
ce-a fost pictat pe-aceeaşi pânză
şi-a adormit, plutind în jos.

Mai lasă-mi aripa o clipă,
nu-mi smulge versul dintre noi
dezamăgirea se înfiripă
deja, de marţi şi până joi.

Mâine voi fi o amintire
şi-un vers târziu născut din jar,
mă voi opri din nemurire
numai aşa preţ de-un calvar

E limpede că niciodată
nu voi mai crede în nebuni
ce-n jar, de joi, pe jos se joacă
în chip de îngeri, printre juni.

 

 

Aripile tale m-au învăţat să zbor

 

 

 

De mi-ai întinde vorbele pe pâine
din lacrimă n-aş mai ieşi curând,
te-aş dărui uitărilor, de mâine
să te iubesc purtându-te în gând.

M-ai săruta, firesc, înlăcrimată
pe umbra zorilor fără temei,
şi-aş împleti, de stele acuzată
un fruct zdrobit de vers, pe ochii mei.

Târziu, pe creste, aripile tale
m-au regăsit, sfârşită la izvor,
şi-au zugrăvit iluzii inegale
din lacrimă să-nvăţ din nou să zbor.

 

 

 

Pahar de pelin

 

 

 

Cu gândul te caut,
prin şoapte de fier,
plângându-ţi din flaut
cu note din cer,
îmi duc noaptea dură
la capăt de zi,
mă nasc picătură
şi mor spre-a trăi.

Mă scurg în fântână
pe lespezi de dor,
alee nebună
şi aripă-n zbor,
aleg jumătatea
de moarte-n final
să-mi spulberi dreptatea
ce murmură val.

Visez în osânda
ce arde pe rug
să-ţi donez dobânda
firavă de jug,
să-mi semăn iubire
din tărâţe verzi
s-adun răstignire
când n-ai să mă crezi.

Mă lasă, pe geană
sărutul să-ţi pun,
să fiu pământeană
de dor mă supun,
să-ţi tulbur oceanul
din mările reci,
căutând finalul
păşesc pe poteci.

Durerea mă soarbe,
iubirea ridică,
suspinele oarbe
din hohot abdică
o rană adâncă
pe suflet de crin
izbit de orice stâncă
şi-un aprig destin.

Întrebi ce se-ntâmplă
din jalnic răspuns,
te sărut pe tâmplă
şi-ţi smulg nepătruns,
bezmetică noapte cu aer divin
mă rupe, mă frânge,
mă stoarce din vin
în strugure acru, ce nu ne ajunge,
pahar de tristeţe, pahar de pelin.

Ca la carte

 

 

Dintr-o parte-n altă parte
totul merge ca la carte,
lespezi reci căzând deşarte,
lacrima ce ne desparte.

Zeci de vise nevisate
se întrec în aţipire,
totul merge ca la carte...,
dragoste fără iubire.

Ieri se desluşea ţărâna
azvârlită peste ape,
astăzi dorm întinzând mâna,
viselor nesfărâmate.

Milioane de cuvinte
se aşează  rând pe rând,
locuind la mine-n minte
mă vânezi cutreierând.

Dintr-o parte-n altă parte
totul curge ca şi uns,
cupa timpului împarte
stelele-n vis nepătruns.

Aripi large umple cerul
desenând zboruri ciudate,
în oglinzi revăd misterul
filelor smulse din carte.

Nicio boare nu aduce
o secundă de uitare,
în oglinzi să se usuce
verzi coperţi nepieritoare.

Gânduri reţinute

 

 

 

Am încetat să-ţi bat în zori, în poartă,
Cu vorbe dulci, cu lacrimi nevăzute,
Am adunat în scrinul fără soartă
Iubirea toată,  gânduri reţinute...

N-am mai pictat pe chip zâmbete goale,
Nici n-am ascuns de ochii tăi iubirea,
Am păşit demn, tăcut, firesc, agale,
Pe-alea care mângăie privirea.

Am băut stropi amari de neputinţă
Cu insomnii ce mi-au marcat destinul,
Strângând la piept izvorul de credinţă
Mi-am construit aripi ce-au topit chinul.

