Fiindcă nu te-am uitat

Să nu mă-ntrebi de ce te iubesc încă,

am să-ți răspund „- fiindcă nu te-am uitat!”

Eu nu m-am plâns cât mi-a fost de adâncă

rana ce ani întregi a sângerat…

Să nu mă-ntrebi cum te-am purtat prin lume,

cum te-am ascuns în suflet… ani întregi,

te-am transformat din lacrimă în glume

și-am scris ca numai tu să mă-nțelegi.

Să nu mă-ntrebi de ce mi-ai fost icoană,

pereți, tavan, aromă și balsam,

am să-ți răspund firesc… „- eu sunt o cană

plină de lacrimi fiindcă nu te am.”

Să nu mă-ntrebi de ce sunt verde încă

deși rugina-n mine s-a ascuns

am să-ți răspund „- m-ai transformat în stâncă

în clipa când în suflet mi-ai pătruns”.

Să nu mă-ntrebi nimic în acea clipă

am pierde timpul și n-ar fi cinstit,

mai bine dă-mi din ochii tăi aripă

și să zburăm, spre Marte, negreșit.

Voi putea

De-aș putea să zbor spre Lună
doar o clipă, un minut
sau spre Steaua ce apune
fiindcă nu a priceput
că-ntr-o noapte
prin fereastră
mi-am lăsat dorul să zboare
și de-atunci o viață-albastră
și-a luat nasul la purtare… 

De-aș putea să sărut palma
celor care mă lovesc,
să istorisesc de-a valma
versul prin care trăiesc
și seninul ce mi-aduce
clipele neosândite,
lacrima să se usuce
printre versuri adormite.

De-aș putea să zbor ca fulgii
iernilor ce s-au topit
să-mi pun șoaptele-n elogii
peste rânduri de granit,
să mă lepăd de dorința
de a mai zbura cândva…
mi-aș ascunde neputința
de-a dori făr-a zbura.

Doar așa

Am visat că zburam
pe brațele tale
catifelate, blânde,
din clipă în clipă,
ca albina din petală în petală,
mă încărcam cu energie
și îmi linișteam spasmele sufletului
cu capul pe pieptul tău…

Am visat…
ce păcat că nu am dormit niciodată…
am avut așa de mult de trăit,
de supraviețuit,
de scris,
de lăcrimat,
încât
am uitat
fereastra deschisă
și somnul mi-a zburat
în timp ce-ţi ascultam visele…

au venit zorii…
și ce dacă???

O să-mi treacă…
toate trec…
numai proștii rămân la fel,
eu nu am timp…
zbor…

Zboară cu mine,
doar ți-am dat aripi…
te-am învățat să le folosești,
numai că
acest zbor nu e unul oarecare…
zborul meu…
zborul pe care încerc să ți-l implantez în clipă,
este unul deosebit…
e greu,
știu,
doar aripile mele au fost mereu din stâncă…
și totuși…
Dacă vrei să zbori lângă mine,
mai întâi trebuie să privești Cerul…
El există…
și eu…
suntem fiii Lui…

Am ales zborul

Din zeci, chiar sute de petale

ce-au vrut călcâiul să-mi sărute,

am ales lacrimile-n zale

și mângâierile născute.

Am ales zborul peste noapte

dintr-un abis necontrolat,

iubirea zămislită-n fapte

pe un covor imaculat.

Din mii de vise nevisate

și rugăminți fără corset

aleg ca lacrimile toate

să le predau la amanet.

Alegem zorii fără ceață

și șoapta plină de senin,

trăind să împletim  o viață

fără distanțe sau suspin.

Cu Dumnezeu mână-n mână

Mulți cred că am mintea-n pantă,
că visez ca toți poeții,
că sunt foarte arogantă,
luptându-mă cu nămeții
de iubire și de dor...

Unii cred că-mi este teamă
adevărul să-l rostesc,
habar nu au cum mă cheamă,
pe care lume trăiesc,
nici cu ce aripă zbor.

Se-mbulzesc, să mă răsfețe,
la-nceput, pe limba lor,
însă au atâtea fețe...
încât aleg doar să zbor
în ciuda lichelelor.

Cu Dumnezeu mână-n mână,
n-am cum să mă rătăcesc,
printre nori, din stele-n lună,
pot oricând să despletesc
versul meu, răscolitor.

