Cititorii mei

Translate

marți, 20 iunie 2017

Descoperindu-mă

Mi-am propus așa de multe,
mi-am frânt aripa cu bună știință
de atâtea ori încât
versul mi-a curs
de-a lungul și de-a latul clipelor
lovindu-se de zmei, otrăvuri,
complici, perverși,
tirani neasemuiți, noroi,
mironosițe despletite-n
liniștea pe care-o așteptam
la capătul puterilor,
deoarece
capătul tunelului nu se mai ivise de mult,
șoapte de șerpi crescuți la sânul îmbujorat
în ciuda nesăbuinței cu care mă gratulasem,
autopedepsindu-mă din copilărie.

Mi-am propus să depășesc acele ceasornicului,
firele nisipului din miezul perlelor,
visele,
gândurile,
lespezile cu duritatea lor cu tot...

Mi-am promis că mă voi înălța spre fiecare
fir de cer din universul poeziei mele
și încovoia dorința din rărunchiul
sufletului pironit în durere,
spre a desluși cu binecuvântare
zorii acelor dimineți pe care
îi merit.

 Mi-am primit răsplata,
de-abia acum,
o simt, o ating, sărut, privesc
și mă minunez... ca într-o oglindă...

Oare de ce a trebuit să trăiesc așa de mult
fără a te cunoaște?
Și oare de ce spun că te-am găsit de-abia acum când,
de  fapt tu ești doar jumătatea mea...?!?

Ești ceea ce nu aș fi îndrăznit să-i cer
Domnului Dumnezeu,
pentru că nu aș fi crezut că existai pentru mine,
un eu în varianta masculină,
un suflet atât de asemănător
încât,
îmi este teamă să nu mă trezesc
din acest vis...

Deși tu spui că suntem adevăratul întreg.
Nici nu-mi mai amintesc dacă vreodată
mi-am spus rugăciunea implorând
mângâierea sufletului tău.

Acum Dumnezeu mi te-a trimis.
Totul este de partea noastră,
chiar și întunericul în care domnesc
cei ce ne urăsc.
Cum aș putea să nu-i mulțumesc
pentru că mă învață să mă iubesc iubindu-te ?

Cum?
Mă faci să înțeleg cine este cel mai important,
cine sunt, suntem și de ce existăm,
doar pentru a demonstra că încă mai există minuni.



marți, 13 iunie 2017

Am dreptul de-a zâmbi

 
 
 
 
 
Am mușcat din nori cu versul, 
Mi-am pus viața la dospit
Și-am descoperit că-n mersul
Către ieri, m-am risipit. 
 
Am mușcat din depărtare, 
Drumul să-mi fie mai scurt,
Durerea să se strecoare
Ca o lacrimă, un furt.
 
Am clădit poem din stele
Și l-am pus la încolțit, 
Pentru lacrimile mele, 
Ce nu s-au mai înmulțit.
 
Am clădit o dimineață 
Dintr-un galben trandafir 
Și-am pornit în altă viață
Cu miros de tei și mir. 
 
Mi-am întins, a implorare,
Mâinile, spre cer senin
Și-am ales să mă-nconjoare
Dragostea fără suspin. 
 
Nopțile au dat năvală
Să-mi îngroape zorii-n ploi, 
Dar de-acum,  pe-această coală
Doar versul va fi-ntre noi. 
 
Pierdusem orice speranță,
Nici măcar nu mai visam 
Că va avea importanță 
Cerul spre care zburam.
 
Dumnezeu mi-a scos în cale,
Limpezindu-mi slăbiciunea, 
Căldura brațelor tale…
Și-a înfăptuit minunea.
 
De o viață, și mai bine, 
M-am rugat noapte și zi
Să te întâlnesc pe tine,
Să am dreptul de-a zâmbi.
 
Acum înțeleg trecutul
De ce-a fost așa hain,
Fiindcă--mi zidea așternutul
Cu tine, prins în destin.
 
 

sâmbătă, 10 iunie 2017

Din lacrimă - o stâncă



Nici nu mai știu pe care parte cerul,
a ruginit de-atâtea ploi și vânt.
Nici n-am să-ncerc să deslușesc misterul
ce s-a desprins din lacrimă și cânt. 

Nici nu mai știu de ce se mai zidește
firescul ieri pe frunze de ferigă,
când drumu-acesta nu mă mai ferește
de nicio lacrimă ce-n mine strigă. 

Mi-e drumul greu, dar când mi-a fost mai bine?!?
Nici nu mai știu, nici nu mai vreau s-aud
ce va urma sub streașina ce ţine
loc de răscruce între Nord și Sud. 

Aș vrea să zbor, dar nu e vremea încă
la poalele tăcerii să vorbesc,
eu m-am născut din lacrimă - o stâncă,
și m-am zidit cu Cerul să răzbesc

joi, 1 iunie 2017

A doua petală




Trezește-mă, te rog, și spune
Că ne-am născut în luna mai,
Că nimeni nu ne va răpune
Și nu-ţi va ordona să stai.

