De la mine la noi

De la imensul "a plăcea"
Pân' la infimul "te iubesc"
E cât de la un fulg de nea
La întreg globul pământesc.

De la iubirea ce-o trăiești
Până la cea adevărată,
E drumul care ți-l croiești
Dar nu-l vei păși niciodată.

De la iubirea ce-o pretinzi
Până la cea pe care-o simți,
Doar dacă mâinile întinzi,
Sufletul nu ai cum să-mi minți!

 

 

 

 

 

 

 

Adun

 

 

 

Din visteria nopţilor trecute,
un alt suspin astăzi am îngropat.
Mă-ntorc de la priveghi de frunze mute...
Dumnezeu să te ierte, de păcat!

Nu toată lumea ştie să consume

din aerul în ploaie expirat,
mă-ntorc de la priveghi păşind prin lume...
Dumnezeu să te ierte, de păcat!

În visteria nopţilor voi pune
de mâine, versuri fără de corset,
să înmulţească vremurile bune
cu lacrimi scoase de la amanet.

 

 

 

 

Natürlich

 

 

 

Normal că pădurea mă cheamă să ţip,
dar eu nu lovesc în pereţi fără chip,
normal că se lăsă din zori înserarea
iar norii mă strigă mai tare ca marea.

Natürlich, firescul s-a epuizat
când şarpele Evei, în măr deghizat
ridică minciuna la rang de-adevăr.
Nu-i vorba de mine, de-Adam, ci de măr.

Prin clipe perind fără sorţ de izbândă,
mi-e noaptea prea lungă şi albă inundă.
se crapă de ziuă dar nu-i de ajuns
Adam ura mărul şi-n el a pătruns.

În umbră visează că-n piepturi revine,
aduce din flăcări uitarea de sine,
dar vezi? Indigoul în noapte-mbibat
cum stă pe la colţuri..., Natürlich pătat...

Izvorul adapă o fiară-a pădurii
cu-aceeaşi credinţă, lăsând picăturii
un gust derizoriu de lespede seacă,
e prea dimineaţă să curg, o să-mi treacă...

Prea rece să pot descifra ce-a distrus
un soare albastru, în zori a apus,
pe geamuri apar urme seci de călcâi,
mi-e greaţă să spun "Natürlich rămâi!"

E prea dimineaţă să te mai aştept

Veninul se-agită, mă doare cumplit,
nici geană pe geană nu pun, am dormit
cu capul pe versul rostit în culori,
în noaptea divină, născută din zori.

Trei colţi mi-au rămas înfipţi în răstimp,
încrederea smulsă din alt anotimp
ridică din umeri, din lipsă de-omăt
doar ochii aceştia-îi zăresc până hăt...

Cu lacrima lunii voi face popas
s-adun libertatea din ce-a mai rămas,
să-i pun lenjerie cu flori de satin
prin bălţi de durere s-o scald de suspin.

Mă leagănă luna pe palmele reci,
când vii ca furtuna şi-n lacrimă pleci,
îi punem cunună de ger toamnei vii
te-aşteptam de-o viaţă dar, n-ai cum să ştii.

Coloană lăsat-a Brâncuşi pe pământ
sub poarta iubirii, mă nasc cât mai sunt,
la masa tăcerii cerşesc adevăr,
nu-i vorba de Eva, de-Adam, ci de măr.

Adam ura mărul, Eva-l diviniza,
iubea adevărul ce-o localiza
în gheara reptilei din jungla cea deasă,
coloana tăcerii invită la masă...

Întinde o mână, din nori să cobor,
 alină-mi furtună iscată de dor,
nu ţine în lanţuri speranţe deşarte,
nu vreau să mai zbor, cu şerpii, departe!

Vreau să ating cerul curat şi senin,
mi-e sufletu-n hohot de lacrimă plin,
strivesc spini de gheaţă adesea la piept,
e prea dimineaţă să te mai aştept.

