Pentru a deveni întreg

Mi-a fost dat să mușc din soare

într-o noapte fără stele,

Să rămân vieții datoare

pentru versurile mele.

Mi-a fost sortit să-mi iau zborul

cu-aripile toate frânte,

Să renasc precum ulciorul

spart în drumul greu spre munte.

Mi-a fost dat să-mi scriu trecutul

în culori nepământești,

Să m-aline numai scutul

zorilor ce-mi dăruiești.

Mi-a fost dat să scriu pe stele

despre ochii tăi cei verzi,

Pentru clipele acele

când ai să mă descifrezi.

Ți-a fost dat să-ntorci privirea

și să rămâi năucit

că nu a murit iubirea

noastră, cât timp ai lipsit.

Acum aduni în grădină

florile din a ta carte,

scăpând de singura vină

de-a le iubi de departe.

Ne-a fost dată depărtarea

să ne cântărim iubirea,

Să vărsăm lacrimi ca marea

pentru-a gusta fericirea.

Visează-mă

Visează-mă tu, când pe plete
albastru de seară-ţi aştern
când luna şi stelele-n cete
se-aprind pentru valsul etern.

Visează-mă tu, într-o seară
când visele toate s-au stins,
când din tine fac o comoară,
din noi un întreg de neînvins.

Visează-mă tu, eu n-am vreme,
de mult mi-am pierdut-o sperând
că noaptea e scurtă şi geme
în şoaptele tale, arzând.

Într-o zi sau într-o noapte

 

 

 

 

Într-o noapte, când valsând
peste duritatea lunii,
mă vei săruta în gând
dintre stele, ca nebunii,
vom desprinde dimineaţa
de tăcerea zorilor.
Într-o noapte, toată ceaţa
din frunzişul stelelor
va trimite peste lume
stropi de suflet înflorit
reuşind să ne îndrume
dragostea spre nesfârşit.

Într-o zi, domnind pe-o stea
pentru zarea muribundă
vom străbate dragostea
şi visele ce-o inundă,
vom implora soarele
să ne mistuie de dor
scăldându-i picioarele
în lacrima stelelor.
Într-o zi vom pune luna
nopţilor de pe poteci,
să ne depene cununa
viselor, să nu mai pleci.

 

 

 

 

Mă predau vieţii

Ieri am brăzdat cu lacrima apusul
printre tăceri să nu mai rătăcesc,
am înţeles că alegând opusul
mi-am croit drumul supraomenesc.

Am înţeles că soarele apune
când luna-n stele noaptea îşi îmbracă,
că tu eşti singurul de pe această lume
care mă fierbe-n solzi de promoroacă.

Ieri ţi-am dat libertatea de-a alege
cu siguranţa că îţi vei lua zborul
descopăr azi că noi nu avem lege,
nici legile nu ard cum arde dorul.

Am înţeles că lacrima nu poate
să-mi şteargă amintirile oricât doresc
să te ascund în suflet, peste noapte
mă predau vieţii fiindcă te iubesc!

să-mi fii luceafăr, să-ţi fiu stea

 

 

 

ce-ai putea pune în secundă
cu stângăcia cuvenită?
visul încearcă să pătrundă
singura frunză ruginită
ce-a mai rămas pe creanga mea...
se stinge-n palmă dragostea...
s-a desluşit o nouă cale
prin ceaţa vremurilor reci
m-agăţ de ea... dar curg la vale,
vreau şi... nu vreau deloc să pleci.

simt că mă-aduni în orice clipă
la pieptul tău, îmi frângi voinţă,
îmi pui pe inimă aripă
smulgându-mă din suferinţă.
îmi pui în suflet dragostea
să-mi fii luceafăr, să-ţi fiu stea...
să strălucesc sub norii groşi,
luând din ochii tăi culoare,
să mă aduni în zori frumoşi
să mă transformi în nopţi cu soare.