Că voi zbura la braț cu tine
Și vom păși pe-același drum
Care de fapt ni se cuvine
Clădit de amândoi, din scrum.

Trezește-mă când se mai moare,
Învie, fără importanţă,
Când doar noi împletim culoare,
Și despletim albă speranță.

Când aripile-ncep să-mi crească
Trecutu' încet, încet adoarme
Și cu blândețea-ţi îngerească
Îmi pui săruturi peste arme.

Trezește-mă când zorii-n rouă
Ne scaldă, fără să clipim,
Când ne îndeamnă-n viața nouă
Neîncetat să ne iubim.

Când totul curge la-ntâmplare
Făr-a fi fost cândva trasat.
Trezește-mă din nopţi, visare
Și spune-mi că-i adevărat.

Trezește-mă când în petale
De trandafir mă învelești,
Mă legeni în visele tale
Și cu iubire mă trezești.

duminică, 28 mai 2017

Prima petală




Dansam nedumerită pe-o petală
blond aurie, galben nepătat,
mă regăseam în joaca mea banală
în tot ce mai visam, tot ce-am visat…

Priveam cu ochii încercării noastre
prin pânza ceții care persista,
ca-ntr-o oglindă ce-a trecut de astre
doar prin cascade, făr-a riposta.

Trăiam ceea ce nu aș fi crezut vreodată,
îngenunchiată în a mea dorință
de a-ntâlni iubirea mult visată,
să pot uita de chin și suferință.

Uimeam uimirea sunetelor clare,
visam visările în zori de zi visând,
uitând să pun uitarea pe uitare,
gândeam gândind că voi uimi curând.

Mă-ndepărtam ușor, ușor de depărtare
să înfloresc în florile de mai,
în trandafirul galben, o splendoare
ce-mi deschidea o ușă-n zbor spre Rai.

Mă rătăceam deja printre cuvinte,
interogând oglinda despletită
ce poate oferi de-acu'-nainte?
Ea-mi răspundea: - De-acum vei fii iubită!
 
 
 
 

miercuri, 17 mai 2017

Fără speranță


Fără speranță
autor O picătură de suflet
(Daniela Pătrașcu)
17.05.2017
Credeam că timpul, ploaia, vântul,
nopțile toate strânse-n plic,
pot șterge lacrima, cuvântul,
pot șterge tot… n-au șters nimic!

Credeam că voi uita vreodată
că ai trecut prin viața mea,
că ți-am fost mamă, chiar și… "tată",
credeam, dar nu am cum uita.

Credeam că lacrimile mele
vor înceta să se ivească
că-n drumul meu voi lăsa stele
și trandafiri, să înflorească.

M-am înșelat… ca și-altă dată,
mă-nșel mereu sperând că tu,
de-acolo, vei afla vreodată
că-ai ars în mine sufletu'!

Crezând că nu ai loc sub soare
ți-ai lipit aripi și-ai zburat
în lumea ta… știi cât mă doare???
N-aș fi crezut!!! Nu te-am uitat!!!

Și nici nu voi putea vreodată
să uit că doar eu ți-am dat viață,
iar tu… mi-ai pus în clipa toată
doar amintiri, fără speranță.

marți, 9 mai 2017

Crezut-am că-i timpul să-ți pierd amintirea





Copilul din mine-a crezut că-ntr-o viață
se poate parcurge un vis năruit,
se poate aprinde iubirea din gheață
și stinge speranța ce mi-ai dăruit.

Crezut-am că-i timpul să-ți pierd amintirea
sub bradul cel nins de Crăciun,
dar tu, numai tu, mi-aduci nemurirea,
doar ție pe veci mă supun.

Copilul din mine îți cere iertare
c-a vrut să pășească smerit
pe drumul sălbatic, ce arde și doare,
acum s-a întors... c-a greșit...

Crezut-am că-n lumea aceasta există
un suflet, să-ți semene... poate...?!?
mă iartă, iubite, mă iartă, sunt tristă,
descopăr că-n jur e doar noapte.

Descopăr că-n tine mereu am culoare,
că-n tine mă pierd, regăsesc,
că doar tu ești cerul ce-mi depeni splendoare,
că-n veci mi-ești seninul firesc.







luni, 8 mai 2017

Nu plânge pentru ce-a zburat




Nu plânge după ce-ai pierdut,
e prea târziu, o clipă costă,
m-ai insultat când m-ai avut,
acum sunt doar o simplă fostă.

Zadarnic baţi din nou la poartă,
sunt ca o ceașcă de cafea
căruia tu i-ai smuls o toartă,
pretinzând că-i dai dragostea.

Sunt cartea ce nu mi-ai citit-o,
căruia i-ai distrus tiparul,
ai răsfoit-o… înrobit-o,
Și ferecat-o ca avarul.

O zi mă cauți cu privirea,
în alta mă azvârli, hulești,
apoi îmi implori fericirea,
deși tu nu știi să iubești.