Lapoviţă

 

 

Grăunţe aruncate-n fuioare de chin
lovesc resemnate visări de destin,
bezmetică vreme, lături peste tot,
adunăm probleme cu gest de robot.

Fior luminos pe gâtul viorii
un soare distrus sub steaua-mpăcării,
surâd enigmatic cu geana lăsată
în urmele ploii ce-au curs pentru-o pată.

Venit din poveste, luceafăr căzut
pe versul albastru, în dor nevăzut
pe urmele tale vor curge ninsori
când soarele verde visează splendori.

Mi-e liniştea dusă cu-n hohot de râs
mai sus de durere, mai sus, tot mai sus...
fuioarele curg lăsând loc uitării,
bezmetică noapte la poalele mării.

Nu-i rost de furtună doar valuri şi chin,
m-ascund după lună şi sorb din destin
pocalul durerii cu gerul iscat...
îmi las mâna goală şi-aştept... m-a muşcat.

Vorbe incolore

 

 

Rătăcesc de ceva zile
Printre nori, să înţeleg
Cum, căldura unei file
Mă ajută să aleg?!?

Cuvântul meu, cum răneşte,
Când e adevărul pur?!?
Nu ridică, nu striveşte,
Nu priveşte împrejur...

Mai degrabă se ascunde
Sub cerneală şi condei,
Decât să lovească unde
Se pudrează cu mujdei.

Mai degrabă se transformă
Într-o apă curgătoare
Decât să adopte formă
De minciună-atrăgătoare.

Mai degrabă lăcrimează
Rugând Cerul să ignore
Ceea ce numai şochează,
Vorbe, vorbe incolore...

Cuvântul meu fierbe-n cupe
Nu se strecoară prin lavă,
Curge lin, nu se-ntrerupe
Să se îmbibe cu otravă.

Incredibila uitare

 

 

 

Incredibil cum apare,
Primăvara cu-o căpşună!
Păsările migratoare
Revin, ca în vremea bună.

Neîncrederea mocneşte
Ca apa otrăvitoare,
Dar, în noapte, îndrăzneşte
Să strivească altă floare.

Negăsind în lumea largă
Hrană binecuvântată
Cu-n satâr a vrut să spargă
Tăcerea, încă odată.

Şi-a făurit, pentru vise,
O caleaşcă zburătoare,
Dar în ciuda celor zise
Calcă dragostea-n picioare.

Orice-ar face sau ar spune,
Ochii îi sunt veşnic o carte,
Timpul nu îmi descompune
Sufletul, nici după moarte.

Toarnă venin în iubire
Incredibil de uşor,
Parcă i-aş fi dat de ştire
Cât mă arde al său dor.

Mi-am închiriat o mască
Din acelaşi târg cu-al său
Pentru orice gură-cască,
Dar nu pentru Dumnezeu.

El mi-a fost mereu aproape
Când a fost de negăsit
Peste munţi înalţi şi ape,
El e de neînlocuit.

Nu sunt Faust, nici Moulton,
Sufletul să-mi vând pe-o pâine,
Port al versului palton,
Dumnezeu ştie mai bine.

 

 

 

 

Vis de-o noapte

Într-o lume ca a noastră
Nu sunt bună când fac bine
Mi se spune că sunt proastă,
De cei ce n-au loc de mine.

Când ignor prostia pură,
Minciuna sau răzbunarea,
Mulţi cred că-s o picătură
Agitată precum marea.

Într-o lume asortată
Cu războaie de-orice fel
Nu voi cere niciodată
Să iubeşti un sufleţel.

Nu sper să-ndrept cotitura,
Fiindcă nu sunt în schimbare,
Prea trecută-i picătura
Prin flăcări nepieritoare.

Într-o lume ca a noastră,
Unde totul te uimeşte
Îmi propun să rămân proastă
Fiindcă Cerul mă iubeşte.