Nu vreau s-adorm nesărutată

Poţi să-ntorci luna-n miezul zilei

din drumul ei fără popas,

poţi pune-n literele filei

stropi inocenţi din al tău glas.

Poţi pune stelele pe pernă,

cu raza lor să mă-nconjor

să-ţi dărui dragoste eternă

dar nu mă pedepsi... să mor...

Poţi să-mi aduci un val de mare,

cu adâncimea ei enormă,

nu mă trimite la culcare

făr-un sărut, sub nicio formă!

Nu pot s-adorm, nesărutată

de gura ta, izvor de vis,

nu mă trimite niciodată

la somn, nu îţi este permis.

Dor de verde

Din dor de verde tai felii de lună
şi nopţii-i pun papuci de catifea,
pe stele-i împletesc albă cunună,
desprinzând versuri din inima mea.

Din dor de verde fac contract cu noaptea
să te picteze-n visele fierbinţi
până când zorii vor săruta moartea
ca pe-o petală albă printre sfinţi.

N-ai observat răsăritul?

Ai observat, de dimineaţă,
Când soarele a răsărit,
Sărutul zorilor pe faţă?
Eu l-am trimis, nu l-ai simţit?

Nici peste zi n-ai prins din raza
Soarelui ce ne-a guvernat?
De-abia acum savurezi oaza
De linişte şi de păcat?

De-abia acum când luna ninge
Săruturi albe peste noi,
Observi cum roua te învinge
Deşi aveai sufletul sloi?

N-ai observat că-n palma stângă
Ţi-am trimis un sărut infim,
Când luna a-nceput să plângă
De fericire că iubim?

Pe trupul tău, rănit de toate
Relele ce le-ai îndurat
Nu ai simţit, întreaga noapte
Cum te sărut, neîncetat?

Nu ai văzut că vin, cu zorii
Pe pernă, să ţi-i împletesc?
Sub mângâierile viorii,
Iubirea mea să-ţi dăruiesc.

Dor din dor

Ştii? Într-o zi, m-au tot pus,
spre apus, să le scriu.
Numai ştiu
ce-a ieşit, la sfârşit.

Ştiu c-a fost, contra cost,
zămisliri din priviri
şi zbor lin, cristalin,
străbătut de-nceput.

Primăveri în tăceri,
val de dor peste nor.
Am visat, neîncetat
floare albă cu ghimp. Între timp
am izbit ger cumplit
de-un ocean îngrozit,
plin de dor, înverzit,
fără leac, nesfârşit.

Şi... m-au pus, în apus
să-mi pun fir, trandafir,
în cuvânt, pe pământ
să presar vorbe dulci, din coşmar.

Fără noimă de-ar fi
regăsite-ntr-o zi
şi pictate pe cer, cânt stingher
cu ecou, asuprit, sub mantou.

Cânt plătit, răstignit,
de un hohot de plâns,
îngrădit, nepătruns,
printre spini, rădăcini
şi iubiri de granit.
Oare când s-a sfârşit?

Oare când a început?
Zborul lui abătut,
ajungând să se-ntindă
pătrunzând prin oglindă.

Cineva la citit...?!?
Înţeles şi trăit?

Sau... s-a scurs, a ajuns
sub mantou, cu ecou,
într-un piept înţelept
şi-a pierit, împietrit...?!?

Ştii? Într-o zi, voi mai fi...,
dintr-un nor voi ciopli
vers de dor cu fior
să te-aline uşor...

Să-ţi ridice un fir
de păr alb... trandafir
să-mi aduci printre duzi, brazi sau nuci,
să te simt... c-un cuvânt să te-alint.

Să-ţi spun vers, adunat
după ce s-a-nserat,
tu să vrei să-l asculţi,
să le-nşiri celor mulţi
că-ntre noi nu a fost
niciun vis fără rost.