Nu ţi-am destăinuit nicio-ntâmplare,
Cum nici tu n-o mai faci de mult, iubite,
Eşti prea departe, depărtarea doare...
Sau poate nu, nu-mi mai aduc aminte...!?!

Am încetat să-ţi spun seară de seară
Cu ce-am greşit, cât am înaintat,
Cât mă aprinde, cât o să mă doară
Sau poate nu... poate că te-am uitat...?!?

Poate că-n toată această întâmplare
Tu eşti cel ce-ai iubit cu-adevărat,
Eu mă aprind când depărtarea doare
Sau poate nu... poate că te-am uitat...?!?

 

 

Dincolo de oglindă

 

 

Priveam dincolo de-oglindă
Să nu-i tulbur limpezimea,
Aripile îmi colindă
Atingându-mi profunzimea.

Veşnicia stă ascunsă
Printre clipele de mâine,
Noaptea, cea cu stele unsă,
Doarme-n firimituri de pâine.

Învelesc un vis cu geana,
Să nu se mai zgribulească
La acelaşi piept cu goana
După mantia cerească.

Las secundele să zburde
Ciripind din floare-n floare,
Stropii lacrimilor surde
Le vin în întâmpinare.

Pe un mal, întins la soare
Şade dorul meu de tine
De parcă nimic nu-l doare,
Liniştea i se cuvine.

În oceanul meu de clipe
Se nasc fără doar şi poate
Şoapte, ce-şi doresc să ţipe
Chiar, târându-se pe coate.

Într-un colţ se tolăneşte
C-o imensă nonşalanţă
Tăcerea, care loveşte
Din prea pură aroganţă.

Dincolo de luciul mării
Şi de norii agitaţi
Se ivesc paşii uitării,
Ce-i credeam abandonaţi.

Doar o parte mai păstrează,
Probabil din imprudenţă,
Frunza, ce-i administrează
Roua, pentru dependenţă.

Câte-un fir de cer se crapă
Încercând să iasă-n frunte
Dar, în urma lui se sapă
Drumul iscălit din munte.

Liniştea cade divină
Călcând pe singurătate,
Vântul poate să se-abţină
Din bătăi, încă o noapte.

O poveste-a fost rescrisă
Pe-un colţ alb de sunet fals
Cu-o cerneală indecisă
Dintr-un pas firav de dans.

Ştergeam colţul de oglindă
Cu-n surâs încercănat,
Valurile să-mi cuprindă
Zorii ce m-au inundat.

Să-mi înlăture misterul
Legănat de vraja mării,
Martor să-mi fie doar cerul
Că nu te pot da uitării.

 

 

 

În palma ta

 

 

Ia-mă-n palma ta o noapte,
Pune-mi stelele pe tâmple
Visele mele răscoapte
În zori să mi se întâmple.

Pune-mi numai o privire
În suflet, să mă ridice,
Frânte aripi să-mi deşire,
Să zbor, plină de alice.

Pune-mi glasul tău sub coală
Să-mpletesc un colţ de cer
Fără nicio bănuială,
Fără niciun grănicer.

Sub pernă, să pot dormi,
Mi-ar fi de ajuns o geană,
Stelele ar aţipi
Mângâiate pe sprânceană.

Fără trudă, aş putea
Sufletul să-mi odihnesc,
Topindu-mă-n palma ta,
Pe tărâmul îngeresc.

 

 

 

Sub tăcere

Ascult iarba cum respiră
Toropită-n fericire,
Pentru că nu mă mai miră
Decât râul de iubire.

Tac răcnind spre ceruri 'nalte,
În iluzii de-o secundă
Vântu-ncearcă să mă salte,
Sufletul să mi-l pătrundă.

Pe cei ce n-aud tăcerea
Cum se zbate-n al meu trup
Şi-mi pun vreascuri pe durerea
Ce-o port, n-am să-i întrerup.

N-am să le mai arăt drumul,
Tac cu şoaptele pe buze,
Îmi voi modela costumul
Printre stelele confuze.

