Fără speranță

Fără speranță
autor O picătură de suflet
(Daniela Pătrașcu)
17.05.2017

Credeam că timpul, ploaia, vântul,
nopțile toate strânse-n plic,
pot șterge lacrima, cuvântul,
pot șterge tot… n-au șters nimic!

Credeam că voi uita vreodată
că ai trecut prin viața mea,
că ți-am fost mamă, chiar și… "tată",
credeam, dar nu am cum uita.

Credeam că lacrimile mele
vor înceta să se ivească
că-n drumul meu voi lăsa stele
și trandafiri, să înflorească.

M-am înșelat… ca și-altă dată,
mă-nșel mereu sperând că tu,
de-acolo, vei afla vreodată
că-ai ars în mine sufletu'!

Crezând că nu ai loc sub soare
ți-ai lipit aripi și-ai zburat
în lumea ta… știi cât mă doare???
N-aș fi crezut!!! Nu te-am uitat!!!

Și nici nu voi putea vreodată
să uit că doar eu ți-am dat viață,
iar tu… mi-ai pus în clipa toată
doar amintiri, fără speranță.

Înţepător

Mă înţeapă inima,
de fapt ceea ce a mai rămas din ea,
și sufletul îmi colindă
printre frunzele rugite,
crengile abătute,
sau cam așa ceva… 

nu mai știu ce zbor,
nu mai zbor colindând,
nu mă mai abat printre crengi,
ruginesc ca și fierul lăsat la îndemâna
inimilor sfâșiate.

  Înțeapă ceva,
nu mai știu ce,
poate că sunt doar o părere
de rău.
Sau poate că nu.
Poate că doar atât a mai rămas din mine.
Un ac.

La cinci ani

De cinci ani, fără încetare
În lacrimi sau pe jar nestins
Îmi pun aceeași întrebare:
Nu cumva este doar un vis?

De cinci ani lacrima mi-e frate,
Tristețea, sora mea, pe veci.
De cinci ani sper să ies din noapte,
Implorând stelele prea reci.

Implor toţi sfinții să m-ajute,
Pe Maica Domnului Hristos,
Și mă înec în lacrimi sute
De dorul tău, copil frumos.

De cinci ani smulg din suflet jarul,
Dar flăcările se-nteţesc
Întreținând pe veci calvarul
Din care nu mă mai trezesc.

De cinci ani sper, și-mi pierd speranța
C-am să-nţeleg, de ce, copile
Tu ai ales să îți dai viaţa
În timp ce eu mă sting, cu zile...

Ce bine că nu

Ce fericit poți respira
și ce adânc te poți odihni
deoarece nu m-ai cunoscut,
în luna mai.

Pentru că nu ți-ai măsurat pașii
cu ai mei pe potecile
asfaltate cu lacrimi.

Ce bine că nu mi-ai zărit chipul
în timp ce mă priveai,
ți-ai fi amintit că exist
în fiecare clipă,
ca și mine
și ai fi suspinat.

Ce bucurie se poate picta
pe chipul tău împietrit
de lacrimile ce-mi brăzdau obrajii
așteptându-te.

Ce bine că nu
se pot întoarce acele clipe,
mi-ar fi ars sufletul
pârjolit
anunțând cod multicolor de furtună.

Nevindecată

Să nu mă laşi s-adorm vreo noapte fără tine,
să-mi scuturi cerul, însetat, pe tâmplă
şi să-mi şopteşti, aşa cum se cuvine,
poemul ce sub geană se întâmplă...

Să nu mă laşi să-mi zdruncin visu-n creste,
să mă transform în puf de păpădie,
să mă iubeşti mai crud ca în poveste
să împletim poem pentru vecie.

Să nu mă laşi s-adorm în noaptea crudă
tânjind la gura ta înfierbântată,
te voi visa, stelele să m-audă
cum strig la tine... surd... nevindecată.

Să nu-ndrăzneşti

 

 

Să nu-ndrăzneşti cândva să mă iubeşti
mai mult sau mai curat decât o fac,
când voi muri, din ger să te trezeşti
deasupra urnei mele, un capac.