Să le spui c-am luat
dintr-un cer înstelat,
îmbibat cu iubire,
argintat cu menire
şi-am depus, cum mi-au spus
într-o zi, să le scriu, orice-ar fi...

nu mai ştiu...
e târziu...

Vântu-n palmă m-a luat,
printre stele să-mi pună
cântul meu nepătat
de-o dorinţă nebună.

Şi-am luat o petală
dintr-o lună vitală,
ce zâmbea îngheţată
pe-o tipsie pătată
cu stropi reci de izvor
şi-am doinit dor din dor.

Exişti pe veci

Ştiam că vei întoarce-alene capul,
Că vei zâmbi firesc, nevinovat,
Dar, n-am crezut c-ai să reverşi rucsacul
Dilemelor, aşa nemotivat.

Ştiam că va veni şi clipa-n care
O singură silabă-ţi va impune
Să defineşti iubirea ca pe-o mare
De lacrimi, inundând întreaga lume.

Ce nu ştiai, deşi stă scris în stele,
Dar, ai omis să îţi aduci aminte,
Un fapt infim, în versurile mele
Exişti pe veci, fără de jurăminte.

Ce nu vei înţelege niciodată
E ceea ce am înţeles demult,
Când ploile vor şterge orice pată
Voi înceta inima să-mi ascult.

Dar, pân-atunci şi soarele şi luna
Vor străluci pe cerul răbdător,
Pentru că raza lor întotdeauna
Va alina sufletul plin de dor.

Strop de iubire

 

 

 

Ţi-aş împleti iluzii pe hârtie
Din toate câte mocnesc pe pământ,
Dar teamă mi-e că-n ziua de simbrie
Voi găsi doar furtună sub cuvânt.

Ţi-aş împleti o arşiţă albastră
Din dorul lunii de a se ascunde
De soarele ce-mi bate în fereastră,
Dar teamă mi-e că-n vise-ţi voi pătrunde.

Chiar m-aş trezi, în zorii verzi, cu gândul
La toate clipele neînţelese
Şi-aş aduna, din ochii tăi, cuvântul
Din care, pod de muguri peste dor, ţi-aş ţese.

Îţi împletesc din şoapte frânte-n zori
Un râu înverşunat în nemurire,
Înăbuşit în roua de pe flori,
Făr-a pretinde-n schimb strop de iubire.

 

 

Începutul săptămânii

 

 

 

 

Cu privirea-ţi pătimaşă
M-am spălat pe ochi în zori,
Soarele-mi făcea cămaşă
Şi maramă, de fiori.

Zorii au venit cu tine
Prin fereastra larg deschisă,
Reuşind din nou să-mbine
Poezia mea nescrisă.

Timpul s-a oprit s-asculte
Vibrând, inimile noastre,
Noaptea, cea cu stele multe
Mi-a lăsat două, albastre.

Am rămas datoare lunii
Să-i brodez albe petale,
La-nceputul săptămânii
Mi-a întins braţele tale.

Bâjbâind prin vis

De-ar fi fost de vină luna
Şi nu şarpele pervers,
Fructul Evei cât aluna,
Iar Adam cântat în vers,
Ca şi luna de poeţii
Visători neobosiţi,
Lupii şi-ar ascuţii colţii
În şerpii încolăciţi,
N-aş fi stat seară de seară
Să-mi pun viaţa chezăşie
Că stelele or s-apară
Doar să îmi aducă mie
Alinarea şi speranţa
Ce-l transmite versul meu,
Aşternut în concordanţa
Iubirii de Dumnezeu.

Aş fi adormit odată
Cu toţi norii nemiloşi,
Lăsând pagina curată,
Luna pentru somnoroşi,
Mărul lui Adam pe masă,
Stelele la locul lor,
Noaptea asta călduroasă
Pe lumina ochilor,
M-aş trezi de dimineaţă
Fără vrere, fără vis
Bâjbâind veşnic prin ceaţă
Ca Eva în Paradis.
Mi-a dat Dumnezeu putere
Şi iubire, cât pot duce,
Asta e a mea avere,
Harul meu curat şi dulce.

