Trecere prin veac

Trec prin timp de parcă veacul
S-ar fii regăsit în ger,
Caut lacrimilor leacul
Implorând stelele-n cer.

Trec prin timp de parcă leacul
S-ar găsi-n stive enorme,
S-ar împrăştia cu sacul
Din farmacii uniforme.

Trec prin timp de parcă sacii
Cu sămânţă de tristeţe
Îmi pictează-n vară macii
Redând grânelor bineţe.

Trec prin timp de parcă macii
Ar însămânţa dorinţe
Din care-au crescut copacii
Plini de boli şi suferinţe.

Trec prin timp de parcă ramul
Frânt de fructul anilor,
Sfidează lumina-n geamul
Infinit al clipelor.

Trec prin timp de parcă timpul
A-mpietrit sub stânci imense,
Redefinind anotimpul
Pentru albe recompense.

Trec prin timp de parcă pasul
Încă nu s-a inventat,
Îndrăznesc să întorc ceasul
Ce secunda-a amputat.

Trec prin timp de parcă ceasul,
Răstignit pe geana lunii,
Înmărmureşte compasul
Chiar în toiul rugăciunii.

Trec prin timp spre universul
Rătăcirii omeneşti,
Redând paginilor versul
Ce te-ndeamnă să iubeşti!

Trec prin timp purtând iubirea
În suflet ca pe-o comoară
Îmbrăţişând fericirea
Că timpul nu mă doboară.

Un vers de mângâiere

Din nou în lacrimi m-am scăldat,
Din nou m-a cuprins dorul,
Tristeţea ta m-a invadat,
Nu-mi pot regăsi norul,
Să urc pe el, să-i cer odihnă,
Să-mi pună-n lacrimi miere,
S-aştern măcar un vers în tihnă,
Un vers de mângâiere.

Cerneala şi-a pierdut culoarea
De când n-ai mai venit,
Nici norii nu-mi mai dau splendoarea,
Prea sunt de neclintit.
O insomnie înlăcrimată
Mă poartă peste noapte
E-aşa de crud de astă dată...
E-atâta ger în şoapte...

Stelele mă privesc uimite
Din cerul nostru, stors de ploi,
Mi-ai dat o mână de cuvinte
Dar, aş fii scris un muşuroi.
Esenţa-ţi dulce îmi lipseşte
Pentru un vers de mângâiere,
Nu-mi auzi sufletul? Răcneşte,
Arzând în lacrimi de durere.

Tu niciodată n-ai fost trist,
Tu mă înveseleai mereu
Cu-n sunet de violonist
Picurat în sufletul meu.
Cuvântul tău, dur ca o stâncă
Săruta ca o adiere
Oricât mi-era noaptea de-adâncă,
Scriam un vers de mângâiere.

Din nou trecut-a miezul nopţii,
În lacrimă l-am petrecut,
Poate-am clintit, cu ele, morţii...
Din lacrimă eu m-am născut,
Cu mine lacrimile pleacă,
Este imensa mea avere,
Tristeţea ta sufletu-mi seacă
Şi n-am un vers de mângâiere.

Zbor în gând

Liniştea mormântală mă cuprinde
În jungla ţipetelor fără număr,
Odihna inimii, de dor, mi-aprinde,
Rătăcesc iar, râvnind dup-al tău umăr.

Of, Doamne, grea e crucea asta, dură...
Greu mai e drumul ăsta, mult prea lung!
Sunt doar un strop, de fapt o picătură,
Lacrimile din urmă mă ajung.

Atâţia stropi de fiere m-agresează,
Atâtea gheare sufletu-mi sfâşie,
Din caldarâmul rece ricoşează
Pagini de dor, făşie cu făşie.

În suflet mă disperă-a ta tăcere,
Ştiu că în tine munţi de lacrimi zac
De-aceea taci, înotând în durere
Vreau să te-ajut şi nu ştiu cum să fac...

Aş răcni ca durerea, glas nu am,
Aş plânge precum noru-acela blând,
Implor doar Cerul, privind peste geam,
Aş zbura pân' la tine, zbor în gând...

Mult mai crunt

Vreau să-ţi pun pe suflet soare
Cum mi-ai pus tu strălucire,
Însă, mult mai crunt mă doare
Când te-ascunzi de-a mea iubire.