Voi sclipi din ce se poate
Când sub biciul lor voi geme,
Strecurându-mă pe coate
Printre lacrimi şi probleme.

Tac izbindu-mă de ziduri
Construite-n lipsa mea,
Tulpina plină de riduri
Îmi ascultă liniştea.

Tac, cum tac cei fără aripi,
Fără slovă şi îndemn,
Aştern ţipetele-n pagini
Desfrunzind limbaj de lemn.

Tac, când mă confunzi cu ceaţa
Învinsă spre amiază,
Oferindu-ţi toată viaţa
Dacă ţi se asortează.

Tac, cum tac fulgii de nea
Topindu-se-n palme crude,
Ca o lacrimă de stea
Ce-n roua ierbii se-ascunde.

Ca o simplă lumânare
Aprinsă când se-nserează,
Iar când soarele răsare
Tăcerea-o avantajează.

Citeşte-mi cuvântul

 

 

Citeşte-mi cuvântul şi-afirmă, te rog,
Că nu-mi eşti în suflet în fiece clipă,
Că mi-ai dat speranţă şi-ai pune zălog
Că nu-mi eşti văzduhul, că nu-ţi sunt aripă.

Citeşte-mi cuvântul şi spune-mi măcar
Că poţi fără mine s-aduni primăveri,
Că nu mi-ai dat aripi, că sunt un coşmar
Ţi-aduc disperarea şi n-ai ce să-mi ceri.

Citeşte-mi cuvântul şi smulge-mi din piept
Iubirea nebună ce-o port fără grai,
Orbită de ochii pe care-i aştept
Să-mi dea doar speranţă şi-o gură de Rai.

Doar în El

 

 

Am ucis un gând în faşă
Devenind o criminală,
L-am lovit cu o cravaşă
Până l-am strivit pe coală.

M-am luptat cu soli de pace
Ce-ncercau să-l reînvie
Dar, o lacrimă dibace
L-a distrus pentru vecie.

Timpul încerca să-l spele
De suspine şi dureri,
Ciripit de rândunele
Prin petalele de ieri.

L-am ucis, lăsând aripa
Să plutească-n crezul său,
Ador să-mi descopăr clipa
Cu-ncredere-n Dumnezeu.

El e singurul ce-mi ştie
Sufletul misterios,
Doar în El, pentru vecie
Mă încred, visând frumos.

Cei ce vor să mă doboare
Din orice motiv minor,
Ştiu că n-au nicio culoare
Sub lumina stelelor.

 

 

Timpul spune mult mai multe

 

 

Nu te voi lua de aripă,
Ca pe-un simplu muritor,
Să-ţi arăt ce-nseamnă clipă
Risipită pe covor.

Nici nu vreau a mă cuprinde
Din răsărit la apus,
Pe doi zloţi, tainic mă vinde
Când orbeşti privind prea sus.

Nu-s demnă de piedestale,
Nici de stele prinse-n plete,
Aţipesc printre petale
Măcinată de regrete.

Nu te voi lua de guler
Să-ţi modelez nepăsarea,
În genunchi, mă rog, pe taler
Să nu-ţi fie pusă sarea.

Nu cunosc, nici nu mă-ncântă
Zbor cu pietre căptuşit,
Sufletu-n mine cuvântă
Chiar şi când am răguşit.

Timpul mut va spune totul
Grăbindu-se să plătească,
Nu cu bâta sau cu zlotul
Ci cu mila Lui cerească.

Poate am eu vieţi în spate,
Sau poate ieri m-am trezit,
Obosită-s de dreptate
După ce ai pătimit.

Zborul meu, dus în tăcere,
Pretins de clarvăzători
Poartă aripi de durere
Dar, m-alină printre nori.

Cuvântul meu n-are plasă,
Nici la bine, nici la greu,
Am pită caldă pe masă
Din mila lui Dumnezeu.

Timpul spune mult mai multe
Decât aş putea descrie
Deşi, mulţi n-au cum s-asculte
Susurul de pe hârtie.

Şi totuşi

Şi totuşi aş aşterne două rânduri
Deşi, probabil nu mă vei citi,
Mai am abandonate printre gânduri
Cât de puţin sau mult îmi vei lipsi...

