N-ai vrut să te ridici o clipă, numai atât… și să mă cerți
c-am îndrăznit să fac risipă de lacrimi iar… și-apoi să-mi ierți
obrajii care-mi ard de-o viață și sufletul acesta prost…
n-ai vrut să mă privești copile și să mă iei din nou la rost…
Mi-e dor să-mi spui că va fi bine! Că totul se va liniști,
că voi avea și eu odată un loc să plâng, să pot zâmbi,
să fie cât o gămălie, să-mi pun acolo … ce poftesc…
Mi-e dor să-mi spui, din nou, copile, că este timpul să zâmbesc…
Mi-e dor de tine, dragul mamei! Nu doar de-o poză și-un mormânt,
o lumânare, o tăcere ce arde totul… de-un cuvânt…
chiar dacă nu-mi vei da dreptate, de ce-aș mai cere-o, dragul meu…
Tu ești acolo cu toți sfinții, eu… aici… doar cu Dumnezeu.
N-ai vrut să mai rostești o vorbă, oricât de mare sau de mică,
din lumea ta, rebelă poate, nimeni nu s-a întors să zică
ce liniște sau ce lumină vă înconjoară, vă-ntregește…
Mi-e dor de tine, dragul mamei! Un dor ce nu se mai sfârșește…
Postări