Vreau să-ţi sorb toată durerea
Din sufletu' îngenunchiat,
Vreau să rupi, te rog, tăcerea
Care-n lacrimi m-a scăldat.


Vreau să-ţi împletesc cuvântul
Care să-ţi aline zborul,
Mă lovesc furtuni de-a rândul
Şi mă arde groaznic dorul!

Vreau doar glasul să-ţi ascult,
Ochii verzi să ţi-i privesc,
Ştiu că poate vreau prea mult
Dar, mult mai crunt te iubesc!

Lăcrimând prin anotimp

Oricâte lacrimi vor mai curge
Pe-obrazul meu, brăzdat de timp,
Voi ştii că-n viaţă nu-mi ajunge
Să te-ascund sub un anotimp.

În primăvară mi-ai dat viaţă,
În vară cerul înstelat
Şi m-ai trezit de dimineaţă
În toamna ce s-a instalat.

Oricâte lacrimi vei mai şterge
De pe obrazul meu, ridat
Cu tine-n suflet eu voi merge
Prin anotimpuri, neîncetat.

Din gândul tău voi lua culoare,
Cu elixir amestecată
Şi-o voi răstălmăci sub soare,
Să-ţi dau iubirea mea curată.

Oricâte lacrimi vor mai curge
Pe toate le voi transforma
În mângâieri ce vor ajunge
Să-ţi lumineze inima.

Secunda ucide mileniul din mine

O mână de lacrimi, un pumn de suspine,
Secunda ucide mileniul din mine,
O aripă frântă, un suflet sortit
Să tot poarte cruci sperând c-a dormit.

Un braţ de iubire, un pumn de cuvinte,
Minutul ce-mpinge iubirea înainte,
O lună perfectă, un cer înstelat
În cripta durerii mă simt onorat.

O torţă aprinsă, un val de-ntuneric,
Mireasmă ascunsă-n fluidul eteric
O lacrimă verde, un vers de iubire
Pictat pe-ntuneric, plăpând, dintr-o ştire.

Un strop de speranţă, un gând inerent
Din miile care se scurg coerent
Prin lacrima vie, răsfrântă-n pârâu
Să poată reţine durerile-n frâu.

O ceaţă opacă, o gheară pe cord,
Expirând continuu enigme, de-acord
Cu geana lovită, de norul clădit
În jocul de-a viaţa, tăcută, zidit.

Un vis fără noapte, din dor neştirbit
De crivăţ năprasnic, de gândul grăbit,
Absoarbe din mine secunda enormă,
O lacrimă albă în vers se transformă.

Dezmeticire

De sub tăcerea mormântală
În care m-am scăldat trei seri,
Strecor prin valul frânt de-o zală
O lacrimă pierdută ieri.

Încerc s-o prind în palma stângă,
Să pot clădi cu ea un vis
Sufletu-începe să se plângă
De dorul unui Paradis.

Din glas ţi-am adunat tristeţea
Şi agonia nesecată,
Mi-aş fii dorit să-ţi dau blândeţea
Cum o făceam, neobservată.

Pe vis să-ţi scriu cu picătura
Nopţilor astea, mult prea sumbre?!?
M-ar condamna literatura
C-am născocit-o printre umbre.

Prin întuneric fac potecă
Să îţi pătrund adânc în minte
Deşi, nu sunt o indiscretă,
Mi-e dor să-mi dai două cuvinte.

Încerc să mă dezmeticesc
Deşi, sunt foarte rătăcită,
În jungla asta mă lovesc
De-atâţia spini, şi-s obosită.

Îi simt în ceafă uneori
Iar răsuflarea lor sfidează,
Se linguşesc ca nişte flori
Ce cu nimic nu se-asortează.

Pe norii mei, nu-i pot urca,
Sunt ascuţiţi şi plini de ei
Deşi, un timp m-aş mai juca,
Prea plină-i lumea de mişei.

Mi-e groază-n palmă să-i aştern
Văzându-le rigiditatea
Dar, nici nu-i pot hrăni etern
Abandonându-mi libertatea.

Lentilele nu-s aburite,
Încă mai văd destul de clar,
Întind o plasă de cuvinte
Când spinii-mi dau otrava-n dar.

Beau doar o gură de ceai verde
Să mă ridic din jar mocnit,
Ştiu sigur că nu ne vom pierde
Doar ne iubim la infinit.