La picioarele lacrimilor

 

 

 

Spune-mi că vei fi aici când
voi împrumuta în grabă
aripile porumbeilor,
când voi împleti amintirile de ieri
cu cele de mâine și
mă voi topi la pieptul tău
ca un vis.

Spune-mi că n-ai să mă lași
pradă zorilor înghețați,
strivită de singurătate,
înjosită de șinele căilor ferate.

Spune-mi că vom avea
zborul nostru,
scena noastră,
lacrimile noastre
verzi
și albe.

Spune-mi că încă
nu e timpul pierdut,
că mâine
îmi vei descrie zilele
și nopțile care vor urma.

Spune-mi că noi
vom aduce la mal
tot ceea ce s-a rătăcit în larg,
toate iubirile pierdute,
toate lacrimile care-au condimentat
marea și oceanul,
toate stelele care s-au sinucis
aruncându-se în mare
ca mine la picioarele lacrimilor.

Minte-mă pentru prima
și ultima dată,
așa cum eu te mint mereu
că te voi uita,
cândva!

Să pot zbura

Am să m-agăţ de tot ce mă-nconjoară
Să pot păși numai cu tine-n gând,
N-am de ales, ești singura comoară
Care m-ajută să zâmbesc plângând. 

Am să m-agăţ chiar și de frunza moartă,
De visele ce nu le-am împlinit,
De lună chiar, de stele, zori, de soartă,
De tot ce-nseamnă noi, de asfinţit. 

Am să m-agăţ de lacrima brodată
În ziua când ai hotărât să pleci
Fără să știi de voi putea vreodată
Să traversez oceane de dor, reci. 

Așa voi izbuti să-ţi mângâi clipa,
Sub greutatea anilor pusti,
Păstrându-mi neştirbită-n zbor aripa,
Cândva, spre tine, să mă pot năpusti.

Zbor șoptit

 

De n-ai să poți ajunge-n timp util

iar noaptea peste ochii mei va pune

stele aprinse-n lacrimi de copil

prin iarba crudă, și-am să pot apune,

 

De n-ai să poți interveni cât încă

mai aud pași grăbiți pe caldarâm,

cât mai am cerul rătăcit sub stâncă,

cât dorul n-am avut cum să-ți sfărâm...

 

Cât încă mă mai arde disperarea

de-a te simți aici pentr-o secundă,

cât mai zâmbesc și lăcrimez ca marea,

uitată-n valuri calde, muribundă...

 

De n-ai să poți, mă voi ruga, desigur,

de tot ceea ce-nseamnă Univers,

și-ți voi păstra în suflet, te asigur,

iubirea noastră, scrisă vers cu vers...

 

De n-ai să poți veni, voi înțelege

că-n Carul Mare n-ai mai avut loc,

iar pe cel mic tu nu îl poți alege,

cât încă suntem lacrimă de foc.

Cât încă ne dansează gându-n stele,

la pieptul tău, cât încă mă visez,

și toate, toate lacrimile mele

se-aștern aici... nu am să-și reproșez.

 

Am să te-aștept ca pe o ultimă dorință

care-a uitat să-și mai adune pașii,

să te sărut, să scap de suferință

și-apoi să zbor, șoptit, cu îngerașii.

 

 

 

 

Ce-ai putea să-mi ceri?

 Mă-mpotrivesc uitării,
cu tot ce-nseamnă vrere
până-n ziua plecării...
Tu nu mai ai ce-mi cere.

Mă lepăd de durerea
de a te fi uitat,
scăldându-mă-n tăcerea
ce curge neîncetat.

Mă ninge depărtarea
cu hohotele ei,
revin la fel ca marea
cu valuri și scântei.

Din tine nasc cuvântul
rostit sau doar cântat,
îngenunchez avântul
de a te fi uitat.

Nu ai cum să mă scuturi
de tine, orice-ar fi,
suntem un dans de fluturi,
ce-n veci ne vom iubi.

Renaștere

Îmbracă-mi trupu-nfierbântat
Într-un sărut sublim,
Șoptește-mi că m-ai așteptat
Febril să ne iubim.

Topește-mă sub gura ta
Și-ngheaţă-mă la loc,
Să-ţi spun că nu te voi uita,
Să zbor cu-aripi de foc.

Ca un pârâu neliniștit
La pieptul tău să mor
Și să renasc necontenit
În versul plin de dor.

Să mă ridici, să mă cobori
Din stele pe pământ,
Să mă-nflorești, să mă adori
În adieri de vânt.