Să nu-ndrăzneşti să mă divinizezi,
cum fac mereu, iubirea mea fierbinte,
la primul pas prin mine să valsezi,
cu tot ce am, cu sufletu-nainte.

Să nu-ndrăzneşti să mă alungi vreodată
aşa cum o fac eu, neîncetat,
şi totuşi să m-aduci nealterată
deasupra norilor ca-ntr-un palat.

Să nu-ndrăzneşti să mă păstrezi aproape
cum te păstrez, deşi toţi mă acuză
că te iubesc trecând prin foc şi ape,
iar tu, fără de mine-ai fi o muză.

Să nu-ndrăzneşti să mă iubeşti ca mine,
oricine-n astă lume-i trecător,
doar tu renaşti din ce în ce mai bine
în timp ce eu mă sting de al tău dor.

 

 

Ar trebui să mor pentru-a mă naşte

Ar trebui să mor pentru-a mă naşte
pe pieptul tău, fir alb de crin firav,
prins cu beteală albă? Recunoaşte,
c-ar trebui să mor..., sau mult mai grav...

Ar trebui să nasc un crin uscat sub nori,
să-l ud cu şoapte vii la asfinţit,
să-l redescopăr între nopţi şi zori,
în clipa când pe stele-am amuţit?

Ar trebui să zbier pentru-o tăcere,
purificată-n ţipete cumplite?
Sau să-mi opresc secundele-n durere,
cu miere şi petale împletite?

Ar trebui să-mi strâng în saci durerea,
să i-o dau vântului când va veni
cu tine, să-mi aducă mângâierea
şi să mă nască, cum s-ar cuveni...

Ar trebui să mă trezesc cu tine
la pieptul meu, nu doar în gând şi trup,
să mă găsesc şi regăsesc cu bine,
lacrimi de dor să nu beau sau să rup...

Ar trebui să-ţi spun că se-nserează
pe toamne lungi, cu ploi îndelungate,
că stropi fierbinţi pe-obraji încă-mi valsează
şi totuşi te aştept noapte de noapte.

Ar trebui să mor pentru-a reţine
că m-am născut din pură întâmplare
să te iubesc pe veci numai pe tine,
chiar aş muri de dorul tău prea mare...

Păstrând numai dorul tău

Cât de mult iubeam în tine
Tot ce poate fi mai rău,
Lacrimile mele fine...
Doar mila lui Dumnezeu
M-a ţinut pe-alei cu soare,
Să n-ajung cum e mai greu,
Fără mâini, fără picioare,
Am păstrat doar dorul tău.

Doamne!!! Toţi spuneau că viaţa
E prea scurtă s-o ignor,
Că-ţi dau ţie dimineaţa
Vieţii şi mă scurg de dor...

Toţi spuneau că-n astă lume
Îmi pot creşte chiar şi-n zbor
Aripi care să mă îndrume,
Să nu curg ca un izvor.

Doamne!!! Cum să-mi spăl durerea?
În ce ape să-mi clătesc
Ochii, lacrima, tăcerea,
Nevoia să te privesc?

Cum să dau cruda dreptate
Celor care-au încercat
Să-mi spună că eşti o noapte
Când, tu m-ai purificat...!?!

Tu m-ai învăţat ce înseamnă
Dorul aprig, dorul crud...
Lumea asta... mă condamnă!
Doar lăcrimând nu-i aud.

Am pansat cu gingăşie
Toate rănile, pe rând...
Dar iubirea pe hârtie
Îmi striveşte gând cu gând.

Mă zbat de prea multe zile
Să îţi înţeleg plecarea,
Sute de lacrimi pe file
Mi-au distrus ochii şi zarea.

Târziu am întors privirea
După vise fără perne,
N-am să-ţi mai pot da iubirea
Fiindcă nu te pot discerne.

Numai vreau să ating jarul,
Nu-mi mai eşti umbră de mult,
Am îndepărtat coşmarul
N-are rost să te ascult.