Este liber fiecare
Să gândească cu ce poate,
Cei ce vor să mă doboare
Cu minciuni, sunt... vis de-o noapte.

Mult şi bine

 

 

Ceasul este mult şi bine,
M-am trezit cu chef de ducă
Şi-am chemat ziua de mâine
S-o privesc cum se usucă.

Care mai de care urlă
Către cer, să se despice,
Unul s-a suit pe-o turlă
Să absoarbă tot ce zice.

Pe grămada de petale
S-a găsit un maidanez
Să picteze cu fecale
Vântul unui titirez.

Cei ce-au luat măsuri din spate,
Din dreapta şi-n diametru,
Acum moştenesc departe
Umbra unui centimetru.

O cafea cu gust de ceară
Se topeşte în stomac
Sau în sfânta călimară
Despuiată, ca un drac.

Teoretic, mi se pare
C-am deschis fereastra-n grabă
S-aud mâţele de care
Niciun maidanez nu-ntreabă.

Ceasul este mult şi bine
Mă întorc la tolăneală
Şi-am să dau vina pe tine
C-ai pus puiu-ntreg în oală.

O găleată de cuvinte
Din fântâna pustiită
Răscoleşte flăcări sfinte
Sub cortina măsluită.

Intra dacă ai curajul
Să-ţi dai cu ciocanu-n frunte,
Doar aici găseşti mesajul
Retransmis din văi în munte.

Dau mileniul pentru-o clipă
De-atentică iubire!
De suflet, de faci risipă,
Te rog, nu-mi mai da de ştire.

Nu-mi mai place adevărul,
S-a tocit de-atâta praf,
Voi parca de-acum covorul
Pe un stâlp de telegraf.

Excepţional, mirific,
Totul numai la doi lei,
Dacă treci peste Pacific
Furnizând mereu scântei.

Ceasul este mult şi bine,
E-ntuneric la amiaz'
Doar că, fără de lentile
Nu-ţi vezi norii din obraz.

Jocul ăsta mi se pare
C-a fost prins în colţ de vis,
Bea din cupa cu uitare,
Să-nţelegi ce-aveam de zis!

Cincisprezece mi se pare
C-ar fi nota potrivită
Numai în cazul în care
Aş dormi neadormită.

Happy-end

 Eu sunt la fel ca mâine, aşa am fost şi ieri,
Nici nu-mi permit să cumpăr iluzii pentru-o zi,
Deşi găsesc pe gratis costum pentru plăceri,
Stofa boţită strânge şi n-aş putea zâmbi.

Eu stau la fel de bine în metrul meu pătrat,
Chiar dacă-s cam uimită descoperind întruna
Cum se transformă chipul sufletului mascat
Şi ce gust avusese odată mătrăguna.

Eu ştiu că timpul trece cum trec în zbor cocorii,
Mă remontează clipa, liniştea mă cuprinde,
Tu ţi-ai dorit aleea ce-o aleg trecătorii,
Pentru nimic în lume sufletul nu-mi voi vinde.

Eu nu pot să-mi dreg vocea rostind minciuni în trend,
În valuri ipocrite n-aş putea să respir,
Aleg realitatea, zâmbind în happy-end,
Sunt doar o picătură dar, nu-s un chilipir.

Zorii ce vin

De ce încă mai cred în şoapte

Când nimeni nu le mai aude,

Când întunericul din noapte

Adânc în adevăr pătrunde?

De ce încă mai sper că ploaia

Vă spăla ziua mincinoasă,

Când veşnic umblă Gheonoaia

Strident fardată şi hidoasă.

De ce încă mai cred că fiara

Prin dor se poate îmblânzi,

Când încă se topeşte ceara

În lacrima de peste zi?

De ce îmi pasă-aşa de tare

De fiecare fulg de nea,

Topindu-mă? Din întâmplare,

Ştii ce înseamnă iarna grea?

