Destin...?!

Mi-a fost dat să mușc din soare
într-o lume fără cer,
Să rămân lumii datoare
pentru tot ce-am tras în ger.

Mi-a fost sortit să-mi iau zborul
ieri, cu aripile frânte,
Să renasc murind din dorul
ce n-a vrut să mă încânte.

Mi-a fost scris să-mi scriu trecutul
în culori nepământene,
Să-mi despletesc începutul
nopților zburând spre stele.

Mi-a fost dată depărtarea
să-mi pot cântări iubirea,
Să adun lacrimi ca marea
risipindu-mi nemurirea.

Mi-a fost dat să scriu pe stele
și pe norii mei aprinși,
Pentru lacrimile mele
născute printre învinși.

N-am de ales

 

 

 

 

 

N-am de ales, nu am nicio putere,
am încercat să-ţi dau tot ce-am primit,
iubirea, libertatea, sub durere
te-am păstrat, şi, în taină-am suferit.

am ascultat desculţii, dezmembraţii,
inteligenţii veacurilor sumbre,
iluştrii adormiţi de generaţii
care-au sculptat în ceruri şi în umbre,

am ascultat şi fiarele pădurii
care-mi şopteau poveşti fără final,
mă împânzeau cu valurile urii
şi-mi asamblau clipa de carnaval.

am ascultat prieteni, cunoştinţe,
chiar şi oglinzile-am interogat,
toţi mi-au răspuns că sunt mii de fiinţe
care-mi pot da iubirea - surogat.

n-am de ales, inima nu mă-ntreabă
ce va fi mâine, astăzi ce-mi doresc,
i-aş spune că de-aş mai avea o boabă
din viaţă, fericită să trăiesc,

să simt căldura mâini tale drepte,
să simt culoarea ochilor tăi verzi
aş obliga nopţile să aştepte,
să nu mă îngroape vie sub livezi.

chiar de va fi să mor cu tine-n pântec,
sub lespezile dorului curat,
voi şti că viaţa mea a fost un cântec,
voi şti că te-am iubit cu-adevărat.

 

 

 

 

 

 

Îmi eşti

 

 

 

Te port, un lanţ de vise neclintite,
ca pe-o comoară vie, fără preţ,
ca pe-o pedeapsă ce nu-mi mai admite
nici lacrimă, nici zâmbet, nici dispreţ.

Te port în suflet ca pe o speranţă,
ca pe o strofă încrustată-n stâncă,
ca pe-un ecou născut în concordanţă
cu taina lumii, nerostită încă.

Te port ca pe o meteahnă fără seamăn,
ca un balsam, prin mine, dăinuieşti,
nu am cu ce, iubire, să te-aseamăn,
îmi eşti izvor de vers, mă împlineşti.

Te port ca pe o haină de durere,
ca pe un scut de arşiţă şi dor,
ca pe o viaţă plină între himere,

îmi eşti destinul cutremurător.

 

 

 

Aşa a fost să fie!

 

 

Mâine când va fi probabil
prea târziu sau prea devreme,
când te vei purta amabil
sau ciudat şi mă voi teme,

Când din stele se vor scurge
razele nepământeşti
iar ochii tăi vor parcurge
tot ceea ce stăpâneşti,

Când îmi vei strivi iubirea,
pe buze, ca pe-o petală
limpede, ca fericirea
infinită, ancestrală,

Mâine când va fi probabil
prea devreme să-ţi sărut
sufletul, inexplicabil
vei simţi cât m-am temut.

Să nu fii vreo stea polară
care-n ochi să mă privească,
mâine, pentru-ntâia oară,
liniştea să-mi împletească.

Mâine când voi strânge norii
în căuşul palmei mele,
îmi voi acorda fiorii
în suflet, zburând spre stele,

Când săgeţi invidioase
vor încerca să acrească
clipele noastre frumoase,
prezentul să înflorească!

Când pe cer norii vor scrie
că iubirea înmugureşte,
sub cerneală aurie
destinul se desluşeşte.

Mâine când, din zori, va plânge
soarele de bucurie,
nimeni nu ne va învinge,
fiindc-aşa a fost să fie!
 