Nu plânge, totul e pierdut,
n-am să mă-ntorc din pragul porții,
m-ai otrăvit când m-ai avut,
e prea târziu să dezgropi morții.


Dedicată ''răposatului''. ...

miercuri, 3 mai 2017

Al treilea fiu născut din dor

 
Azi am aflat când se va naște
al treilea fiu, iubite
Te poartă-n rânduri, recunoaște,
ca pe cel ce m-admite.

Ești singurul pe-acest pământ
care mi-ai dat iertarea,
m-ai reclădit într-un cuvânt
și mi-aduci alinarea.

Ești cel ce-mi pui de ani de zile
esență-n călimară,
cel răstignit pe mii de file,
din zori și până-n seară.

Ești jumătatea mea de viață
și clipa mea senină,
muza cu ochii de verdeață,
respect divin, lumină.

Ești sufletul ce-mi înțelege
metaforele toate,
ești singurul care-mi culege
lacrimile vărsate.

Ar trebui vreo zece vieți,
iubite, să trăiesc,
pentru atâtea frumuseți
de vers, să-ți mulțumesc.





duminică, 30 aprilie 2017

O viață dintr-un vers






Azi am urcat pe treptele speranței,
I-am pus iubirii șoapte de nectar,
Am luat și-am împărțit clipa vacanței
ca cel mai limpede și frumos dar.

Am deslușit în ochii tăi pădurea,
În inimă un tainic univers
Și-am rătăcit prin mângâieri aiurea
Să-mi pot clădi o viață dintr-un vers.

Azi am urcat cu dragostea de mână
Pe șoapta stelelor fără tăceri
Și-am renăscut din apă și țarână
Să mă iubești mult mai aprins ca ieri.


 
 
 
 
 

luni, 24 aprilie 2017

Rugă spre Cerul din mine





Ai înceta să plângi, Cerule,
De ți-aș săruta mugurii?
sau doar tulpina copacului
căruia i-am urlat:
"mi-e dor de-un zâmbet adevărat! "
ți-ar putea opri lacrima? 

Spune-mi!
Pot săruta tulpina stelelor,
Călcâiul mesteacănului,
Visul teilor,
Floarea lunii, și…
îți pot promite că
nu mă voi atinge de floarea soarelui.
Nu trebuie să mă crezi, oprește doar ploaia!




Prea târziu



autor O picătură de suflet
(Daniela Pătrașcu)
21.04.2017

Am înțeles că totul se plătește,
că geana dimineții nu se lasă,
decât atunci când Luna poruncește
să ne întoarcem, mistuiţi, acasă.

Am înțeles că visele se curmă,
că unele din ele răscolesc,
că-n liniștea aceea de pe urmă
doar eu și numai eu mai hotărăsc.

Că-n lumea ta totul este minciună,
iar pașii mei aici se vor opri,
niciun amic nu are cum să-mi spună
care mi-e drumul, cum mi-l pot croi...?!

Am înțeles că viața ta nu are
de unde să-mi mai dea cerul senin,
când l-am avut, l-ai smuls din depărtare
și mi-ai dat flăcări, crivăț și venin.

Acum e prea târziu pentru iertare
nu mai ai dreptul s-o implori măcar,
sunt un noian de versuri plâns din zare
și-am înțeles că-n viața mi-ești coșmar.

Nu te mai pot împovăra cu mine,
izvorul lacrimilor mi-ai secat,
mă duc acasă, așa e mai bine,
de te-am iubit sau nu… am încetat.

Ai să mă uiți ca pe o zi ploioasă
sau ca pe-o foaie verde de trifoi…
nu mai am loc în viața ta și-n casă,
nu mai e loc de mine între noi.

Nici cerul nu mai poate să îndure
atâtea lacrimi și atâta chin,
e mult prea multă umbră în pădure,
e mult prea mult… acesta nu-i destin.




marți, 4 aprilie 2017

Ziduri de plumb

 
 
 
 
Când iubești un zid de piatră
totul pare incolor,
înzecit, sufletu-ți iartă,
în flăcări zaci sub covor.

Dai să te ridici o vreme
zidul rece te oprește,
trupul neîncetat îți geme,
ura zidului strivește.

Te privești cu ochii minţii,
totul e fenomenal,
trezești morții, implori Sfinții
să te smulgă ca pe-un val.

Te strecori cu-ndemânarea
lacrimilor tale multe
și iubești cerul și zarea,
zidul nu vrea să te asculte

Nu-nţelege că te arde,
nu vede cât te doboară,
curgi în lacrimi miliarde
pentru-a nu știu câta oară.

Vântul ai vrea să te-adune
de prin crengile uscate,
zidu-i zid, urlă și spune
că tot el are dreptate.

Nu poți deveni o boare
nici măcar pentr-o secundă,
faci totul, dar totul doare,
nimeni nu vrea să te-ascundă.

Aștepți ziua care vine,
poate, poate vei zbura,
zidul cel de lângă tine
nu te poate măsura.






