Saturaţi de depărtări

Mi se pare că rugina
frunzelor se scurge-n grabă,
şi... se pierde când lumina
are foarte multă treabă...
Fir cu fir îmbălsămează
din zori, până oboseşte,
aproape de amiază
când  sufletu-mi cucereşte.

Mi se pare că verdictul
norilor, aşteaptă ton
înecându-se-n argintul
greu, adus doar din creion...
Curg culori predestinate
dintr-un desculţ curcubeu,
Stelele se-ascund sub noapte
ca mine, cu dorul tău.

Lacrimile curg izvoare,
şoaptele nu contenesc
să ardă din depărtare,
nevoia să te iubesc...
Nevoia să-ţi pun pe gleznă
şi pe frunte sărutări,
să putem păşi prin beznă,
saturaţi de depărtări.

De dor biciuită

 

 

Mi-e milă de frica ce-n tine domneşte,

Mi-e milă de visul rămas neîmplinit,

Mi-e milă de ziua ce nu se sfârşeşte

Când noaptea destramă tăceri de granit.

Mi-e milă de piatra ce n-are curajul

Să-şi verse durerea la poale de-abis,

Mi-e milă că-n grabă-şi va pierde mirajul

 Ce-n negura vremii va fii compromis.

Mi-e milă de sfera ce-n grea transformare,

Bazându-se-n taină pe mări de nisip,

Adună ca perla, pe spate culoare

Când noaptea-i adâncă şi fără de chip.

Mi-e milă de piatra pustie şi rece

Ce-ascunde pietrişul, nisipul pierdut

Sub paşii crăpaţi de vremea ce trece

Prin mine, prin tine, prin orice ţinut.

 

 Mi-e milă de sfera ce-alunecă-n grabă

Spre hăul durerii, se-ngroapă ştirbită

De seceta ploii ce veşnic întreabă

De ce mă tot las de dor biciuită?

 

 

 

Clipa următoare

 

 

Pentru clipa următoare
Vreau să-mi pun toţi norii-n glastră,
Păsările migratoare
Să le-alung sub bolta albastră.

Vreau să-mi recunosc abisul,
Gardul viu ce înfloreşte,
Să descopăr zilnic visul
Care mă adăposteşte.

Pentru clipa următoare
Vreau să-mi definesc menirea,
Iar pe razele de soare
Să-mi reclădesc fericirea.

Vreau să te privesc cu mâna
Sufletul să ţi-l ating,
Se sfârşeşte săptămâna
Şi nu-mi doresc să mă sting.

Pentru clipa următoare
Vreau lacrimile să-mi zvânt,
Sufletul prea aprig doare
Să pot scoate un cuvânt.

Vreau să fac salturi mărunte,
Să te mângâi cu privirea
Din călcâie până-n frunte,
Redescoperind iubirea.

N-am să mă declar învinsă!

Plânge muntele-n izvoare,
Plânge ceru-n ploi de vară,
Plânge tâmpla cu sudoare,
Sufletul îmi plânge iară...
Plânge Eminescu-n ceruri
C-am udat cu lacrimi rima,
Stelele-ascunse sub nouri
Plâng de şi-au pierdut lumina.
Plânge salcia pe maluri,
Plâng şi macii în câmpie,
Cu mine, plâng mări în valuri,
Numai versul mă mângâie.
Plâng petalele de nalbă
Peste geana diminetii,
Stropii îngânaţi în salbă
Izbucnesc sub stâncă vieţii.
Plânge-n depărtări vioara
Lângă clape de pian,
A sosit în grabă seara
Fără de muzician.
Plânge streaşina mâhnită
Şi fereastra larg deschisă,
Printre versuri rătăcită
N-am să mă declar învinsă!