Rătăcesc târziu în noapte
Prin păduri cu rugi de mure,
Somnu-i dus mult prea departe,
Prea departe să mă fure.

Lacrimile curg o oră,
Poate-o oră şi ceva.
Lumea asta-i incoloră,
Rece, putredă şi rea.

Plec în lumea-n care cerul
Poartă doar senin cu stele,
Unde n-are loc misterul
Lacrimilor mele grele.

Cât de mult iubeam în tine
Tot ceea ce-aş fi dorit...
Lacrimile mele fine
Le-ai ignorat şi-au pierit.
M-am ţinut de-alei cu soare
Să n-ajung cum e mai greu,
Fără mâini, fără picioare,
Păstrând numai dorul tău.

Paşi prin beznă

 

 

Mă-nveţi cum să păşesc prin beznă
Crezându-te iluminat
De libertate, pân' la gleznă
Iar eu, cobor nedescifrat.

Nu vezi că totul se plăteşte
Cu bon fiscal însângerat,
Că tot ce nu se dăruieşte
Se ia cu forţa, neîncetat...?!?

Nu vezi cum se pictează jocul
În trei culori, din vârf de ac
Şi se adulmecă norocul
Doar după bunul nostru... sac...?!?

Nu vezi că totul se topeşte
Încet, încet, cât ai clipi
Şi nimeni nu mai conteneşte
În a zbura şi-a ciripi...?!?

Nu mai contează ce-ai în guşă
Sau câte stele-ai adunat,
Dacă ai trupul de păpuşă
Restul e vis necugetat.

Mă-nveţi cum să adorm iubirea
Sau s-o alung din pieptul meu
Deşi-mi cunoşti sufletul, firea
Şi harul de la Dumnezeu.

Nu vezi că lumea rătăceşte
Pe zi ce trece... îngrozitor,
Iar cel ce ne povăţuieşte
Se stinge-n singurul său dor?!?

Nu vezi cum plouă peste lume
De parcă totul e murdar
Iar cerul nu vrea să consume
Din stelele primite-n dar...?!?

Nu mai contează ce poveţe
Îmi poţi aşterne la picioare,
Doar Cerul poate să mă-nveţe
Drumul însângerat spre soare.

 

 

 

Prinos

Un frate de suflet a scris un poem,
Cu mult adevăr şi multă durere
Ascunsă sub versuri precum un blestem,
Aşa plâng poeţii în vremuri de fiere.

Ne ducem speranţa în pânzele albe,
Hrănindu-ne pruncii cu lapte la plic,
Înecăm durerea în doze şi halbe
Golind cardul care şi-aşa-i de nimic.

Azvârlim gunoiul pe geam, nu la ghenă,
E drumul prea lung, iar groapa-i păzită,
De-atâţia gurmanzi, ca leii-n arenă
Aşteaptă o pungă cu jale dospită.

Am luat ieri salariul, l-am dat pe o rată,
Am fiert arpacaşul cu lacrimi cu tot,
Mai am de-o secundă şi-o ultimă plată,
Iar greva loveşte c-un bici peste bot.

Nu am nici tigaie, să fiu gospodină,
Să-nlătur uleiul din publicităţi,
Citesc pe-ndelete poeme-n surdină
Şi-mi caut menirea prin alte cetăţi.

Răcnim fără noimă, răcnim fără rost,
Sfârşiţi de durere ne purtăm amarul,
Îl punem de strajă, visând contra cost
La ziua de mâine, ne-ngroapă coşmarul.

Avem libertatea de-a scrie cu jale,
Aveţi libertatea de a ne citi,
Cu sângele nostru pe filele goale,
Ne-aducem prinosul c-un poem pe zi.

Sub tăcere

Ascult iarba cum respiră
Toropită-n fericire,
Pentru că nu mă mai miră
Decât râul de iubire.

Tac răcnind spre ceruri 'nalte,
În iluzii de-o secundă
Vântu-ncearcă să mă salte,
Sufletul să mi-l pătrundă.