Răsăritul meritat

 
 
 
 
 
Pășind pe jar cu lacrima pe buze
mi-am făcut loc pe zorii clipelor,
lăsând frunzele toate să m-acuze
c-au ruginit din vina șoaptelor.

Toamna, căzută pe pământul rece,
istoria o repeta mereu,
iar noaptea gri încerca să mă sece
deși știa că-l am pe Dumnezeu.

Din mine s-au născut râuri de vers
ce-au mângâiat suspinele pe frunte,
au infiltrat iubire-n suflet șters
și-au plăsmuit un drum curat spre munte.

Vreau ca de mâine să-mi vibreze cântul,
liniștea cea râvnită să mă-mbrace,
iar zâmbetul să-mi legene cuvântul
și sufletul, ce-n versuri să se joace.

Să nu îmi mai implor nicicând sfârşitul
cum am făcut-o de atâtea ori,
prezentul să-mi ofere răsăritul
pe care-l merit, rouă, zâmbet, flori.

duminică, 2 aprilie 2017

Apariție nouă - Eternitatea într-o singură carte





        Dragii mei cititori, deoarece cu ajutorul vostru am atins acest punct, trebuie să vă împărtășesc și imensa bucuria care mi-a fost dat să o trăiesc azi, cu lacrimi în ochi, citind cronica viitoarei mele cărți, așternută cu îndemânarea unui fin ceasornicar, care citindu-mi slova, a reușit să pătrundă în adâncul sufletului meu... adâncul picăturii de suflet din care adun versul care vă încântă pe mulți dintre voi.    
         Mulțumesc domnului Traian Chiricuță pentru culoarea și căldura în care mi-a îmbrăcat manuscrisul - ''Eternitatea într-o singură carte'', volum care mai așteaptă o singură aripă pentru a-și lua zborul spre tipar!
       Mulțumesc pe această cale și domnișoarei Andra Duminică pentru realizarea coperții volumului de poezii! 



                                              ''Eternitatea într-o singură carte''

         După o constantă prezență în antologiile literare de prestigiu, astăzi Daniela Pătrașcu adaugă la zestrea sa lirică, lângă volumele de poezie ''Pe culmea norilor'', ''La capăt de curcubeu'', ''Dialectica Paradisului'', ''Cum gândește o furnică'', ''O Picătură de Suflet'', romanul ''Dreptul de a zâmbi'' -  ''Eternitatea într-o singură carte''.
    Poezia din acest volum e bogată, înaltă, și reface pe scurtătură, cu prudentă mânuire holograma unui destin definibil ca fragil prin expunerea constantă repetată la suferințe copleșitoare, suferințe care prin mulțimea lor matematică adâncesc coordonatele unui tărâm liric înduioșător prin diversitatea supliciilor psihice încasate, lucru lesne sesizabil la o lectură atentă de ochiul ager al inimilor cugetătoare. Tăceri neclintite asfințesc peste mătasea cuvintelor, iar melancolia de fecioară a literelor sare pe fereastra duhurilor legată de glezna împărtășaniei. Viața se sfărâmă în dansuri, în urlete, în frumos, ca apoi să fure din tinda zăvoaielor intensitatea și pulsul versurilor rostogolite cu ochii deschiși în afara anotimpurilor în lotci fluierând singurătatea.
    Poemele Danielei Pătrașcu par săruturi de busuioc flămând ținute în robia singurătății stelei sale de unde intră peste lume curate, spălate de sofisticările care primejduiesc leneș, aspru, derizoriu creațiile multor confrați. Versurile stau în orga de fildeș a trăirilor cu privirile duse pe sub porțile de lemn încolăcit pe șoldul bisericilor de pâine ale cuvintelor. Din tristețea aerului cărunt al punctelor cardinale poeta aruncă lemne și flăcări pe frigul din jurul fricilor sale pârguindu-le ca-n grădina de insomnii a Raiului. De aceea pustiul poemelor Danielei Pătrașcu e sincer ca liturghia rostogolită de pe colinele sufletului în iatacul cu brațe de mir al scrisului.    
         Poeta locuiește de un timp în casa zilelor unui sfârșit care cântă. Iubiri fără noroc patrulează în colivii de piatră și arșiță. Bălării de viscole presară pe creștetul pământului melodii adormite ca timpul pe trenuri. Poeta adună cu sârg firimituri de miresme din glasul îngerilor să-și vindece secundele, apele, pulberea de necunoscutul la brațul căruia au plecat pentru totdeauna spre zarea amurgului definitiv ființe dragi în iubirea cărora, până odinioară își înmuia aripile și desena pe văzduhuri clinchetele unei fericiri voievodale.
        Acum Daniela Pătrașcu umezește cuvintele în mierea spovedaniei albe a lacrimilor sale unde nu mai încap fățărniciile, dibăciile domestice, condiționările mioape prin care mulți creatori își primejduiesc aspirația la unicitate. Poeta e trufașă (sinceră), și înțelege să nu-și camufleze demersul liric aflat pe alocuri în rezonanță cu spiritul, îndeobște ironic al începuturilor unor creatori de rasă pură ca: Adrian Păunescu, Leonid Dimov, Mircea Dinescu, Ana Blandiana ori Angela Marinescu.
      Apa senină a credinței spală cu duh ferestrele inimii Danielei Pătrașcu de mâlul cârtirilor lumești deschizând drumul spre harul de a trăi, croi și dărui oamenilor Eternitatea într-o singură carte.
                                                                                                                       