Probabil că de mâine

 

 

 

 

De-ai știi ce greu îmi e să zbor spre lună,

Cum am făcut-o numai noi... cândva,

De-ai știi cum mă întorc, ca o nebună,

După un pas, fac doi în urma mea.

De-ai știi... cum toți mă urcă sus pe creste,

Doar eu cobor, cu gândul că greșesc,

Că între noi n-a fost doar o poveste,

Ci-un munte de poeme... și zâmbesc...

Zâmbesc înlăcrimând această coală,

Probabil că de mâine voi muri,

Sau mă voi vindeca de a ta boală

Ce-o port aici, în locul inimii.

 

Iubirea...?

Tu nu ai cum a mă înţelege

nici nu ai cum a mă iubi,

iubirea-i steaua fără lege

ce arde-n locul inimii.

N-ai ochi din cei ce-mi pot aduce

iubirea-n fiecare zi,

iubirea-i sentimentul dulce,

iar tu n-ai cum a mă iubi.

Tu nu ai lacrima sortită

să-mi încălzească pasu-n zori,

sigur c-aş vrea să fiu iubită

dar, nu numai de două ori.

Sigur că ştiu ce-nseamnă oază

de linişte şi de candoare,

dar tu n-ai nici măcar o rază

infimă, să-mi trimiţi culoare.

Iubirea nu e o pastilă

prescrisă-n grabă pe-o reţetă,

nu prinde viaţă doar din milă,

nici nu se naşte-n eprubetă.

Iubirea-ţi pune-n clipă suflet

în suflet strop de mângâiere,

în lacrimi gust de-alean şi cântec

şi-n cântec, vers duios şi miere.

 

 

 

 

Să nu-mi mai pleci!

 

 

 

În noaptea asta voi zbura
c-un crin regal, spre stele,
clipele le vom măsura,
iar una dintre ele
ne va rămâne-n veci de veci
pe suflete brodată,
din inimă să nu-mi mai pleci,
din suflet... niciodată!

Să mă ridici, pe cerul tău,
cu norii mei albaştri,
să împărţim, iubitul meu,
iubirea printre aştri,
să definim cu un sărut
o lume doar a noastră,
ce doar din noi a apărut,
un crin regal şi-o glastră.

 

 

 

Irepetabilă iubire

Prin noaptea neagră mă strecor
să-ţi inund visul rece,
să mă iubeşti, să te ador,
să-mi spui că timpul trece
şi vor veni zilele-acele,
mă voi topi uşor
în ochii tăi, ca două stele
sclipind, să te ador.

Spre zorii zilei rătăcesc
să-ţi pun sărut pe tâmplă,
să mă adori, să te iubesc
cum nu se mai întâmplă,
să-mi pansezi sufletul rănit
de timpul trădător,
să mă îmbraci la răsărit
în şoaptă: "te-ador!"

Din versuri îţi voi împleti
în orişicare seară
nămeţi de vise arginti,
sufletul să-ţi tresară
când vei citi poem de dor,
din dragoste născut,
să mă iubeşti, să te ador
cum nu s-a mai văzut.

Cândva te voi ierta

 

 

 

Când vei dori să mă topeşti de ciudă
că-ţi tot apar în faţa ochilor,
când lacrima-ţi va fi din ce în ce mai udă,
să-mi cauţi aripile rătăcite-n zbor.
  

De vei dori să-mi pui lacăt pe vise,
stelelor praful verde să le furi,
din nepăsare să-nfierezi clipe promise,
alungă-mă din zbor printre dărâmături.

Când soarele-ţi va pune norii-n plete,
ploile îmbrăca în primăveri,
când vei dori să mă citeşti pe îndelete,
va fi aşa târziu, voi fi un proaspăt ieri.

De vei spera c-ai să-ntâlneşti iubirea
sub sălciile plânse de pe mal
după ce-n chinuri le-ai distrus menirea,
eşti doar un visător, iar visul nu-i real.

Când vei dori să nu-ţi mai ies în cale
deşi lumea-i infimă mai mereu,
să-mi dai să beau venin din lacrimile tale
şi-atunci te voi ierta de chin, iubitul meu.

Te iubesc şi te ador!

Vai de mine, nu se poate!
Eu i-am spus că peste noapte
nu se poate avânta
însă Moşul îmi cânta
cât îl ţineau  epoleţii
şi ne răsunau pereţii,
de parcă avea motor:
Te iubesc şi te ador!