O slovă

Ţi-a fost vreodată teamă de-un pescăruş în zbor?
Dar de răceala lunii ce-ncearcă să redea
În fiecare seară, mai greu sau mai uşor,
Din tot ce-agoniseşte, lumină, stea cu stea...?!?

Ţi-a fost vreodată sete de-un curcubeu curbat?
Dar de oceanul care, avid de mări, izvoare
Adună lacrimi albe în care s-au scăldat
Iubiri nemăsurate sub stele, nori sau soare...?!?

Ţi-a fost vreodată teamă de-un pui de pescăruş?
De valurile mării privindu-le din munţi
Cu ochi de vultur mândru, că-n zboru-i jucăuş
Ne-a zărit într-o vară, păşind pe ţărm desculţi...?!?

Ţi-a fost vreodată sete de dragoste curată?
De-o mângâiere fină ca puful păpădiei,
 Că noaptea se destramă mai dur ca niciodată
Iar eu n-am să-i destăinui nicio slovă hârtiei...?!?

Speranţele vin peste noapte

Lăsasem pe gâtul speranţei
O urmă uşoară de veac,
Uitasem de gustul vacanţei,
Sub munţi de durere, un fleac.

Visam să se legene noaptea
Pe braţe de stele zglobi,
Să curgă în vise cetatea
În care te-aştept să revii.

Tăceam rătăcită-n cuvinte
Dorind să-mi asum răsuflarea,
Dar, nicio secundă, prin minte,
Nu poate să-mi treacă uitarea.

Treceam de la lună la umbră
Prin arşiţa bine trasată,
Hrănind clipa rece şi sumbră
Cu stropi de iubire curată.

Speranţele vin peste noapte
Din râul clădit insomniei,
În barca tăcerii se-mparte
Cuvântul sortit poeziei.

Mi-e urma-ngropată-n durere
Sub cerul mereu mai noros,
Mi-aş pune amprenta-n tăcere
Dar mâine visez luminos.

Vis cert

Aş putea aşterne vise
Pe-o bucată de hârtie,
Iar când stelele încinse,
Ar zâmbi, din temelie
Şi până la blânda lună
Aş clădi un curcubeu,
Zugrăvindu-i o cunună
Visului, ce-l port doar eu.

Aş putea să-mi pun pe geană
Vise lungi, verificate
De-o comisie banală
Răsărită peste noapte,
Mofturoasă, îngâmfată,
Cu pretenţii uimitoare,
Dar n-aş putea niciodată
Să-i pun visului culoare.

Aş putea să-mi împletesc
Un vis scurt, dintr-o petală,
Să-i dau graiul îngeresc
Din stropul meu de cerneală,
Să-l presar pe-un câmp inert,
Peste noapte să-ncolţesc
Aşternând, visul meu cert,
Doar pentru că te iubesc!

Din vina mea

 

 

Alerg printre cuvinte,
Mă împiedic, mă ridic,
Aştern ce-mi vine-n minte
Sau tac rostind nimic.

Tac, să m-audă luna
Cu stelele-argintii,
Decât să pun minciuna
În dreptul inimii.

Alerg printre cuvinte,
Mă împiedic şi răcnesc
Din albele veştminte,
Setea să-mi potolesc.

Beau umezind privirea
Dintr-un izvor firav
Ce-mi susură iubirea
Pe-un munte demn şi grav.

Alerg printre cuvinte
Să mă pot înălţa
La fel ca înainte
De a mă pronunţa.

Iert lespezile care
M-au strivit fără glas,
Mi-au smuls lacrimi amare
La fiecare pas.

Alerg printre cuvinte
Să-l găsesc pe-acel care
S-ajungă-n oseminte,
Ca o rază de soare.