De ce mai cred că nu se poate

Să tratăm cu indiferenţă,

Înaintând târâş pe coate,

Cerul, ucis din imprudenţă?

De ce încă mai cred în vise

Când insomnia mă loveşte,

Iar rândurile-acestea scrise

Nici orbul nu le mai citeşte?

De ce mai cred în puritate

Când ceaţa-i tot mai îmbâcsită

Când după colţ, plângând se zbate

Luna, ce pare adormită?

De ce mai cred? E-a mea voinţă

Să cred că se va lumina

După atâta suferinţă,

Zorii ce vin, vor alina.

Rămân un suflet

Ai ales să-mi torni otravă

Dintr-o cupă aurie

Iar acum, te dai bolnavă

Sperând că sunt o piftie.

Ai ales cu a ta mână

Sufletul să mi-l hrăneşti

Cu esenţă de furtună

Însă, n-ai să izbuteşti.

Ai ales de-acuma drumul,

Fără mine poţi zbura,

Eu rămân să port costumul

Pur, precum inima mea.

Judecată

 

 

Între Nikita şi Nichita
Sărutul îl primeşte vita
Şi îl striveşte orice bou,
Nu-i ceva vechi, nici ceva nou.

Între Becali şi Brâncuşi
Masa tăcerii are uşi
Coloana-i blondă platinată,
De doctorul Ciomu sculptată.

Între ce-a fost şi va urma
Jivinele vor deforma
Pădurile cu verde crud,
Doar cu: "nu văd, tac, nu aud!"

Între romantici şi bancheri
Misterul zilelor de ieri
S-a spulberat când au ajuns
În faţa porţilor de Sus.

 

 

 

Ajută-mă, iubitul meu!

Ajută-mă, iubirea mea,
Să urc pe norii mei, o clipă!
Trimite-mi sărutarea ta
Să scap de-aici, mi-e tare frică!
Lumea e-aşa cum ştii de rea,
Azi m-au lovit cu tot şi toate.
Ajută-mă, iubirea mea!
Nu ştiu cui să mai dau dreptate.

Ajută-mă doar cu-n cuvânt,
Să mă ridic din lan de jar,
Dintre rafalele de vânt,
Să uit, te rog, de-acest coşmar!
Ajută-mă, cum faci mereu
Cu sufletul tău minunat
Să uit de tot ce-mi face rău,
Să numai plâng neîncetat!

Ajută-mă, iubirea mea,
Să ies dintre aceşti nămeţi
Ridică-mă pe palma ta,
Să uit de spini şi de săgeţi!
Ascunde-mă sub braţul tău,
Cum numai tu o faci, mereu.
Astăzi prea mulţi mi-au făcut rău,
Ajută-mă, iubitul meu!

Te du cu bine!

Eu recunosc că sunt ciudată,
Chiar de spui că sunt ce-ţi doreşti,
Nu-ţi pot da dragoste curată
Oricât îmi juri că mă iubeşti.

Ţi-am explicat din prima clipă
Că lupta nu va fii uşoară,
Că nicio vorbă spusă-n pripă
Nu-mi va rămâne-n inimioară.

Eu recunosc, nu-mi este teamă,
De adevăr nu mă ascund
Ochii lui verzi mereu mă cheamă
Sub orice văl vreau să m-afund.

Ţi-am spus, pe mine cu minciuna
În veci n-ai să mă cucereşti,
Eu am şi soarele şi luna
Degeaba-ncerci să zăboveşti.

Eu recunosc că sunt ciudată,
Nici nu pretind să-mi dăruieşti
Ceea ce nu-mi poţi da vreodată
Fiindcă... nu vreau să mă iubeşti!

Nu vreau să-ţi pierzi timpul cu mine,
Nu pot să-ţi dăruiesc nimic!
Te du pe drumul tău, cu bine!
Atât mai am de-acum să-ţi zic.

Cel ce-i bun, nu e şi prost!