Şi totuşi aş mai scrie trei cuvinte
De rămas bun sau de bine-ai venit
Dar, teamă-mi e că fără jurăminte
N-am să mai cred că dorul s-a sfârşit.

Curând va creste iarba înrourată,
De ochii mei curând îţi va fi dor,
Voi hrăni dragostea adevărată
Purtând aripi de suflet iubitor.

Şi totuşi am să-ţi scriu o slovă, două,
Din cele ce se potrivesc oricui,
Cuvântul meu e purul bob de rouă,
Ce-aduce alinare dorului.

Şi totuşi cerul mi-este mai aproape
Decât mi-ai fost în nopţile târzii
Când dorul tău în piept nu îmi încape,
Şi totuşi voi aşterne poezii.

Zorii unei poezii

 

 

Credeam că lumea se sfârşeşte
Sub ceaţă şi ipocrizie,
Credeam că luna îmi zâmbeşte
Doar pentru a-mi oferi mie
O alinare-n nopţi târzii,
Când insomnia nu se lasă
Pe stele să-aştern poezii
Din stropi de dragoste aleasă.

Credeam că lumea se scufundă
Încet dar sigur, uneori,
Că tot ce zboară se confundă
Când soarele i-ascuns în nori.
Credeam că aripi protectoare
Ai întins doar pentru o zi
Să-i dai iubirii o culoare
În zorii unei poezii.

Credeam că doar în visul meu
Exişti, fără nicio îndoială,
Că numai bunul Dumnezeu,
Cu grija Lui monumentală,
Încrederea-mi poate reda,
Să mă ridic, să înfloresc,
Să uit de tot ce-mi îngheţa
Sufletul şi să te iubesc.

Mă nasc pentru o seară

 

 

 

Mă nasc pentr-o secundă să pot muri o viaţă,
Îmi clădesc nemurirea c-un suflet muribund,
Cu trupu-n neputinţa de a zbura prin ceaţă
Pun fluturilor aripi şi-n lacrimă m-afund.

Mă nasc pentru lumină în bezna netrunchiată
Să răstorn candelabrul cerului peste nori,
Să-mi zămislesc din cioburi iubirea demodată,
S-o presar peste lume în sute de culori.

Mă nasc pentru o clipă să-ndur pe veci durerea
Copacilor tomnatici, înlăcrimaţi de furtul
Chiciurii aşternute pe ramuri, în tăcerea
Ce naşte altă lume, împrăştiind argintul.

Mă nasc pentru o viaţă să înţeleg misterul
Aflat în umbra morţii dictată de puteri
Născute pentru-o clipă să înteţească gerul
Ce se topeşte-n şoapta firavei primăveri.

Mă nasc pentru o seară să-ţi dăruiesc iubirea,
Să-ţi caut dimineaţa în roua ochilor,
Să te iubesc o noapte cât toată nemurirea
Ce s-a iscat în mine topită de-al tău dor.

 

 

 

Când lacrima se va opri

Chiar de va fi să mor de dor,

Tu să păşeşti cu mine-n gând,

Voi reveni, vibrând în zbor

Să te sărut, curând, curând.

Chiar de va fi să mă topesc

Cum se topeşte lumânarea,

Tu să nu uiţi cât te iubesc

Şi nicicând n-am gustat uitarea.

Chiar de va fi să-mi pui pe geană

Ultim sărut înlăcrimat,

Ce-ar lecui oricare rană,

Să vii, chiar de nu te-am chemat.

 Chiar de va fi s-ajungi când cerul

Se va deschide pentru-o clipă,

Să duc cu mine tot misterul

Iubirii noastre pe aripă.

 Chiar de va fi să vii-ntr-o noapte

Când lacrima se va opri,

 Şi-n Carul Mare, de departe,

Vor plânge stelele, să vii!

Chiar de va fi s-ajungi când norii

Din pagini se vor risipi,

Mă vor strecura cititorii

Dar, numai tu mă vei găsi...