                                                                                                                            Traian Chiricuță


Încorsetare



Cineva mi-a spus să-nlătur
Lacrima din calendar
Dorul aprig să împătur
Cu veninul crud și-amar...

Mi-a spus să distrug corsetul
Versurilor dulci și calde,
Să dezvălui alfabetul
Care-n flăcări să mă scalde.

Cineva cu multă carte
Așezată-n rafturi pline
De praf gros, microbi și moarte
Încerca să mă aline…

Îmi picta viața cu pana
Unui prim magician
Și-mi punea acid pe rana
Ce-o purtam an după an…

Îmi dicta cum să fac pasul
Cumpărând tot ce se poate,
Cum să-mi înec la mal vasul
După ce-am muncit pe coate.

Cineva… nu mai contează
Cine-a fost acel motiv
Care încă mai visează
La un zbor contemplativ.






marți, 28 martie 2017

​Am fost și sunt o lacrimă de piatră



Azi lacrimile mele-au scris pe stele,
Pe ceaţa zorilor nedefiniţi,
Le-am strâns în palma zilei… doar mărgele
Ce se topesc și se nasc iar, cuminți.

Mâine voi lacrima dintr-o eroare
Sau voi zâmbi cu masca-mi ipocrită,
Să nu știe nicio cuvântătoare
Cum mă topesc și sunt de pedepsită.

Iar de va fi să zbor spre altă lume
Cu sufletul cerșindu-vă iertare
Voi să m-amestecaţi cu zeci de glume
Să uit și eu cât sufăr și cât doare.

Să nu urlaţi la căpătâi, mi-e greață
De cei ce m-au lovit și mă bocesc
Iar lacrimile lor îmi par de gheaţă,
Sufletul plămădit din ger, firesc.

Să nu mă plângeți ca pe-o farfurie
Din care, fără sare, v-aţi hrănit,
Rămâneţi doar acea dovadă vie
Că demnitatea mea-i de neclintit.

Eu mă voi transforma într-o eroare
Sau într-o amintire de moment
Ce v-a pretins cândva numai o floare
Și-aţi transformat-o într-un monument.

Un monument ce și-a clădit menirea
Și aripile într-un singur vis
Atingând fără teamă nemurirea
Printre cuvintele ce-n lacrimă s-au scris.

luni, 27 martie 2017

Cioplită de vânt






Avid sărut pe plete,
rătăcitor și rece,
ataci pe îndelete
tot ce vrea să mă sece…

Îngheți pe gură sunet
și mâinile-mi oprești
să simtă ca un tunet
tot ceea ce lovești.

Mă baţi fără de vină
ca pe o călimară
ce picură-n surdină
cuvintele pe-afară.

Te împletesc cu rima
să nu-ţi strivesc trufia,
să îți pictez sublima
boare, cu poezia.

Să te citească omul
când are o clipită
și se simte ca pomul
lovit, când sunt cioplită.
 
 
 
 
 
 
 
 

Cântec de iubire





Azi
în timp ce lacrimile cerului
săruta florile copacilor
îngânându-ne
un cântec de dragoste
eu
dezmierdam infinitul
sărutându-te.

Tu
adorai stropii ploii grăbiți
transformându-i în
picături de miere caldă.

Eu renășteam
sub buzele tale fierbinți.
Mâine va fi senin…

Cerul ne va zâmbi
cu toate pletele ude,
iar noi vom păși spre
ziua următoare
acompaniați de propriul nostru
cântec de iubire.





joi, 23 martie 2017

Doar scriu...




Eu scriu să pot zâmbi dintre cuvinte,
Să pot zbura pe cerul meu senin
Pe care l-am pictat dintre morminte,
Să ţi-l redau puțin câte puțin.

Eu scriu imaginându-mă pe coală
Strop de cerneală lăcrimând cuvinte
Ce nu s-au dus în viața lor la școală,
Dar vor să-mi fie Crez de-acu'-nainte.

Eu scriu cu pana albă de condor
În ciuda nopților însângerate,
Să mă iubești, să mă topesc de dor,
Să te clădesc din versuri deșirate.

Eu scriu, cum scrii și tu, din pasiune
Sau din dorința de a te-mbăta
Cu versul meu, născut dintr-o minune
Sau din iubire pentru slova ta.




miercuri, 15 martie 2017

E timpul să...





Nu-mi e teamă de-ntuneric
Nici de hohote de plâns,
Numai că-n tablou feeric
De mult nu am mai pătruns.