Printre lespezi fără număr
Mi-am purtat paşii alene,
Buruieni cu măşti de nufăr
Mi-au pus lacrima sub gene.

Le-am donat cuvânt pe pâine
Sufletul să le-ncălzească,
Dac-aş fi hrănit un câine,
Avea cin' să mă păzească.

I-am îmbrăţişat în iarnă,
Când viscolul viscolea
Însă, n-au vrut să discearnă
Căldura şi liniştea.

Vulpi cu cozile stufoase
Au încercat să doboare
Toate clipele frumoase
Ce le parfumam cu soare.

Braţul oferit de mine,
Când norii îi agasau,
Mi l-au smuls cu o cruzime
Pe care-o tot ascundeau.

Mii de pietre şi săgeţi,
Flăcări sute, miliarde
Mi-au aruncat în pomeţi,
Poate, poate mă vor arde.

Mi-au săpat groapă adâncă
Pentru omenia mea,
Neştiind că sunt o stâncă
Şi-au căzut tot ei în ea.

Cum era de aşteptat,
Măştile-n timp s-au topit,
Vulpile-au înmormântat
Ura lor, de neoprit.

Eu n-am ură, am iubire,
Nu le pot plăti la fel,
Le dau, chiar de-o să vă mire
Cuvânt rupt din sufleţel.

Dumnezeu este cu mine,
Aşa cum mereu a fost,
Mă rog, să vă fie bine!
Cel ce-i bun, nu e şi prost!

O amăgire

Nu-mi mai răspunde la scrisori,
Te rog, nu le mai lua în seamă
Şi-aşa îţi scriu, de-aici din nori,
Unde-am uitat şi cum mă cheamă.

Nu-mi mai răspunde la cuvinte,
E prea târziu să spui ceva
Deşi, inima mea nu minte,
Azi nu mai cred în vorba ta.

Nu-mi mai răspunde la-ntrebări,
Am aflat tot ce-am vrut să ştiu
În ochii tăi înşelători.
Răspunsul vine prea târziu.

Nu-mi mai răstălmăci cuvântul
Şi nu mă mai învinui
Aşa cum foloseşte vântul
Frunzele, pentru-a le jertfi.

Nu-mi mai izbi cu-a ta răceală
Sufletul şi aşa rănit,
Nu pot lăsa pagina goală,
Doar ştii cât de mult te-am iubit.

Nu-mi pot permite să descopăr
Prea repede c-ai fost un truc,
În mantii gri să te acopăr
Şi-n lumea largă să mă duc.

Nu-mi pot opri inima proastă
Să bată, doar dintr-o dorinţă
Chiar dac-acum iubirea noastră
Se iroseşte-n nefiinţă.

Nu-mi pot lua sufletu-n pungă,
Nici inima în buzunar,
Ochii nu-i pot oprii să plângă
Deşi, se topesc în zadar.

Nu pot închide-n scrinul rece
Întreg buchetul de-amintiri,
În lacrimi eu nu pot petrece,
Nu sunt buchet de trandafiri.

Nu pot să sfărâm în picioare
Inegalabila iubire
Dar, nu-mi răspunde la-ntrebare,
Tot ce rosteşti e-o amăgire.

Jungla grădinii

Caut coala de hârtie
Să mă oglindesc în ea,
Alungând din poezie
Zbuciumul şi vremea rea.

Visele le dau de-a dura
Pe nisipu-nfierbântat,
Să adun coloratura
Pe stropul mereu blamat.

Strâng din geană răsăritul,
Îl pudrez cu praf stelar,
Forţând astfel infinitul
Să-mi strângă clipe-n pahar.

Le vărs una câte una
Tremurânde, transparente,
Până când răsare luna
Cu ploi de stele-abundente.

Mi-aş clăti sufletu-n mare,
Inima-n oceane-albastre,
Din paharul cu uitare
Să beau ciobul unei glastre.