Spinii sub forma de secure
În vreascuri de vor ofili,
Sufletul meu poate să-ndure
Dezmeticindu-se într-o zi.

Rugă

Dă-mi Doamne, slovă înţeleaptă
Să mângâi sufletul rănit
De-o lume rece şi nedreaptă,
Pierdută-n scop nedefinit.

Cu mâna dreaptă, stropi de rouă,
În palma stângă, să adun
Şi-apoi cu palmele-amândouă
Pe suflete să le depun.

Dă-mi Doamne, aripi de albină,
Polenul să-l pot colecta
Din Soare, să redau lumină
Aşa cum, doar eu, ştiu puncta.

Cu mâna stângă s-ating cerul
Să-nlătur norii-ncrâncenaţi,
Aşa cum rade bărbierul
Barba celor îndoliaţi.

Dă-mi Doamne, versul tău duios
S-alin ochii înlăcrimaţi,
Nevoia unui credincios
Şi orice sfadă între fraţi.

Amin!

Ce n-aş da

Doamne, ce n-aş da să-mi flutur
Pletele în vânt cumplit,
Toată tristeţea să-mi scutur
De pe dorul învechit,
Să-mi acopăr disperarea
De-a te mângâia pe frunte,
Atingând palma cu zarea
Undeva, pe-un vârf de munte!

Doamne, ce n-aş da să-ţi picur
Lângă gene sărutări,
Peste noapte să mă bucur
C-am descoperit în zori
Cum adaug existenţa
Într-un sarcofag integru,
Adormind indiferenţa
Ce-a pictat atâta negru!

Ce n-aş da să-mi adormi glasul
Cu sărutul tău fierbinte
Şi împleticindu-mi pasul,
Să zburdăm, ca înainte
De-a se domoli furtuna
În oceanele secate,
Când ignorai semiluna
Printre versurile toate!

Ce n-aş da s-aud iar stropii
Lovind piatra sfărămată
Din trotuarul, unde plopii
Ne-au zărit întăia dată.
Doamne, ce n-aş da să-mi flutur
Pletele în vânt cumplit,
Să zbor pe aripi de vultur,
Dar, mi-e teamă, c-am albit!

Căutari

Am şters un vis, uitat cândva pe geană
Şi-am înmuiat din nou peniţa-n tuş,
Mă cuprindea de mine aşa o teamă,
O ţineam strâns în palmele căuş.

Am prins o stea din cerul vieţii mele
Şi-am luminat tăcerea din nămeţi
Urcând pe firul vieţii, cu atele,
Mai sus de colţul ierbii din pereţi.

Am vindecat speranţa-ngenunchiată
Ce înota-n lacrima disperării
Spre malul trist din privirea curată
Dar pâlpâia de la-nceputul serii.

Am dezmembrat secunda din minute
Şi-am luminat precum o lumânare
Să pot pătrunde-n nopţile oculte
Ca stea din ceruri, nu ca stea de mare.

Tristeţea s-ar risipi?

Oare, dacă n-aş mai fi,
Tristeţea s-ar risipi?
Lacrimile s-ar zvânta,
Ciocârliile-ar cânta
Mult mai vesele prin crâng?
De-o viaţă de când tot plâng
Norii mei, nimic nu-i spală.
Oare se-nvaţă la şcoală
Cum alungi nefericirea?
Tot acolo şi iubirea
Rătăcită-i printre file?
Se-nvaţă-n câteva zile
Sau doar după ani de chin,
Cu lacrimă şi suspin,
Poţi cumpără zâmbet cald
Şi iubire de smarald?
M-aş duce în depărtare!!!
Mă reţine o-ntrebare:
Oare, dacă n-aş mai fi,
Tristeţea s-ar risipi?

Ţi-aş fi

Pe un câmp plin de splendoare
Te-aş fi transformat în vers,
Cântat de-o privighetoare
Minunând un Univers,
În fluture rătăcit
Peste roua dimineţii,
Din poemul sărăcit
De amărăciunea vieţii,
Ţi-aş fi dăruit căldura
Soarelui nepieritor
Pe un ţărm ce-ngroapă ura,
Printre valuri călător,
Ţi-aş fi dăruit elanul
Vulturilor peste munţi,
Invadând chiar şi oceanul
Îngeraşilor desculţi,
Ţi-aş fi destrămat mâhnirea,
Tainică, ce-o porţi în tine
Şi ţi-aş dărui iubirea
Până-n veacul care vine.