Îmbălsămată-n vină
Mă pierd în sunet vid,
Voiam, din rădăcină,
Să trec de orice zid.

Să-l îndulcesc cu miere,
Din pieptu-mi să culegi
Cuvântul care-ţi cere
Numai să mă-nţelegi.

Alerg printre cuvinte
De-o viaţă, şi n-am parte
Să păşesc înainte,
Cratima mă desparte.

Deschid dicţionarul
Ca pe o carte sfântă,
Să-ndepărtez coşmarul
Ce-n lacrimă cuvântă.

Nu mi-am găsit cuvântul
Să mă fac înţeleasă,
Din vina mea, şi vântul
Şi ceaţa-i aşa deasă.

 

 

În tăcere

 

 

Ştiu c-ai pliat depărtarea
În visul topit din zori,
Însă-n ochii mei stă marea
De lacrimi, adeseori.

Ştiu, secunda stă sau zboară,
Depinzând numai de noi
Dar, azi dorul mă doboară,
Timpul ăsta-i rece sloi.

Luna tremurând, şopteşte
Dintre stele-o mângâiere,
Şi ea, soarele-şi iubeşte
Ca şi mine, în tăcere.

 

 

Sclipesc de iubire

Aş tace dar luna, şiret îmi zâmbeşte,
Îmi ştie secretul, n-am cum să-i pretind
Un voal de lumină deşi-mi dăruieşte
Fiori de iubire, din stele cioplind.

Aş scrie dar luna, din nou urmăreşte
Secunda nebună ce m-a ridicat,
Pentru-a treia oară, din ceaţă, fireşte,
Şi-n verdele aprig m-a referecat.

Trăisem secunda, ştiam ce putere
Au ochii tăi verzi, priviţi îndelung,
Ştiam că iubirea eternă nu piere,
Degeaba încercam uneori să te-alung.

Aseară-am scăpat din nou în verdeaţă,
M-au remodelat din nou ochii tăi,
Am poftă nebună, nebună de viaţă,
Pădurea mă urcă pe culmi, în văpăi.

Aş striga la lună, ca lupul flămând,
Să-şi lase surâsul mai jos cu o stea,
Şi-aşa te purtam în suflet şi-n gând
Iar ea, n-are cum să-mi ia dragostea.

Surâde şireata, privindu-mi culoarea,
Nu-i vine să creadă ce aură am,
Sclipesc de iubire, sclipesc precum marea
În valuri de verde, pe braţe de-ocean.

Nici nu-i de mirare că sunt fericită,
În ochii tăi, veşnic, mă pierd, când privesc,
Este-a treia oară, renasc, regăsită
În verdele crud, pe care-l iubesc.

Curg izvoare

Am urcat din nou cu-o treaptă
Mai sus decât se cuvine,
Să văd noaptea cum aşteaptă
Să-i spun că, mi-e dor de tine.

Am urcat să sărut luna
Cu-aceeaşi îndemânare,
Cum o fac întotdeauna
Când vărs lacrimile-amare.

Liniştea se aşternea
În cămaşa-i vaporoasă,
Dorul tău mă urmărea...
Zburam departe de casă...

Cu un nor mai sus, visarea
Se spăla pe ochi cu tine,
Răpindu-mi îndemânarea
Zborului cu aripi fine.

I-am mimat ceva în barbă,
Lacrima să nu-mi aud
Şi-am pornit-o fără grabă,
Gândind verde, verde crud.

Trup sleit de suferinţă
Se-nalţă fără sfială,
Eram frageda fiinţă
Într-o lume ancestrală.

Norii-mi îndulceau suspinul
Sufletul să nu-mi îngheţe,
Să nu fiu nicicând festinul
Aştrilor cu multe feţe.

Pâlpâind în insomnie
Bolta am atins-o-n zbor,
Curge versul pe hârtie,
Curg izvoare de-al tău dor.