Glastră plină de lalele,
Peste ani şi ani de-a valma,
Rătăcită printre stele,
Încă îmi mai umple palma.

Încă picură-n peniţă
Cuvintele asortate
Cu iubire şi credinţă,
Ce mă întregesc în noapte.

Trecutul nu-mi aparţine,
Viitorul încolţeşte,
Are încredere în mine
Şi pe pagină sporeşte.

Eu m-ascund după petale
Încercând să par firavă
Dar, revine-n a mea cale
Cu albi trandafiri pe tavă.

Spinii se-nmulţesc năvalnic
Într-un soi de mahmureală,
Dansul lor, duhnesc sălbatic
În oglinda anormală.

Stropii curg, să limpezească
Strigătul asurzitor,
Din cascada lor să nască
Drumul unui trecător.

Vasul plin de vorbe goale
Ieri a naufragiat,
Ruginind totul în cale,
Oglinzile-a devorat.

Puritatea apei dure
Care se credea externă
S-a ales cu o pădure
Pictată-n stropi din cisternă.

Jungla e mult mai departe
Decât regnul animal,
Misticismul apei moarte
Se îneacă triumfal.

Dacă n-ai curaj să-mi bucuri
Ochii, cu-a ta transparenţă,
Caută ceru-n adâncuri,
Oceanul în imprudenţă.

Eu rescriu drumul iubirii,
Pe-un ocean mă oglindesc
Laleaua o dau zidirii,
Jungla deasă-o părăsesc.

Paşi spre lumină

Ziua curge-n nestemate,
Soarele e minunat,
Am ieşit cu greu din noapte
Dar, acum s-a luminat.

Pot respira uşurată,
Pot spre nouri să m-avânt
Inima îmi e curată,
Lacrimile... nu mai sunt.

Lung a fost drumul spre munte,
Buruienile loveau,
Nu voiau să mă asculte,
Mereu mă învinuiau.

Încercam să iau cuvântul,
Să rostesc numai ce simt
Însă, îmi tăiau avântul
Spunându-mi mereu că mint.

Încercam să-alint o floare
Cu lacrima mea curată
Iar, în clipa următoare
Tot eu eram vinovată.

Lung a fost drumul spre munte,
Tare lung, m-a gârbovit,
Dumnezeu a vrut s-asculte
Ruga, şi mi-am revenit.

Simt cum m-a luat în palmă,
Sufletul mi-a sărutat
Dăruindu-mi o zi calmă
Şi-un alt drum, adevărat.

Primul pas a fost mai greu
Dup-aceea... nu mai ştiu,
Mare-i Bunul Dumnezeu,
Şi nicicând nu e târziu.

Întreb ochii tăi frumoşi!

Să-ntreb, oare, aştrii nopţii,
Să-ntreb norii mei pufosi,
Să-ntreb sfinţii, să-ntreb morţii?
Întreb ochii tăi frumoşi!

Ce-am făcut să primesc clipa
Încărcată de suspin?
De ce-mi smulgi aşa aripa?
De ce-mi dai atâta chin?

Umbrele de altă dată
Nici azi, nu te-au părăsit?
Iubirea îmi e curată,
Doar cu-atâta am greşit!

Să-ntreb, oare, aştrii nopţii,
Să-ntreb norii mei pufosi,
Să-ntreb sfinţii, să-ntreb morţii?
Întreb ochii tăi frumoşi!

De ce-n lacrimi infernale
Îţi place să mă topeşti,
Apoi ieşi zâmbind în cale
Şi îmi juri cât mă iubeşti!?!

Operezi cordul deschis
Fără vreo anestezie
Şi-apoi te strecori, ca-n vis,
Cu ochii tăi drept simbrie.

Să-ntreb, oare, aştrii nopţii,
Să-ntreb norii mei pufosi,
Să-ntreb sfinţii, să-ntreb morţii?
Întreb ochii tăi frumoşi!