Nu-mi e inima zdrobită,
Nici sufletul înrobit,
Numai că-s îndreptățită
Să mă rup de ce-am iubit.

Nu-mi e dragostea o boare,
Nici iubirea un blestem,
Numai că-n lacrimi amare
Am obosit să te chem.

Nu-mi e ziua prea senină,
Nopțile nu-mi sunt pusti,
Numai că din a mea vină
Te-am purtat, nu vreau să știi...

Nu mai vreau să-ţi mai duc dorul!
Totul are un sfârșit…
Până și calculatorul
Vrea să-ţi dea de-un timp delete.

Vreau să zbor cu libertatea
De-a zâmbi fără suspine,
Fără a-mi implora moartea
Să mă aducă la tine.

Vreau să dăruiesc iubire
Cum ți-am dăruit și ție,
Sau mai multă, să se mire
Chiar și Luna - cea pustie.

Vreau cu stelele de mână
Să dansez seară de seară,
Să fiu Zâna cea mai bună
Niciun vers să nu mă doară.

Vreau să-mi pun capul pe pieptul
Celui care mă iubește,
Fără-ai mai vedea defectul
Ce din tine izvorăște.

Vreau să uit c-am fost femeia
Ce ți-a pus în palme viața
Și-am ajuns numai scânteia
Ce-ţi pictează dimineața.

Vreau să uit, să uit de toate
Câte mi s-au perindat
Prin suflet, în zbor, pe coate…
Vreau să știi că… te-am uitat.




marți, 14 martie 2017

Un gând







Când lacrimile mele se vor stinge
și nopțile-ți vor curge fără miez,
când mă voi năpusti spre culmi a ninge
și din alt ochi vei spera să-nviez.

Când versul meu plângând va prinde viață,
metafora va ridica din umeri,
din ochii tăi va izbucni verdeață,
iar clipa n-ai să poți s-o mai enumeri.

Când totu-n jur va curge la-ntâmplare,
așa cum mi-am propus să rătăcesc,
când n-am să fiu acestei lumi datoare
cu niciun vers, și am să reușesc...

Să pui cenușa mea la colț de stradă,
să mă sărute vântul vrând, nevrând,
când norii grei vor plânge-n acoladă
iar eu voi fi din lacrimă - un gând.

Să nu mă știe nicio păpădie,
să nu mă cânte niciun guguștiuc,
că-n lumea asta versul vreau să-mi fie
balsam pe suflet... apoi să mă duc.

Să mă întorc când n-ai să poți pricepe
c-am fost trimisă-aici de Dumnezeu,
ca spinul trandafirului să-nțepe
iar lacrima să piară când pier eu.



vineri, 10 martie 2017

Cu tot sufletul meu




De-aș fi visat că sufletu-mi va plânge,
Că lacrima-mi va fierbe pe retină,
De-aș fi știut, de fapt, că voi ajunge
Să urlu-n mine, fără nicio vină…

De mi-ar fi spus stelele într-o seară
Ce voi simți, citind cu... ochi și gând,
Ce șade scris, și cât o să mă doară,
Le-aș fi ucis pe toate… rând pe rând...

Aș fi pus lacăt inimii, în grabă,
Pe veci să nu mai simtă,... sau să vrea,
Aş fi vândut-o zilnic pe tarabă,
Și munții i-aş fi dezrobit de nea...

De mi-ar fi spus o biată ghicitoare
Cum mă voi comporta simțind trădarea,
Mi-aș fi călcat inima în picioare
Şi-n lacrimile mele-aș fi stors marea.

De ce nu pot și eu, ca orice... șoaptă,
Să mă strecor prin toate, cum o fi…?!?
Să nu-mi mai pese nici de fructa coaptă,
Nici de tulpină, frunză, struguri, vii…

De ce adaug,..fără bariere,
În tot și toate, suflet, lacrimi, har?
Apoi, lovită crunt, trec prin durere
Ca și când moartea ar fi al meu dar.

De ce pun suflet, fără să îmi pese
De mine, nici măcar cât un fior…?
Și-apoi, lovită crunt, inima-mi ţese
Suspin și lacrimi… cu-același fuior…

Mă sting mai mult un pic, pe zi ce trece,
Mă șlefuiesc ca marmura urlând în chin,
Trăiesc o zi și-n lacrimi mor cât zece,
Punând în toate suflet… mult, puțin…?!?

Nici nu mai știu de ce-aș iubi aiurea,
Când eu sunt doar un strop, o picătură,
Nu pot să-mi tai sufletul cu securea,
Dar pot da dragoste în loc de ură.