Eşti minune-n Univers
Fără semne de întrebare
Îmi transformi viaţa-ntr-un vers
Dându-i clipei o valoare.

Aş... uita cât ne-am iubit

Obosită de-anonimi
Care se tot ţin de glume,
Peste-un ocean de lacrimi
Plutesc, fără ţel anume...
Ca un nufăr voi rămâne
Aşa cum am fost mereu,
Cu multă înţelepciune
Voi trece şi-acum de greu.
Nici nu este prima dată,
Probabil nici ultima,
Dar inima mi-e curată,
Nimic nu-mi va sfărâma
Stropul meu de suflet cald
Şi felul meu de-a iubi
Plutesc... n-am de gând să scald
În lacrimi această zi.
Viaţa are mii de-alei
Orice drum câte-o gropiţă.
Înconjurată de Lei
De-aş fi, toţi cu coroniţă,
Plini de bani, averi, palate...
Toţi cu ochii verzi ca iarba...
Poate nu-mi veţi da dreptate,
Şiroaie mi-ar scălda bărba.
Fără Leul meu fierbinte
Nimic nu mai e la fel!
El îmi stăruie în minte,
El e-n al meu sufleţel!
Poate de-aş uita secunda
Ce m-a azvârlit spre nouri,
Mi-aş regăsi-n grabă unda,
Dar în minte-am doar zerouri
Şi semne de întrebare...
Noaptea crudă mă striveşte
Zorii mă lovesc cumplit,
Nimic nu mă-nveseleşte,
Sufletul mi-e ciopârţit
În milioane de clipe,
În felii de Lună plânsă,
Nu mai vrea să înfiripe
Nicio rimă, stă ascunsă
Într-un haos fără fund,
Îmi caut puteri enorme
Pân-acolo să m-afund,
Dar cuvântu-mi piere-n forme
Alungite-alunecoase...
Zbier ca o leoaică-n cuşcă:
Unde-s rimele frumose
Ce din vorba lui prind viaţă?!?
S-au pierdut în noapte oare?
S-au ofilit dimineaţă?
Cer cerului ajutoare,
Stelele plâng îngheţate,
Luna-n ochi nu mă priveşte,
Lacrimi au căzut pe carte,
Nici ea nu îmi mai zâmbeşte.
Un gând aprig îmi persistă:
Dacă l-aş şti fericit...
Nicicând nu aş mai fi tristă
Aş... uita cât ne-am iubit.

Încrederea e floare rară

Metafora de-aş arunca
Din rimele cele mai vechi
O clipă doar de-aş abdica,
Pe lâng-ale tale urechi,
Pe plete să-ţi cobor alene,
În inima să îţi ajung,
După ce-am sărutat pe gene
Visul curat, să îţi alung
Din suflet orice îndoială,
Din ochi părerea fără bază
Ce-i de fapt superficială...
Nu pot, iar asta mă-ntristează.
Mă tot întreb ce s-a-ntâmplat
De ce crezi tu că-ţi calc pe urme?
Tot ce-ai rostit e-adevărat?
De ce visezi că-n uniforme
M-aş îmbrăca cum mulţi o fac,
După atât-amar de zile?
Crezi că-n minciună mă complac
Metamorfozând dor de tine
Şi nu-ţi spun verde-n faţă tot?
Oare ce crezi că m-ar reţine?
...Să tac... din viaţă să te scot...
...Să numai zbor pe culmi alpine...
Să nu-ţi mai scriu nici strop de vers?
De teamă că-nţelegi greşit
Cum ai citit astăzi... invers...?!?
Să-mi construiesc alt drum... spăşit...
Aş putea mâine, dar nu vreau
Doar tu mi-eşti înger păzitor
Pe-alte alei nu vreau să stau!
Tu nu eşti simplu trecător!

Încrederea e floare rară
Ca şi iubirea dragul meu,
Nu vine-n zori - pleacă spre seară...
E floare de la Dumnezeu!
Nu se-ofileşte peste noapte,
Iubirea mea nu-i o părere
Nu-i vorbă-ascunsă printre şoapte!
Iubirea mea e-a ta avere!
Iar de nu crezi c-ar fi reală
Aşa cum am pretins mereu...
Mă înec într-o bănuială...
Ce e cu tine dragul meu?