Să-mi cânţi iubirea

Mă grăbesc păşind alene
Prin pădurile tăcerii
Ce mi se aştern pe gene
Scurse-n aripa durerii,

Mă grăbesc s-aştern pe iarnă
Fulgi din vise colorate,
Ascunse adânc sub pernă
Cu speranţele furate,

Mă grăbesc, nu-i prima dată
Când alerg pe câmpuri pline
De neghină-amestecată
Şi buruieni mult prea fine,

Mă grăbesc să aştern totul,
Cuvântul parcă s-ar pierde
Fără să-şi găsească lotul
În pustiu-acesta verde,

Mă grăbesc să vă las zborul,
Aşternând fără aripă,
Pana-mi cere ajutorul,
Gârbovită-n mare pripă,

Mă grăbesc s-ating prezentul
Filtrat prin ceaţa necoaptă,
Simt că-mi pierd abonamentul
Printre lacrimă şi şoaptă,

Aripile mi se zvântă
Picătura-mi se goleşte,
Inima-mi zvâcneşte încă,
Însă viaţa mă grăbeşte,

Mă grăbeşte să te caut,
Mă grăbeşte să te strig,
Să-mi cânţi iubirea din flaut,
Mă grăbesc... mi-e-aşa de frig!

De pe Marte spre Soare

Cu sânii tari ca piatra, cu gura-nfierbântată
Ți-am răspuns la sărutul mai blând ca altă dată,
Buzele-mi tremurau pline de pasiune,
Când m-ai luat pe braţe zburând spre altă lume...
Am închis ochii-o clipă să nu mă rătăcesc
Și-n liniștea nebună să uit să mai zâmbesc,
Învăluiți în ceaţa dorinței disperate
Am uitat că e ziuă și am plutit spre noapte...
Cămașa de pe mine nu știu unde-a rămas
Știu doar că-mi era bine, nu mai aveai nici glas,
Nici o șoaptă cuminte, nu mai puteai rosti
Erai prea ocupat de-acum cu-a mă sorbi
Cu ochii tăi ca marea-nverzită de dorință,
Supraîncărcat de tandru și de bunăvoință
M-ai lăsat lent pe pat ca pe-un fin bibelou,
M-ai privit o secundă, eram un scump tablou,
Cu palmele-amândouă trupul mi-ai explorat...
Să vibrez sub săruturi deloc n-am încetat,
Mi se-ncordau năvalnic șoldurile arzând,
Sub sărutări fierbinți m-apăsa doar un gând.
Nu era nici o grabă, mă priveai sfidător
Câte-o secundă bună apoi ca un izvor
Curgeau din nou săruturi pe corpu-nfierbântat
Și am zburat spre Marte... amândoi am zburat
Două trupuri unite, minunea s-a-ntâmplat...
Cu o poftă nebună de tot m-ai dezbrăcat
Mi-ai aruncat pudismul departe-n depărtări
Și-ai reuşit tot trupul să mi-l scalzi în fiori,
Cu-amestecul de raze de pe boltă răpite
Mii de gânduri nebune mi-au tot trecut prin minte
Și-n goana fără număr de mișcări uimitoare
Am zburat amândoi de pe Marte spre Soare...

Mă ridic...ca o pisică

Cum să fac şi cum s-o spun?
V-aş dărui, la comun
Un cadou neaşteptat
De voi toţi, e-adevărat.
Doar, de când mă ştiu, aş vrea,
Să se-ntîmple-aşa ceva.
Zilnic spun ce mult doresc,
Dar, s-o fac nu reuşesc.
Plâng, oftez, stau nehrănită,
Fumez mult, neodihnită...
Şi totuşi nu am curaj
Să... plonjez de la etaj.
Ştiu, sunt laşă-aveţi dreptate...
După fiecare noapte
Mă ridic...ca o pisică,
Sunt o laşă, ştiu, mi-e frică
Orice lac să îl hrănesc,
Aş vrea...dar nu îndrăznesc
Să smulg ceaţă din lumină,
Am vrut chiar într-o grădină
De o creangă să m-agăţ,
Dar sunt laşă, nu mă-nvăţ...
Că sub steaua ce-am prins viaţă
Nu e nicicînd dimineaţă...
Şi ...în timp ce simt că-apare
Câte o raza de soare,
Cu zâmbetul meu enorm
O sting şi-n grabă-o adorm...
Nu mă pot obişnui
Nici măcar o clipă-n zi,
Că n-am voie să zâmbesc
Deci, n-am dreptul să iubesc.