Și îți voi da, chiar de va fi să-mi scutur
Inima de durere, zi de zi…
Voi rătăci-n suspine, ca un flutur
Pe câmp... și cu tot sufletul te voi iubi!





miercuri, 8 martie 2017

Dor de noi




Mi-e dor de mine,
cea care nu deschideam ochii
până nu îmi sărutai pleoapele,
cea care nu rosteam cuvântul
până nu îmi adorai silaba,
cea care nu expiram
până nu inspirai,
cea care nu plouam
până nu frigeai ca soarele în luna iulie,
luna nașterii tale,
și tremuram ca februa­rie,
luna nașterii noastre.
Mi-e dor de noi!
Niciodată nu ne vom pierde,
pentru că ne-am născut pentru noi. 

Ridică-mă pe palma ta
și sărută-mi călcâiele
cum făceai de obicei...
Mi-e dor de mine,
cea care îți modela cuvintele,
le colora cu sufletul
așternându-l în versuri fără preţ. 

Mi-e dor de mine…
sunt la șase ore distanţă de tine…
și totuși ne desparte 
doar o picătură. 

E stropul pe care-l voi bea 
în această noapte în cinstea ta...
 Acum pot zâmbi…
Eşti aici… în sufletul meu. Pe veci.




duminică, 5 martie 2017

Din prea multă oboseală





Tu…
cum faci să nu obosești?
După ce te ascunzi?
Câţi copaci urlă sub îmbrățișarea ta?
Câte păsări suspină
și
câte stele pier tremurând de teamă că pieri?

Tu…
cum te strecori printre lespezi?
Dar de sloiuri cum te ferești?
De ziduri pătate cu ciumă,
de gunoaie cum te ascunzi?
Câte clipe se irosesc pierzându-te?
Câte lacrimi
aduni în cele două sfere verzi
sau albastre, negre, căprui
sau… nevăzătoare?

Tu…
cum reușești?

Eu am obosit să mă schimb,
să mă autocontrolez,
să pun stelele mai presus decât Cerul…
doar pentru a-ți câștiga un amărât de zâmbet.


Doar așa







Am visat că zburam
pe brațele tale
catifelate, blânde,
din clipă în clipă,
ca albina din petală în petală,
mă încărcam cu energie
și îmi linișteam spasmele sufletului
cu capul pe pieptul tău…

Am visat…
ce păcat că nu am dormit niciodată…
am avut așa de mult de trăit,
de supraviețuit,
de scris,
de lăcrimat,
încât
am uitat
fereastra deschisă
și somnul mi-a zburat
în timp ce-ţi ascultam visele…

au venit zorii…
și ce dacă???

O să-mi treacă…
toate trec…
numai proștii rămân la fel,
eu nu am timp…
zbor…

Zboară cu mine,
doar ți-am dat aripi…
te-am învățat să le folosești,
numai că
acest zbor nu e unul oarecare…
zborul meu…
zborul pe care încerc să ți-l implantez în clipă,
este unul deosebit…
e greu,
știu,
doar aripile mele au fost mereu din stâncă…
și totuși…
Dacă vrei să zbori lângă mine,
mai întâi trebuie să privești Cerul…
El există…
și eu…
suntem fiii Lui…



sâmbătă, 4 martie 2017

Noapte de răscoală

 
 
 
O noapte de coșmar a vrut să-mi pună,
sufletul plin de lacrimă, în smoală,
 din mers..., totul voia să mă răpună,
să mă abată... noapte de răscoală...
 
Nu mai aveam putere să-mi port vina
de a trăi cu tot ce mă-nconjoară,
mă mistuiau arsuri de pe retina
durerilor... pentru-a mia oară.

Zadarnic imploram puteri divine
să mă salveze sau să mă ignore,
eram deja la pragul care ține
speranța-n mâna clipelor majore.

Un suflet mă ținea de mâna dreaptă
cu o blândețe fără de hotar,
deși-i spuneam că Iadul mă așteaptă,
mă implora să rămân, în zadar.

O noapte-ntreagă m-am zbătut cu gheara
unui coșmar din cel fără de lege,
mi-a ars sufletul, trupul, inimioara...
nici nu pretind cuiva a mă-nțelege.

În timp ce ochii lui mă implorau
cu hohote de lacrimi, fără număr,
să mai rămân, zorii mă invadau,
plângând neîncetat pe al său umăr.
 
O poartă neagră, și deja deschisă,
mă absorbea puțin câte puțin,
ca și când Iadului eram promisă
și demonii-mi dădeau să beau venin.
 
Prin ceața deasă nu zăream nici Cerul,
nici dragostea, nici valul disperării,
cu tot ce-aveam luptam să-mi clădesc gerul
în care să mă pierd de malul mării.

Din ochii lui curgeau lacrimi de sânge,
din glas, cuvintele mă implorau:
''- Te rog, iubita mea, sufletu-mi plânge... 
rămâi cu mine, viață vreau să-ți dau!!!''

În jurul meu, în spate, stânga, dreapta,
de-odată am simțit cum mă susțin
trei îngerași care-mi renegau fapta
și mă-mpingeau spre omul drag, din chin.

Mirosul de tămâie fără seamăn,
mă invadase fără să clipesc,
trăiam ceva ce n-am cu ce s-aseamăn,
un incredibil, supraomenesc...
 