Sunt pământ

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Sunt, pe pământ
Ecou viu în mormânt,
Izvorât din cuvânt,
Dus de ape și vânt.

Sunt un zid din trecut,
Întuneric acut,
Neîncetat fremătând
În tăcere și cânt.

Sunt, pe cer, un mister
Dintr-un stol efemer,
Vis de crin, din destin
Smuls de ger și de spin.

Sunt un nor, trecător,
Aripi frânte în zbor,
Blestem alb de izvor
Să mă-înece în dor.

Sunt privire și gând,
Prunci la piept legând,
Renăscând spre mormânt
În frânturi de cuvânt.

Sunt un Iad nepermis
Între moarte și vis,
Un lăstar roditor
Între timp muritor.

Sunt spectator în viitor,
Cuib de condor, amețitor,
Pisc cu breton, uitat în pom
Ros de sindrom, sunt doar un om.

Abecedarul iubirii

Pe-o fâşie de speranţă
Un vis tainic se năştea...,
Pentru prima oară-n viaţă
Mi-era dor s-ating o stea!

Mi-era clar că-ţi ating palma,
Sufletul fermecător,
Clipele treceau de-a valma
Prin al dragostei izvor.

Mi-era limpede că-n stele
Era scris de mult destinul,
Chiar dacă-n palmele mele
Încă persista suspinul.

Ştiam sigur că iubirea
Nicicând nu s-a destrămat,
Doar învăţasem citirea
Pe un cer catifelat.

Învăţasem s-ating norii,
Să-i înlătur, lângă tine,
În timp ce-împărțeam fiorii
Izvoarelor cristaline.

Învăţasem s-ating Luna
Chiar şi-n noaptea fără ea,
Astăzi vreau să-i pun cununa
Cu tine, zburând spre-o stea!

O geană de lumină

O geană de lumină în palmă mi-a pătruns
Prin miez de noapte sumbru, vindecând orice rană,
Iar pescăruşul care mă striga îndeajuns
Deşi, uitasem parcă, de-un timp şi cum mă cheamă,
Pe-o aşchie de Lună îmi legăna menirea
Terorizând apusul cu zorii mei aprinşi,
Picura strop de suflet reinventând iubirea
Şi-o arunca spre mine cu ochii-ntre deschişi.
Din noaptea fără margini, strop cald dintr-o cascadă
M-a răpit de pe bolta plină de nori hidoşi,
Ascunzând o furtună în simpla acoladă
Pe aripi renăscute din ochii tăi frumoşi.
Duioase braţe calde îmi alinau destinul,
Arome de iubire împrăştiind mereu
În stropi magici de ploaie sărbătoream festinul
De-a dărui iubirea dată de Dumnezeu.

Ultima arcă

Cu unghiile frânte, cu degetele roase,
Cu sufletul în flăcări, dorinţa de real...,
Cutreier amintirea, sorb clipe furtunoase,
Urc câte o frântură, mă prăbuşesc la mal,
Simt lumea năpădită de false aparenţe,
Ascunsă sub perdele de rugăciuni perfecte,
Avide-n bunătatea stropită cu absenţe,
Încurajând minciuna crescută în defecte.
Cu buzele tocite, răcnesc fără putere,
Scârm muntele durerii ce mi se-nalţă-n drum,
Mă ridic o secundă, sperând să am vedere
Atâta timp cât viaţa nu se transformă-n fum.
Văd lumea îmbâcsită cu scuze şi ştiinţă,
Cerşind iertarea sfântă doar pentru-a face loc
Altor păcate grele făcute-n pocăinţă,
Supranumite-n grabă, soartă, destin, noroc.
Mulţi, cei săraci cu duhul, lăudăroşi cu rang,
Lovesc cu disperare, făr-a gândi vreodată
Că oricând pot cunoaşte al vieţii bumerang,
Că nimic nu primim, pe lume, fără plată.
Chiar dacă tac strivită sub muntele durerii,
Şi nu e prima dată când Domnul mă încearcă,
Nu mă voi da înfrântă de dragu-abandonării
Voi deveni oceanul purtând ultima arcă,
În ea, ca pe-o comoară, iubirea voi păstra
Ferită de-ntuneric, ferită de cruzime,
Cu aripa rănită, veşnic voi demonstra
Că lacrimile mele pot mângâia în rime.

