Visul unor nopţi de iarnă

Din fulg de nea s-a întrupat
un înger fără nume,
ea l-a privit, l-a acceptat
şi au pornit în lume.

Zăpada printre ei cădea
ca şi când cerul mare
v-a readuce dragostea,
aşa, la întâmplare.

El o privea necontenit
ca pe o stea polară,
o îmbrăca în răsărit
şi-n soarele de vară.

Păreau doi crini înzăpeziţi
ţinându-se de mână
ce pot păşi nedespărţiţi
prin iarna cea nebună.

Doi trandafiri imaculaţi
prin vitregia vieţii,
care luptau neajutaţi
să pună punct tristeţii.

Printre nămeţi cu greu păşeau
de scârţâia zăpada...
prin visul lor se rătăceau,
lăsând departe strada.

De mână o călăuzea
şi-n gândurile clare
cu praf de stele-o încălzea
prin era glaciare.

Pădurea se-ntindea, dar ei
nu aveau cum să vadă
adunătura de mişei,
ce-i pândeau din zăpadă.

La colţuri lupii-i aşteptau,
cu rânjetul specific,
dar ei în noapte înaintau
ca marea spre Pacific.

Zorii păreau că se ivesc
când le-a ieşit în cale,
un cuib de vis, împărătesc,
căptuşit cu petale.

Au păşit peste prag uşor,
ca-n orice vis... din vise,
au făcut focu-n dormitor
cu stelele promise.

Au ars un timp îndelungat
ca flacăra albastră,
nopţile lungi au îngheţat
toţi spinii la fereastră.

Visul frumos s-a stins în zori.
Gheţarii râd într-una
c-au strivit cele două flori,
ca soarele şi luna.

Dar nu au cum a înţelege
că-n nopţile acele,
din dragostea fără de lege
s-au născut alte stele.

Ele vor străluci cândva
când nopţile vor pune,
la loc de cinste dragostea
îngerilor din lume

Iresponsabilitate

Mă doare prezentul că nu iei în seamă,
Din lipsă de timpuri sau pierderi de vreme,
Amarnic mă arde, că-ţi spun cum mă cheamă,
Iar tu-mi pui pe umeri ciudate probleme.

Atârnă rucsacul prea plin, cu trădare,
Cu setea nebună de-a fi ce nu eşti,
Mă arde lumina din bezna ce n-are
Buton de oprire..., tablou de poveşti.

Privesc cum înlături mândria şi fala,
Nu se mai alege din ele nimic,
Nu-ţi pasă de mâine, îmi refuzi migala,
De pe ai mei umeri, îmi strigi: "eşti prea mic!"

Eu sădeam o floare, o-mpărţeam cu toţi,
Tu-mi pui stele-n traistă, închizi cu fermoar,
Mă inviţi la cină atât cât mai poţi,
Să-ţi depăn o şoaptă rostită-n zadar.

În bezna prea clară, nu zăreşti tortura,
Doar Cerul mai poate ceva să mai schimbe,
Iubirea curată se stinge sub ura
Ce nu încetează prin noi să se plimbe.

Ne împingem spre vârfuri să punem pe pâine
Un cer rupt de stele aparent senin,
Să punem la plată furtuna de mâine
Şi-n caz de incendiu, paharul cu vin.

Trezirea se lasă de mult aşteptată,
Se-nchide o pleoapă pe când te strecori
S-ajungi sus pe locuri, cum n-ai fost vreodată
Deşi-s trepte multe..., tocite de sfori.

Eu primeam o floare, tu o desenezi,
Să-i soarbă parfumul ai tăi descendenţi,
Mai am curcubeul ce vrei să-l pătezi,
Cu el mă feresc de iluştri absenţi.

Raiul meu

Cu-n singur gând îmi dai lumină,
Cu un cuvânt mă amăgeşti
Că ar fii doar din a mea vină
Iubirea noastră ca-n poveşti.

Din straturi albe de petale
Îmi dăruieşti aripi de zână,
Să mă simt în braţele tale
O perlă smulsă din furtună.

Cu-n singur gest îmi iau splendoare
Din visul ce mi-l zugrăveşti
Pe stelele aducătoare
De clipe-n care mă iubeşti.

Din straturi albe de sidef
Ţi-aş tălmaci poemul sfânt
Ieşit etern în relief,
Eşti Raiul meu pe-acest pământ!