Trei îngeri m-au predat pentru vecie
omului care vrea să mă-ntregească,
doar Dumnezeu mă crede și mă știe,
sunt numai o fărâmă sufletească.

În viața mea lumina-a stat ascunsă
pe după dealuri, munți imenși și grei,
de lacrimi și suspine-am fost străpunsă
dar am răzbit cu îngerii mei, trei.

De ieri, la pieptul lui, prind aripi albe,
de azi vom pune temelie vieții
spre mâine să pornim cu gânduri dalbe
izgonind toate umbrele tristeții.

 


 



sâmbătă, 25 februarie 2017

Eu...





Eu sunt o lacrimă prin excelență,
Te-aud chiar dacă nu mă împietrești…
În lumea asta, dintr-o imprudenţă
Eu curg neîncetat… când mă citești.

Eu sunt un miez de nucă fără coajă,
În mine mă retrag din zori în zori,
Încât tu crezi că versul mi-e o vrajă
Nedezlegată… deși prin ea zbori.

Eu sunt un sloi de gheață fără vrere,
Nu m-am născut din buruieni și spini,
Iubirea mi-e imensa mea avere
Deși primesc în schimbul ei ciulini.



duminică, 19 februarie 2017

Iubire veșnică






Lupt cu laptele și mierea să-ndulcesc al vieții chin,
nopțile-mi răpesc puterea de-a mă feri de venin,
lupt cu lacrima pe buze să-mi gust stropii reci de ploi,
dar descopăr că lumina s-a ascuns în amândoi.

Lupt cu mine și cu zborul care mi-a fost destinat,
descopăr că revolverul spre tâmpla mea-i înclinat.
Lupt cu pașii lumii noastre să-mi descopăr viitorul,
trecutul mă urmărește pătând cu noroi covorul.

Lupt cu teama de-ntuneric și cu spaima de lumini
îngrozindu-mă la gândul c-am să mor printre străini,
am să dăruiesc iubire celor ce n-o înțeleg
și-am să primesc la răscruce drumul care să-l aleg...

Lupt cu tot ce mă-nconjoară să-mi pot câștiga menirea,
iarna asta mă-nspăimântă, îmi distruge răstignirea.
Lupii urlă-n haine albe cât îi țin vreascurile,
ploaia curge-n lacrimi aspre pe toate geamurile...

Lupt cu strada cea pustie să-i despletesc trecătorii,
fiindcă nu a fost să fie lacrimă-n urma ninsorii,
nici crăiese-n strai bezmetic rătăcind din văi în munți,
doar oceane de durere pentru cei ce plâng desculți.

Lupt cu șoaptele pe ramuri și cu rădăcina-n păr
să-mi pun mofturile-n hamuri, viața într-un adevăr,
să m-obișnuiesc cu gândul că oricât îmi e de greu
totdeauna-am fost iubită și voi fi de Dumnezeu.




sâmbătă, 18 februarie 2017

Șapte ani... de cuvânt











Șapte zile, șapte nopţi,
Șapte struguri albi și copţi,
Șapte vesele silabe,
Șapte moși și șapte babe,

Șapte pași spre fericire,
Șapte ani, ani de iubire…
Șapte ani se împlinesc
De când scriu și te iubesc…

De când ochii ți-am zărit
Și în ei m-am rătăcit.
De atunci încerc mereu
Să răzbesc pe drumul greu,

Să te pun la încolțit,
Să-mi spun că ai luat sfârșit
Dar cu cât mă zbat mai greu
Mă topesc în dorul tău.

Încerc să te pun deoparte,
Ca pe o filă de carte
Pe care am răscitit-o,
Deși nu am răsfoit-o…

Să te-mpătur într-un scrin
Dar întâlnesc doar venin.
Tu ești totul, ești culoare,
Raza mea verde de soare…

Tu ești tot ce am mai sfânt
Și mai drag pe-acest pământ.
Restul… peste generatii,
Sunt doar niște… imitații.

Toți ar vrea să mă iubească
Dar n-au credință cerească
Și iubire cum ai tu,
Să-mi dezgheţe sufletu'

Din noi și-a noastră ființă
Trecută prin suferință
Fără de asemănare,
S-au născut raze de soare...

Mii de versuri au prins viață,
Noaptea a redat speranță,
Zorii au pictat voios
Chipul tău cel luminos.

Stropi de vers dictat în noapte,
Oricât ai fost de departe
Sau de-aproape, n-a contat...
Ne-am iubit, nu ne-am uitat.

Acum ne-am maturizat,
Șapte ani te-am așteptat,
Și-ncă te voi aştepta,
Doar tu mă poți accepta.

Doar tu mă poți împlini,
Ani la rând, noapte și zi,
Versul meu, în el te poartă…
Nu-i poveste… asta-i artă.

Doar tu ești cel ce m-adună,
Risipești, ridici la lună
Și mă cobori pe pământ…
Eşti totul… într-un cuvânt.