Pereţii sufletului ard

Pereţii sufletului dor
Valuri imense l-au lovit,
Am fost cândva meduza lor,
Să mă striveasc-au reuşit.
Pereţii sufletului ard,
Pacea în spasme mi-e înecată
Şi-un zâmbet la un miliard
De lacrimi, se zăreşte-odată.
Pereţii sufletului cer
Odihna binemeritată,
S-au subţiat de-atâta ger
Vreau pace, sunt debusolată.
Am noapte fără pic de somn,
Am zile fără de senin,
N-am rugăciune fără Domn
Beau cupa plină de venin.
Am crescut plopii cu migală,
Le-am dat nopţile înlăcrimate,
I-am strâns la pieptu-mi cu sfială,
Iar astăzi culeg fructe mate.
I-am legănat în prag de seară,
Din gheara morţii i-am sustras,
S-au copt acum, se desfăşoară
Peste cadavrul meu rămas
Pe-această lume fără vrere
În drumul lor, umbră mai fac
Încă, dar n-am făcut avere,
Deşi-s stejar, nu sunt pe plac.

Peste lacrimi călătoare

Bob de grâu, în lan de lacrimi
Peste tâmple, se revarsă
Înghioldit de-atâtea patimi,
Obosit de calea-ntoarsă,
Fir de păr căzut din plete
Pe mochetă deşirată
Înecat de-atâta sete
De linişte drept răsplată,
Strop de praf din pielea Lunii
Înţepat de-un crivăţ aspru
Stors din mijlocul furtunii
A-ncetat pe-un nor albastru
Să dea curs luminii clare
Rătăcind pentru vecie
Peste lacrimi călătoare
Nu de ieri..., de-o veşnicie.

Vă rog, chiar să mă criticaţi!

Mi-au spus atâtea guri vestite
Să nu mai lăcrimez în rime,
Poemele nu-mi sunt morminte
Iar versul, nu din mână vine,

Mi-au spus atâtea minţi ciudate
În versuri să nu mai jelesc,
Să-aştern cuvinte parfumate
Din graiul nostru românesc,

Mi-au spus atâţia cunoscuţi
Că versul meu nu-i poezie,
Că-n zadar ani aşa de mulţi
Am scris, iar totu-i o prostie.

Mi-au spus unii să ies în stradă,
Oriunde... aer să inspir,
Că nimeni n-are timp să vadă
Splendoarea dintr-un trandafir.

Mi-au spus amici şi fraţi mi-au spus
În amănunt să nu pătrund,
Ceru-i doar bleo şi tot mai sus,
Iar eu sub rime mă ascund.

Printre mâini viaţa-aş irosi,
Chiar să pun punct, mi-au spus concret,
Timpul e scurt în orice zi,
Nu-l poţi opri cu vreun decret.

Că aş zbura doar printre vise
Mi-au spus unii confraţi de zor,
Că-n paginile mele scrise
Sunt numai lacrimi prinse-n dor.

Că mă învârt ca-ntr-un ceaun
Lăudându-mă cât iubesc,
I-adevărat, dar cui să-i spun?
Că eu iubind, nu ameţesc.

Că aş cânta iubirea-n van
Când ea de fapt... nu mai există
Nici în prezent, nici peste-un an,
Iar slova mea e mult prea tristă.

Vă rog, prieteni sau străini,
Vă rog, chiar să mă criticaţi!
Dar sufletul acestei mâini
V-aş implora să nu-mi luaţi!

Viaţa ne curge oricum ar fi,
Clipa îmi sorb mai cu nesaţ,
În urmă las patru copii,
Nu doar ceşti uscate cu zaţ.

Între clipe-am amorţit

Sfâşiată de durere
Între clipe-am amorţit,
M-aş cufunda în tăcere
Să credeţi c-am adormit
Şi-am visat lumină multă,
Un Soare voios de vară,
Însă cine mai ascultă
Într-o era glaciară?
Şi-am visat luciul fântânii
Luând setea tuturor,
Când mă otrăveau păgânii
Cu sudoarea vorbelor.
Şi-am visat c-am găsit Luna
Ascunsă-n hambar luxos
Cum îmi împletea cununa,
Ca un Soare luminos.
Adevărul sta la pândă
După prăda inocentă,
Iar din geana-i aburindă
O minciună-adiacentă