Pe cei ce n-aud tăcerea
Cum se zbate-n al meu trup
Şi-mi pun vreascuri pe durerea
Ce-o port, n-am să-i întrerup.

N-am să le mai arăt drumul,
Tac cu şoaptele pe buze,
Îmi voi modela costumul
Printre stelele confuze.

Voi sclipi din ce se poate
Când sub biciul lor voi geme,
Strecurându-mă pe coate
Printre lacrimi şi probleme.

Tac izbindu-mă de ziduri
Construite-n lipsa mea,
Tulpina plină de riduri
Îmi ascultă liniştea.

Tac, cum tac cei fără aripi,
Fără slovă şi îndemn,
Aştern ţipetele-n pagini
Desfrunzind limbaj de lemn.

Tac, când mă confunzi cu ceaţa
Învinsă spre amiază,
Oferindu-ţi toată viaţa
Dacă ţi se asortează.

Tac, cum tac fulgii de nea
Topindu-se-n palme crude,
Ca o lacrimă de stea
Ce-n roua ierbii se-ascunde.

Ca o simplă lumânare
Aprinsă când se-nserează,
Iar când soarele răsare
Tăcerea-o avantajează.

În gheara nopţii

În gheara nopţii crude, m-am predat
Mult prea târziu, minutul nu-l mai ştiu,
Luceafărul nu ştiu când a plecat,
Nu ştiu nimic, eram într-un pustiu.

 
Şirag de lacrimi pieptul îmi ardeau,
În mii de spasme şi suspine-adânci
Ochii de pereţi negri se loveau,
Iar poarta ta, închisă, dintre stânci
Cu-n lacăt uriaş mă-ntâmpina.
În gheara nopţii, unde să găsesc,
Prin întuneric...? Numai inima
Îmi era ghid, ştiind cât te iubesc.

 
Pe flori uscate lacrimi se-aşterneau,
În urma mea lăsam imenşi nămeţi
Căutam cheia, norii o păstrau
Undeva sus, pe-ai munţilor pereţi.

 
Cheia iubirii noastre uimitoare
Se ascundea acolo sus de tot,
În zori cu rouă, prin raze de soare,
M-au orbit de lumină şi nu pot
Să o cuprind cu mâinile crăpate,
Deşi braţele tale stau întinse,
Am mai pierdut din viaţă înc-o noapte
Privindu-te prin lacrimile scurse.

 
Cui aş putea să-i cerşesc ajutor
Acum când şi Iisus e pus pe cruce
În lacrimi din iubire am să mor?
Iubirea noastră-n ceruri se va duce?

 
Va reînvia oare în lipsa mea,
Când eu voi fi o simplă slovă scrisă?
Mă-nchin voinţei Domnului, de vrea
Să-mi dea o zi, chiar de iubire-nvinsă!

          Publicat de  Dana Pătraşcu   vineri, 22 aprilie 2011

 

 

 

Incredibila uitare

 

 

 

Incredibil cum apare,
Primăvara cu-o căpşună!
Păsările migratoare
Revin, ca în vremea bună.

Neîncrederea mocneşte
Ca apa otrăvitoare,
Dar, în noapte, îndrăzneşte
Să strivească altă floare.

Negăsind în lumea largă
Hrană binecuvântată
Cu-n satâr a vrut să spargă
Tăcerea, încă odată.

Şi-a făurit, pentru vise,
O caleaşcă zburătoare,
Dar în ciuda celor zise
Calcă dragostea-n picioare.

Orice-ar face sau ar spune,
Ochii îi sunt veşnic o carte,
Timpul nu îmi descompune
Sufletul, nici după moarte.

Toarnă venin în iubire
Incredibil de uşor,
Parcă i-aş fi dat de ştire
Cât mă arde al său dor.

Mi-am închiriat o mască
Din acelaşi târg cu-al său
Pentru orice gură-cască,
Dar nu pentru Dumnezeu.