Fără cuvinte

Mă gândeam să-ţi spun în şoaptă
Că mi-e dor de gura ta,
Am tăcut, am fost nedreaptă
Crezând că vei riposta...

Am simţit că-n astă lume
Visele nu s-au sfârşit,
Că numai al tău prenume
Pot rosti... la infinit.

Mă gândeam să-ţi spun că zorii
S-au înseninat de când
N-au de ce să plângă norii
Fiindcă te păstrez în gând.

Am simţit că-n noaptea crudă
Doar tu mă poţi alina,
Universul vreau s-audă
Cum îmi bate inima.

Mă gândeam să-ţi tălmăcesc
Fără noimă, o poveste,
Să-ţi îndrug vreun mit regesc
Cu a fost dar, numai este.

Am simţit că al tău glas
Mă va face să vibrez,
De aceea ceas de ceas
Te-ascult, să mă-nviorez.

Mă gândeam că-i vorbă goală
Aruncată la-ntâmplare...!?!
Nu-i deloc o abureală,
Simt că-ţi datorez o floare.

De cuvinte fără număr
Zadarnic mă folosesc.
Simt că de-acum pe-al tău umăr
Voi putea să m-odihnesc.

La pieptul tău

Nu te-ntrista, nu m-am schimbat,
Sunt sufletul ce te-a iubit
Şi care mult te-a asteptat,
Topită în dor neştirbit.

Timpul nu a reuşit să spele,
Cu lacrimile lui fierbinţi
Şi nici cu razele de stele,
Iubirea, cu care m-alinţi.

Nu-ţi face griji, nu m-am schimbat,
Sunt tot aşa cum tu mă ştii,
Deşi, un veac am aşteptat,
De amintiri nu pot fugi.

Şi dacă te-ai întors acum,
La pieptul meu să te încălzesc,
Tu pentru mine eşti oricum
Omul pe care îl iubesc.

Nu contează unde ai fost,
Nu-mi povesti, n-am întrebat,
La pieptul tău am adăpost,
Iubeşte-mă, cum am visat!

Neînțeles

Nu vreau s-aud șoapte banale
Ce le-am mai auzit cândva,
Iar dacă mi-ai ieșit în cale,
Nu-mi povesti, nu mă-ntreba!
Nu vreau să-mi spui ce-a fost odată,
Așa poveste-am auzit,
Chiar de juri că-i adevărată,
Miroase a mâl putrezit.
Nu vreau să-mi demonstrezi puterea,
N-ai cum sufletul să-mi pansezi
Când mă inviți să-ți văd averea
Sperând să impresionezi.
Nu te-obosi să-mi oferi mâna
La coborâre din tramvai,
Voi zâmbi toată săptămâna
De-mi amintesc cum mă priveai.
Păcat de haina ta de firmă,
De ochii care mă privesc,
Părerile mi se confirmă
Că sunt ciudată, dar zâmbesc
Cu gândul dus, mi-ascult tăcerea,
Pe-a ta, mi-aș dori, s-o ascult,
Dar nu ai timp, ai doar plăcerea
De a-mi demonstra cât ești de cult.
Nu vreau să-mi vorbești din citate,
Te-ascult, dar nu aud nimic,
Te-aprob din cap, nu-ți dau dreptate,
Printre cuvinte-un "da" mai zic,
Căscând, cu mâna ridicată
La gură, fără să-ntrerup
A ta poveste minunată
Doar despre mine și-al meu trup.
Privesc prin ochii tăi departe
Sperând să descopăr ceva.
Ai ochi frumoși, ai multă carte
Dar, stins cel ce te lăuda.
Și-n lipsa laudelor, tu
Nu înțelegi simplu cuvânt,
Dau eu din cap dar, rostesc NU.
Știu cine-am fost, știu cine sunt,
Povestea ta mă obosește,
Cuvântul tău printre nori zboară,
Nici o silabă nu rodește
Atâta timp cât o comoară
De negăsit îți pare ție
Liniștea ce-o doresc atât,
Pretinzi că-i o mare prostie,
Exact de când ai apărut.
Eu, recunosc că-s vinovată
Că nu prea știu să mă prefac
Dar, inima îmi e curată
Și-n loc să mint, mai bine tac
Și te privesc cum distrugi floarea
Rupând petală cu petală.
Prin ochii tăi am zărit marea
Și m-a cuprins o oboseală...

