Cum să fac să-ngrop durerea???

Dumnezeule din ceruri, Dumnezeule din... toate!
Cum să fac să-ngrop durerea, să pot merge mai departe?
Cum să uit că pe-astă lume am avut milă de toţi
Şi după un timp anume m-au trădat ca nişte hoţi?
Cum să uit c-am dat şi pâinea de la gura mea, în viaţă,
Iar acum, ca drept răsplată, trăiesc fără de speranţă?
Cum să uit că n-aveam tihnă şi nu mi-a păsat de mine...?
Iar acum, Prea Sfinte Doamne, acum..., te întreb pe Tine:
Tu, cu mila Ta imensă, unde-ai fost când fiul meu
Avea nevoie de Tine? De ce m-ai lăsat la greu?
Cui să-i mai cer îndurare? Milă cui să mai cerşesc?
De ce mi-aş dori o clipă, o clipă să mai trăiesc?
Doar să mă ascund sub lacrimi, să mă mint că va fi bine?
Doar fiindcă mai aud încă: "mai e nevoie de tine!"?
Ce nevoie-aveţi de mine? Doamne! Dumnezeul meu!
Sufletul mi-e ars în flăcări, nicicând nu voi mai fi eu!
Cu atâta scrum pe suflet, cu-aşa lacrimi sângerii...
De unde să am putere să-mi doresc alţi zori de zi?
El acolo putrezeşte? Nu Îl auzi cum mă cheamă?
Nu L-ai auzit în noapte când mi-a spus: "-Nu mai vii, mamă?"
Pentru mine nu ai milă? Eu n-am tată niciodată?
Am obosit ducând crucea, fără mamă, fără tată!
Din cinci flori crescuţi cu grijă, doi ai luat lângă Tine
Cui să-i mai cer îndurare? Cui îi e milă de mine???
Dacă Tu, Mărite Doamne Ţi-ai dat Fiul pentru noi,
De ce-mi fierbi sufletu-n lacrimi şi mi-l lepezi în noroi?
Ţi-am fost eu necredincioasă? Nu Te-am slăvit îndeajuns?
Atunci Doamne!!! Unde eşti? De ce stai de mine-ascuns?
Toţi îmi spun să trăiesc clipa, trecutul să-l las în urmă,
Însă nu au cum să vadă durerea ce nu se curmă.
Că ţărâna mă apasă pe suflet şi putrezesc
În acelaşi timp cu el, deşi tot mai folosesc
Apă, aer, chiar şi hrană, fără ţel şi fără vrere,
Nici măcar nu las în urmă cine ştie ce avere...
Toţi îmi spun că răul trece, precum trece orice val,
Deşi văd ce va fi mâine: "bine" superficial.
Eu de unde să am milă pe-acest pământ plin de spini?
Când în urma lui rânjesc fără teamă colţi de câini,
Eu, ce-am îndurat atâtea, doar să îi fie lui bine,
Cât să mai îndur şi-acuma când L-ai luat de lângă mine?
Cât să le suport tupeul şi minciuna fără teamă,
Când arde sufletu-n mine de numai ştiu cum mă cheamă?

Mă luminezi şi mă blestemi

De unde vii, din ce amurg?
De unde ştii ce lacrimi curg
Pe-obrazul sufletului meu?
De ce-mi rosteşti vorbe cereşti?
De ce mă cerţi când îmi zâmbeşti
Şi mă ridici când mi-este greu?
De ce mă-ntrebi când îmi răspunzi?
În viaţă vrei să îmi pătrunzi
Precum se naşte-un curcubeu?
De ce pui nori în trei culori
Pe cerul meu şi mă măsori
Cu agerimea unui leu?
De ce m-azvârli şi mă rechemi,
Mă luminezi şi mă blestemi,
Mâine şi ieri, azi şi mereu?
De ce nu-mi spui de unde eşti,
Când cu migală mă-oblojeşti,
Eşti flacăra lui Prometeu?
De ce nu-mi dai un strop de Rai,
Din cerul nopţilor de Mai,
Pictate-n vers, cum fac şi eu?
De ce mi-auzi doar ochii uzi,
Şi-n suflet, tainic, îmi pătrunzi,
Iubitul meu?

În gheara nopţii

În gheara nopţii crude, m-am predat
Mult prea târziu, minutul nu-l mai ştiu,
Luceafărul nu ştiu când a plecat,
Nu ştiu nimic, eram într-un pustiu.
Şirag de lacrimi pieptul îmi ardeau,
În mii de spasme şi suspine-adânci
Ochii de pereţi negri se loveau,
Iar poarta ta, închisă, dintre stânci
Cu-n lacăt enorm mă întâmpina.
În gheara nopţii, unde să găsesc,
Prin întuneric...? Numai inima
Îmi era ghid, ştiind cât te iubesc,
Pe flori uscate lacrimi se-aşterneau,
În urma mea lăsam imenşi nămeţi
Căutam cheia, norii o păstrau
Undeva sus, pe-ai munţilor pereţi.
Cheia iubirii noastre uimitoare
Se ascundea acolo sus de tot,
În zori cu rouă, prin raze de soare,
M-au orbit de lumină şi nu pot
Să o cuprind cu mâinile crăpate,
Deşi braţele tale stau întinse,
Am mai pierdut din viaţă înc-o noapte
Privindu-te prin lacrimile scurse.
Cui aş putea să-i cerşesc ajutor
Acum când şi Isus e pus pe cruce
În lacrimi din iubire am să mor?
Iubirea noastră-n ceruri se va duce?
Va reînvia oare în lipsa mea,
Când eu voi fi o simplă slovă scrisă?
Mă-nchin voinţei Domnului, de vrea
Să-mi dea o zi, chiar de iubire-nvinsă!