Vai de mine şi de mine!
Ia pastilă, nu-ţi e bine?
Ai rămas înzăpezit
în copacul desfrunzit?
Taci, te rog, trezeşti copila!
Chiar nu te apucă mila?
Moşul îmi cânta de zor:
Te iubesc şi te ador!

Luna se holba la el...
Slabă, fină... un cârcel
de lună a fost aseară,
am privit-o, într-o doară
şi i-am spus, bineînţeles...
El replica şi-a ales
pentru a-i fi mai uşor:
Te iubesc şi te ador!

Doamne! Cu ce ţi-am greşit
să-mi trimiţi un bântuit
de fluturi şi inimioare?
Voiam o rază de soare
să-mi însenineze viaţa
şi să-mi spună dimineaţa,
 c-un zâmbet năucitor:
Te iubesc şi te ador!

Nu un fan îndrăgostit,
odată ce m-a citit
să recite visător:
Te iubesc şi te ador!
Tu mi-ai dat un suflet cald
cu ochii ca de smarald,
ce-mi spune în timp ce zbor:
Te iubesc şi te ador!


 

Temelia iubirii

Aş vrea să-ţi stropesc viaţa

cu-n vers de mângâiere,

să-l găseşti dimineaţa

când sufletul îţi cere,

surâs înseninat,

în ochi să porţi, iubite,

cât timp vei fi plecat,

poeme-nşiruite...

.

Aş vrea să-ţi scriu pe stropii

de rouă că-mi e dor

de suflet să te-apropii,

să ne-avântam în zbor,

să punem temelia
 iubirii pe pământ

şi să purtăm făclia

poemelor prin vânt.

.

Aş vrea să-ţi aud glasul

în orişice secundă,

să redescopăr ceasul

ce sufletu-mi inundă,

să îngenunchem la poarta 

pură-a iubirilor,

lumii să-i predăm arta

poemelor de dor.

.

Nu sunt frumoasă pentru-oricine

Nu sunt frumoasă pentru tine,
nici dulce, searbădă sau bună.
Sunt visul care numai vine,
vis împlinit sub clar de lună.

Nu sunt frumoasă-n prag de seară
fiindcă nu am nimic de-ascuns.
Am avut singura comoară
ce printre versuri mi-a pătruns.

E plină lumea de regine
şi de luceferi fără cer.
Nu sunt frumoasă pentru tine,
sunt trandafir lovit de ger.

Sunt lacrima curgând alene
de pe retina jucăuşă
ce-aşteaptă dansând printre gene
să baţi cu şoaptele la uşă.

Nu sunt frumoasă-n toiul nopţii,
decât la pieptul lui am fost
şi voi mai fi, de-ar spune morţii
că-mi vor da cripta adăpost.

Aşteptare

Să nu mă-ntrebi de ce am mai rămas
Şi nu m-am avântat pe alte căi,
Purtată de zefirul fără glas,
Am aşteptat, în lacrimi, ochii tăi.

Mi-am pus în ordine clipele toate
Şi nopţile le-am înşirat pe aţă,
Să nu mă mai târăsc aşa pe coate
Ca firul ierbii, pur, de dimineaţă.

Să nu mă-ntrebi cum am urcat pe nouri
Sau cu ce-am şters bucata mea de cer
Când mă loveau sferele în carouri
Şi versul alb împovărat de ger.

Mi-am împletit, din amintiri, aripa
Şi am zburat pe unde-am fost cu tine,
Să-mi pot păstra neîntinată clipa,
Să te privesc, în ochi, fără ruşine.

Să nu mă-ntrebi cum de mai sunt în viaţă
Deşi mă sting cât-un izvor pe zi,
De zece vieţi aştept să-ţi spun în faţă
Că te iubesc şi-am să aştept să vii.

Lângă tine

 

 

 

Îmi iau la purtare
Secunda de-amor
Să-ţi depăn culoare
Pe gene, din dor.

Îţi dau clipa toată
Dreptate, onor,
Mă lepăd de zloată
Şi ard, ard de dor.

Secunda se rupe
Cu fluturii-n zbor,
Iubirea erupe
Surâs alb, din dor.

Ascunde-mă-n noapte,
Sub cerul cernit,
Sărutul să-mi poarte
Dor nemărginit.

Să-mi iau la purtare
Un geamăt uşor,
Pe raze de soare
S-adorm..., lângă dor.