Cu tine zbor

Prin noaptea rece mă strecor
Cu-n mare semn de întrebare:
De ce-mi dai aripă să zbor
Şi te iubesc atât de tare?
Din noaptea crudă iar renasc
Fără răspunsul cuvenit,
Mi-e tare somn, până-n zori casc
Păşind pe drumul troienit,
Mi-e dor ochii să ţi-i privesc,
Să-ţi mângâi pletele în vânt,
Mi-e dor să-ţi spun cât te iubesc
Şi cât de fericită sunt
La pieptul tău să mă răsfăţ,
La pieptul meu să te topeşti,
Mi-e dor şi n-am să mă dezvăţ
Să ne iubim ca în poveşti.
De întrebări n-am timp acum,
Nici de răspuns nu mă-opintesc,
Cu tine zbor oricând, oricum
Din simplu fapt că te iubesc!

Pruncul nostru

Prin amintiri am răscolit
Să-ţi recitesc cuvântul,
Poate că totuşi am greşit
Poate mi-am luat avântul,
Prin vise am plutit de fapt
Şi nici nu mi-am dat seama
C-a fost doar vis, un vis inapt
Iar acum trăiesc drama,
Poate şi-acum rulează lent
Pe un ecran imens
În filmu-n care te aştept
Să-mi devii Univers.
Un serial de-un an şi-un pic,
Cu un final greşit
Citesc, dar nu-nţeleg nimic
Ştiu doar că s-a sfârşit.
Am răsfoit filă cu filă
Şi cuvânt cu cuvânt,
Aş fi urcat pe-aripi de-acvilă
Să mă ascund sub vânt,
Sub nori şi stele adormite,
Sub flăcări de uitare,
Să opresc filmul, să ţin minte
Doar ceea ce nu doare
Să nu-ţi văd ochii-n prag de seară,
Secvenţa s-o ucid,
Să şterg această primăvară
Din calendarul vid,
Dar m-a oprit din al meu gest
Un soi de bunătate
Venit cu crivăţul din Vest
Făcând publicitate
La o iubire din poveşti
Cum a fost şi a noastră,
M-a întrebat pe unde eşti
Privind coperta-albastră
Ce va păstra pe veci iubirea
Aşa cum am trăit-o,
E pruncul nostru, nemurirea
Doar noi i-am dăruit-o.
Chiar dacă ai ucis o floare
Stropind-o cu al tău venin,
Pe cerul meu există Soare
Şi-un suflet pur, unic, divin.

Iubirea mea de zi cu zi

Lumina mea din miez de noapte,
Iubirea mea de zi cu zi,
Voi scrie versurile toate
Atâta timp cât voi trăi
Cu gândul la ochii tăi calzi,
La glasul tău plin de iubire,
Iubirea-n care lent mă scalzi,
Ca pe-o prinţesă-ntre safire
Şi clipele ce-mi dăruieşti,
Le voi aşterne neîncetat,
Dragostea noastră ca-n poveşti
Pe culmi alpine s-a gravat
Într-un volum plin de iubire
Din suflet să ţi-l dăruiesc
E-adevărat, nu-i amăgire:
Din tot sufletul TE IUBESC!

Nu pot fi nicicând actor

Prin ceaţa serilor târzii
Legende multe-mi tălmăceşti,
Îmi umpli nopţile pustii
Şi sufletul îmi răscoleşti,
De parcă-am fi nişte copii
Cu jocuri multe şcolăreşti,
Dar te-aş ruga, nu te grăbi
Să-mi spui şi tu că mă iubeşti,
Eu sunt pretenţioasă rău,
Am defecte cât nu gândeşti,
Martor îmi este Dumnezeu,
Mai bine-ar fi să te fereşti.
Eu vreau iubire-adevărată
Nu caut ceea ce-am fumat
Nu mai vreau să trec niciodată
Prin ceea ce-i neadevărat.
Eu vreau iubirea-aceea pură
Care te face să pluteşti
Nu vreau să fiu o umplutură
Pentru o noapte ca-n poveşti,
Eu vreau iubirea minunată
Care te umple de candoare,
Iubirea caldă, înstelată
Nu cea rigidă, ce te doare.
Nu vreau sportul naţional
Practicat doar în dormitor,
Viaţa nu e un carnaval,
Eu nu pot fi nicicând actor.