El mi-a fost mereu aproape
Când a fost de negăsit
Peste munţi înalţi şi ape,
El e de neînlocuit.

Nu sunt Faust, nici Moulton,
Sufletul să-mi vând pe-o pâine,
Port al versului palton,
Dumnezeu ştie mai bine.

 

 

 

 

Ajută-mă, Doamne Sfinte!

Tac, de teamă să nu-L supăr
Pe Slăvitul Dumnezeu,
Privesc, ascult, plâng şi sufăr
De norul gândului meu.

Caut să-nţeleg dorinţa
Izbitoare-a celor mulţi
Ce nu cunosc suferinţa
Celor ce păşesc desculţi.

Privesc suflete lovite
De necazuri şi durere,
Cu zâmbete zugrăvite
Pe chipuri, şi-mi dau putere.

Ei, săraci şi oropsiţi,
Ce doar Cerul îi mângâie,
Ei, îngerii înrobiţi
Cu o viaţă amăruie.

Tot ei au de dat, se pare,
Cei ce n-au pâine pe masă,
Mila Domnului e mare,
De toţi îngerii Îi pasă.

Ajută-mă, Doamne Sfinte,
Să nu trăiesc cu păcat,
Să nu îmi treacă prin minte
Vreun gând rău, necugetat!

Să privesc lumea pestriţă
Nesătulă de averi,
Cei ce cu bună ştiinţă
Îşi pricinuiesc dureri.

Ajută-mă, Doamne Sfinte
Să trec printre ei uşor,
Să rămână-n a mea minte
Lacrima îngerilor.

Să le mulţumesc de-a pururi
Că mi-au luminat fiinţa
Păşind pe-ale mele drumuri,
Văd ce-nseamnă suferinţa.

N-am să-nţeleg

De când mi-ai luat zâmbetul de pe buze
Luând în ceruri tot ce-aveam mai bun,
Toată suflarea vrea să mă acuze
Că nimănui nu vreau să mă supun.

Că numai Dumnezeu îmi e aproape,
Mă protejează permanent de zloată,
Că-n mine fericirea nu încape,
Iar de-o primesc, o-napoiez pe toată.

Ai luat cu tine-n lumea subterană
Tot ceea ce speram să mă ferească
De ceaţa asta dură, pământeană,
Ce-ncearcă zilnic să mă biciuiască.

Ai reuşit să iei cu tine-n ceruri
Tot ce străluce, fără nicio teamă,
Sufletul mi l-ai cufundat în geruri,
Mi-e dor de tine, dor de tine, mamă!

N-am să-nţeleg de ce a fost să fie
Ca tu, copil plăpând, să putrezeşti
Iar eu s-aştern cu lacrimi pe hârtie,
Mi-e dor de tine, mi-e dor să-mi zâmbeşti!

În vise-mi spui că nu e loc de mine
Deşi în lacrimi multe te implor,
Să-mi faci şi mie-acolo lângă tine
Un locuşor, atât, un locuşor.

Timpul spune mult mai multe

 

 

Nu te voi lua de aripă,
Ca pe-un simplu muritor,
Să-ţi arăt ce-nseamnă clipă
Risipită pe covor.

Nici nu vreau a mă cuprinde
Din răsărit la apus,
Pe doi zloţi, tainic mă vinde
Când orbeşti privind prea sus.

Nu-s demnă de piedestale,
Nici de stele prinse-n plete,
Aţipesc printre petale
Măcinată de regrete.

Nu te voi lua de guler
Să-ţi modelez nepăsarea,
În genunchi, mă rog, pe taler
Să nu-ţi fie pusă sarea.

Nu cunosc, nici nu mă-ncântă
Zbor cu pietre căptuşit,
Sufletu-n mine cuvântă
Chiar şi când am răguşit.

Timpul mut va spune totul
Grăbindu-se să plătească,
Nu cu bâta sau cu zlotul
Ci cu mila Lui cerească.

Poate am eu vieţi în spate,
Sau poate ieri m-am trezit,
Obosită-s de dreptate
După ce ai pătimit.