Îngheţat de-o stea polară

Ia-mă Doamne pe-o aripă,
Ascunde-mă după-o stea,
Înlătură-mi într-o clipă
Stropii din inima mea!

O stea-ndepărtată..., rece,
Ofilită, goală, moartă
De ani buni, prin care trece
Lumina ca printr-o toartă.

Ia-mă Doamne-n palma-Ţi Sfântă!
Dă-mi un strop de alinare,
Să aud şi eu cum cântă
Lumina vie din Soare!

Precum Pheonix, din cenuşă
Să renasc pentru-a zâmbi,
Să pot încrusta pe uşă:
"Mâine... nu voi mai iubi!".

Însă, azi, în miez de viaţă
În iubire mă scufund,
Scoate-mă Doamne din ceaţă!
După stea să mă ascund!

Ia-mă Doamne-n palma-Ţi dreaptă,
Numai pentru o frântură
De secundă, steaua moartă
S-o ud cu-a mea picătură.

Să-i dau viaţă, să-i dau vise
Să-i dau zbor nemărginit
Şi din paginile scrise
Să-i dau ochii ce-am iubit.

Sufletul să-i înverzesc,
Cu pleoapele s-o alin,
În umbra ei să trăiesc
Făr-a smulge din destin.

Să-i dau ochii mei spălaţi
Şi obraji-mi arşi de plâns,
Să-i dau zori înverşunaţi
Din noptea-n care-am ascuns
Stelele de-atâta vină
Şi Luna-n prag de iubire,
Să-i dau steluţei lumină
Şi stropul de fericire
Ce-a mai rămas pe sub gene.
Să-i dau Doamne amintirea
Transformată-n cremene,
Să îi dăruiesc iubirea
Ce din suflet dăruiam,
În ea să-mi înec mâhnirea
Pentru că nu bănuiam
Nici o clipă, nici o seară,
Că voi iubi infinitul
Îngheţat de-o stea polară
Şi nu-mi voi găsi sfârşitul.

Dansăm prin flăcări ample

Mă scutur de secunda ce-a trecut peste mine,
Încarc pana-n cerneala ce îmi alină viaţa
Şi mă reîntorc smerită s-aştern câteva rime
Care-mi alungă norii şi-mi retrezesc speranţa.
Îmbrăţişez iubirea albastră ca seninul,
Scufund oceanul veşted în lacrima din soare,
Ingenunchiez trecutul înmiresmând destinul
Şi-mi împletesc, pe creste, cu tine-o sărbătoare.
Dansăm prin flăcări ample, de dragoste învinşi,
Prin roua neîncepută din valsul dimineţii,
Iubindu-ne prin veacuri, de fulger neatinşi
Vom reclădi secunda, redând esenţa vieţii.

Într-o lume îmbibată

Într-o lume îmbibată cu-aparentul "te iubesc!"
Mă cuprinde disperarea răscolind printre cuvinte...
Pur şi simplu-mi este teamă o silabă să rostesc
Să nu las altă aromă peste suflet, peste minte.
Într-o lume îmbibată cu frânturi de diamante,
Despletite peste vremuri mirosind a nepăsare,
Mă cuprind fiori de gheaţă, lângă ceaiul cald din plante,
Aerul ce mă-nconjoară arde sub piper şi sare.
Într-o lume îmbibată cu minciună şi suspin
Mă înec în strop de ploaie amăgindu-mă mereu,
Dând vina pe-încălţăminte, paşii mi-i port prin destin
Strecurându-mă prin ceaţă, mă agăţ de curcubeu
Într-o lume îmbibată cu-aparentul "te iubesc!"
Mă cuprinde disperarea că nu voi avea crezare
Oricât voi lupta cu mine liniştea să mi-o găsesc
În această lume rece, te iubesc la disperare!