Pregătea lacrima crudă,
Simţind harponul venind,
Plin de ură şi de ciudă
Că m-a prins o zi zâmbind.
Şi-am visat visul visării
Într-o noapte nedormită
Pe când dorul aşteptării
Uda lancea ascuţită.
Dulce vânător de clipă
În vultur m-a transformat,
Pana-n versuri se-nfiripă,
Curge-n fluviul înspumat
Solzi alunecând alene,
Cerneala de pe retină
Smulge lacrima din vene,
Dorm, ştiind că-i a mea vină,
Dorm, visând că n-am visat
Că în lumea următoare
Sufletul abandonat
Explodează de culoare.
Ca un curcubeu sălbatic,
Din cuşcă eliberat,
Zburând pe norul acvatic
Somnul veşnic mi-a furat.
Ascund timpul în tăcere,
Vina nopţii mi-o asum,
Sfâşiată de durere
Beau lichid filtrat în scrum.

Te strig în noapte

În zadar te strig în noapte, nu m-auzi, deşi-ţi şoptesc
De două ori pe secundă... te ador şi te iubesc!
Eşti departe, numai Luna simte ceea ce simt eu,
Un suspin fulgeră pieptul, fără tine, dragul meu
Seara asta-i mai ciudată decât toate la un loc,
Glasul tău nu-mi mai adoarme gândurile prinse-n joc
Rătăceşti prin bezna vieţii, eu te-aştept neîncetat.
Privind clipele în care, trist, te-am imortalizat
Îţi pătrund adânc în minte, tristeţea s-o desfăşor
În patru, cinci zecimale, însă nu-mi este uşor,
Cizma crudă lasă urme pe nisipul din deşert
Iar pe chipul tău citesc radicalul cel incert.
Drumu-i lung, aventuros, trandafiri catifelaţi
De sărutul tău fierbinte cer să fie mângâiaţi...
Ieri, o teamă argintie mintea-mi inundase lent
Azi, val imens de speranţă mă cuprinde elocvent,
Mâine-n zori Luna dispare, chipul ţi-l voi lumina
Pe-un platou plin de iubire, îmi voi jertfi inima
Fără nici o remuşcare, fără nici un strop de-amar
Îţi voi alunga tristeţea dându-ţi zâmbetul în dar,
În deşertul plin de zgură trandafiri vor răsări,
Cu iubirea noastră pură veşnic îi vom înflori.

Mă roagă-al meu frăţior

Miros de toamnă tristă se-aşterne-n astă seară,
Frunze-n amurg, albastre şi-o linişte cumplită
Mă înfăşoară lent, ca un fum de ţigară,
O lacrimă prelinsă pe-obrazul ca o plită,
Arzând în drumul ei speranţele deşarte
Refuză să se-oprească, un şir lung după ea
Îşi fac şi ele drum, e toamnă şi e noapte...
Nu mai zăresc nimic, nu mai văd nici o stea.
Tâmplele îmi zvâcnesc, îngrozitor mă dor,
Frisoane, gânduri sumbre, sufletu-mi năpădesc,
Ca-n fiecare seară, doar al meu frăţior
Mă roagă, mă imploră, în versuri să zâmbesc.
S-a săturat şi el de-atâta supărare,
A obosit să-mi spună: "mâine va fi senin!"
Iar eu să îi răspund că sufletul mă doare
Spinii de trandafir m-au umplut de venin.
Mă roagă-n astă seară să mă mint o secundă
Şi-n versuri diafane, vibrânde să visez,
Pe mine adevărul în lacrimi mă inundă
Nu am nici un motiv să nu mă întristez.
Vă rog să nu v-aprindeţi, să nu vă întristaţi!
Amici, duşmani, prieteni, cei ce mă veţi citi,
Scriu doar ce simt în suflet, chiar de mă criticaţi
Nu vreau să vă rănesc, dar nu pot orice-ar fi
Să scriu că-mi este bine cu lacrima curgând,
Să mă prefac, să fiu de fapt o ipocrită
Să mă transform acum? să mint că-n al meu gând,
Dansez, sărbătoresc... n-aş rămane-mpietrită?
Cum să vă mint pe voi? când eu nu sunt în stare
Pe mine să mă mint, tristeţea să-mi alung
Lăsând seară de seară săgeţi de neuitare
Inima să-mi rănească şi sufletu-mi străpung.