Zborul meu, dus în tăcere,
Pretins de clarvăzători
Poartă aripi de durere
Dar, m-alină printre nori.

Cuvântul meu n-are plasă,
Nici la bine, nici la greu,
Am pită caldă pe masă
Din mila lui Dumnezeu.

Timpul spune mult mai multe
Decât aş putea descrie
Deşi, mulţi n-au cum s-asculte
Susurul de pe hârtie.

Învaţă-mă Doamne

Învaţă-mă Doamne, să-mi caut
Lumina şi liniştea nopţii,
Să zbor printre gânduri precaut
Cu aripa crudă a sorţii.

Învaţă-mă Doamne iubirea
Zambilei ce iarna învinge,
Să port cu blândeţe mâhnirea
Când lacrima-n versuri se scurge.

Învaţă-mă Doamne, să dărui
Din suflet, un strop de-alinare,
Nicicând, nimănui să nu-i nărui
Vreun vis, plăsmuindu-mi visare.

Învaţă-mă Doamne secretul
Iertării divine, sub stâncă,
Să pot deveni afluentul
Iubirii, în noaptea adâncă.

Speranţele vin peste noapte

Lăsasem pe gâtul speranţei
O urmă uşoară de veac,
Uitasem de gustul vacanţei,
Sub munţi de durere, un fleac.

Visam să se legene noaptea
Pe braţe de stele zglobi,
Să curgă în vise cetatea
În care te-aştept să revii.

Tăceam rătăcită-n cuvinte
Dorind să-mi asum răsuflarea,
Dar, nicio secundă, prin minte,
Nu poate să-mi treacă uitarea.

Treceam de la lună la umbră
Prin arşiţa bine trasată,
Hrănind clipa rece şi sumbră
Cu stropi de iubire curată.

Speranţele vin peste noapte
Din râul clădit insomniei,
În barca tăcerii se-mparte
Cuvântul sortit poeziei.

Mi-e urma-ngropată-n durere
Sub cerul mereu mai noros,
Mi-aş pune amprenta-n tăcere
Dar mâine visez luminos.

Sufletul să-mi odihnesc

 

 

De-aş găsi un loc sub soare
Sufletul să-mi odihnesc,
Cerului să-i cer iertare
Pentru tot ce îndrăznesc...

Să mă reazem de-o tulpină
De salcie despletită,
Să-i dezvălui, în surdină,
Durerea încremenită...

Ramurilor alungite,
Spre râu, să le cânt de dor,
Lacrimile neoprite
Să se-adune-ntr-un izvor.

Să-mi pun capul pe-o crenguţă,
Firul ierbii să-l hrănesc
Cu inima mea desculţă,
Sufletul să-mi odihnesc.

Sub o salcie pletoasă
Să-mi pun clipa aşternut,
Să mă simt şi eu acasă
Cel puţin pentr-un minut.

Departe-n norii mei

 

 

Departe-n norii mei se-ascunde cerul
Cu tot ce poate însemna senin
Şi tot ce emigrează spre misterul
Ireparabil, din al meu destin.

Acolo urc atunci când plâng în şoaptă
Să nu m-audă cei ce îndrăznesc
Să-mi biciuiască slova mea, necoaptă
În moşteniri şi trai împărătesc.

Acolo urc să-mi depun nemurirea,
Să-mi las o clipă crucea îndurării,
Să-mi oblojesc sufletul şi iubirea,
Ca valul sărutându-şi malul mării.

Acolo, la un pas de Dumnezeu,
Îmi cer iertare pentru orice geană
Ce te-a atins când lăcrimam la greu
În lumea asta, rece, pământeană.

Acolo-n norii mei găsesc puterea
De a zâmbi în clipa de restrişte,
De-a îndura la fel de demn durerea
Ne-pretinzând vreodată să vă mişte.

Acolo, norii mei îmi dau din toate
Câte puţin, aşa cum îmi doresc,
Numai atunci când Dumnezeu socoate
Că este timpul meu să strălucesc.