Chiar dacă lacrima albastră

Pe pagini se va dilua,

Tu să nu uiţi iubirea noastră,

 Cum nici eu nu te pot uita!

Orice va fii, toţi suntem lut

 

Tu ştii că eu nu aş pleca

Doar pentru-a face cale-ntoarsă.

Te-ai speriat, iubirea mea?

Cum să îţi las inima arsă?

Eram pe drumu-acela dar,

Ştiam că mai am mult de scris.

Cât m-am zbătut, nici n-ai habar

Şi câte-n gând aveam de zis...

Ştiam că nu s-a terminat,

Că voi mai scrie mult şi bine,

Doar te iubesc neîncetat

Chiar şi în viata care vine.

Eram pe acel drum, iubite

Dar, nu-ncetam să mă gândesc

Că locul tău e-n a mea minte,

 Oricâte stele mă pândesc.

Iar, dacă totuşi, voi zbura

Mai sus decât îmi e permis,

Tu să nu uiţi, iubirea mea

C-ai fost mereu în al meu vis.

Orice va fii, toţi suntem lut

Dar, numai eu ţi-am dat iubire.

Fii sigur că nu m-ai pierdut,

Voi fii sus, s-adun fericire.

 

Oricâte aripi voi avea

Sau poate vele de vapor,

Pe cerul tău voi fii o stea

Care va tremura de dor.

Îţi voi zâmbi, cum fac mereu,

Voi încerca să strălucesc,

Să îţi arăt, iubitul meu

Că şi din ceruri te iubesc!

 

 Orice va fii, toţi suntem lut,

Tu-mi eşti ulcior cu apă vie,

Oriunde-aş fii, n-am dispărut,

 Sunt aşternută pe hârtie.

Mă poţi citi în orice seară,

Oricând vrei, mă poţi răsfoi,

Sunt aburul din călimară

Ce-n veci de veci te va iubi!

Iubirea nu-i la normă

Adun firimituri de vise,
Peste noapte revărsate,
Să clădesc stele promise
Îngerului trist, ce poate
Să mă îmbrace în lumină
Cu-o singură îmbrăţişare,
Aripile să-mi susţină
Ca o binecuvântare.

Pun pe vatră lemn de dud
Să fierb viermii de mătase,
Stelele să le aud
Cântând nopţilor ploioase
Dintr-o frunză ruginită
Ce se zbate de durere
Într-o lume împietrită
De măşti fără mângâiere.

Strâng bucată cu bucată
Să îngemănez o clipă
Nici prea lungă, nici prea lată,
Cât să nu mai fac risipă
De cuvinte fără formă,
Să înţeleagă muritorul
Că iubirea nu-i la normă
Cum nu-i de vânzare dorul.

Zadarnic îmi dai dreptate

Vezi, stelele se plâng că iarna
Le-ngheaţă aripile-n zbor
Dar, nu şi-au pus din timp alarma,
Să-şi zvânte lacrima pe-un nor.

Vezi cum zâmbeşte, dimineaţa,
Un fluture ce ştie bine
Cât are el de scurtă viaţa
Şi cât de verde va fii mâine...

Vezi, curcubeul cum zâmbeşte?
În colţul gurii, plictisit,
Atâtea fulgere-l loveşte
Şi totuşi nu s-a irosit.

Vezi cum revine trenu-n gară
Pe două linii paralele?
Cum poartă paie-n miez de vară
Spre cuib, acele rândunele?

Vezi cum baloane de săpun
Se risipesc împestriţate
Deşi, sunt pe ultimul drum
Dăruiesc zâmbete, nu noapte.

Vezi cum se scurge timpu-n mine?
Prin câte flăcări am trecut
Şi totuşi ard, la fel ca tine
În ritm vioi, necunoscut.

Vezi câte paie am sub geană?
Şi totuşi zbor în lumea mea,
Nu-ţi cer pervers, lacrimi în cană
Dar, nu-mi distruge liniştea.

Zadarnic azi îmi dai dreptate
Iar, mâine ceru-mi demolezi,
Eu văd prea multe, văd prin noapte
Chiar dacă nu realizezi.