Cititorii mei

Translate

duminică, 27 noiembrie 2016

La picioarele lacrimilor

 
 
 
Spune-mi că vei fi aici când
voi împrumuta în grabă
aripile porumbeilor,
când voi împleti amintirile de ieri
cu cele de mâine și
mă voi topi la pieptul tău
ca un vis.

Spune-mi că n-ai să mă lași
pradă zorilor înghețați,
strivită de singurătate,
înjosită de șinele căilor ferate.

Spune-mi că vom avea
zborul nostru,
scena noastră,
lacrimile noastre
verzi
și albe.

Spune-mi că încă
nu e timpul pierdut,
că mâine
îmi vei descrie zilele
și nopțile care vor urma.

Spune-mi că noi
vom aduce la mal
tot ceea ce s-a rătăcit în larg,
toate iubirile pierdute,
toate lacrimile care-au condimentat
marea și oceanul,
toate stelele care s-au sinucis
aruncându-se în mare
ca mine la picioarele lacrimilor.

Minte-mă pentru prima
și ultima dată,
așa cum eu te mint mereu
că te voi uita,
cândva!








joi, 24 noiembrie 2016

Hărăziți doar mie





Sunt verzi,
vă spun cu mâinile pe suflet,
cu mâinile pe soare
și pe cer...

sunt verzi
ca iarba--nrourată-n cântec,
în leagăn de splendoare
și mister.

sunt verzi
așa cum n-am putut găsi
în  lumea asta plină
de-ntuneric

sunt verzi,
exact așa cum nu-i poți părăsi
când ei ți-au dat lumină,
pic cu pic.

sunt verzi,
așa cum n-am să pot descrie
în vis de dragoste
multicolor.

sunt verzi,
vă jur, dar hărăziți doar mie
o simplă pacoste,
ce îi ador.





Vise, volum de versuri al poetei Dorina Rodu







 




                Azi am primit o carte, prin poștă. O carte pline de vise,  vise finisate de un suflet de înger, așternute de mâna unui înger, cu mult suflet, multă migală și iubire. O așteptam de ceva timp, dar... voi știți foarte bine cum se fac transporturile în țara noastră, nu e cazul să deviem de la subiect. Ei bine, am luat cartea de la poștă, am anunțat scriitoarea că am primit-o și...
              Cel mai bine mă pot cufunda în brațele filelor unor cărți atunci când călătoresc cu metroul, așa că am coborât în pasaj cu cartea deschisă. Am călătorit doisprezece stații, dus-întors, timp în care am savurat fiecare vers, fiecare poem, pagină... din scoarță în scoarță, cum s-ar spune.  Citeam, citeam și simțeam cum aripile îmi cresc, una câte una, cum mă înconjurau sute, mii, milioane de fluturi, care-mi sărutau sufletul și trupul, ușor, foarte ușor, (contra trenului care urla cu groaza vitezei), un dans pe care numai noi, cei îndrăgostiși de poezie, și fluturii, îl cunoaștem, un dans divin pe care-l puteți trăi citind volumul de poeme ''Vise'', al poetei Dorina Rodu. Razele soarelui răzbeau prin tunelul metroului care se grăbea să ajungă la destinație, să ducă sutele de călători la casele lor, sau cine știe unde... însă toți acei călători care îmi erau alături, mulți cufundați în telefoane, nu vor știi niciodată că eu i-am perceput pe toți niște fluturi albi-albaști.
                  Citind cartea domnișoarei Rodu Dorina, chipul îmi zâmbea, sufletul îmi dansa, fluturii îmi observau zâmbetul care îmi înflorise pe chip. Nu mai călătoream într-un tren plin de roboți absorbiți de facebook. Făceam dragoste cu versul deschis, cu inima dansând de fericire că iubirea încă nu a dispărut, că versul se mai scrie încă. Zburdam într-o lume care ne vrea fără suflet. O lume rece ca iarna siberiană. Suntem oameni, iubim, zâmbim, dansăm, respirăm, visăm... încă visăm... Opriți-vă din lehamitea spre care alergați! Opriți-vă din orbire! Iubiți! Suspinați de dor! Mângâiați sufletul cu o petală de trandafir, o aripă de fluture sau cu un fulg de păpădie. Asta am simțit eu citind cartea poetei Dorina Rodu. Citiți-o și voi, nu veți regreta, vă asigur!
                   Țin să-i mulțumesc pentru seara asta de vis! Dumnezeu să te binecuvânteze, pui de român cu suflet eminescian!




















marți, 22 noiembrie 2016

Să pot zbura





Am să m-agăţ de tot ce mă-nconjoară
Să pot păși numai cu tine-n gând,
N-am de ales, ești singura comoară
Care m-ajută să zâmbesc plângând. 

Am să m-agăţ chiar și de frunza moartă,
De visele ce nu le-am împlinit,
De lună chiar, de stele, zori, de soartă,
De tot ce-nseamnă noi, de asfinţit. 

Am să m-agăţ de lacrima brodată
În ziua când ai hotărât să pleci
Fără să știi de voi putea vreodată
Să traversez oceane de dor, reci. 

Așa voi izbuti să-ţi mângâi clipa,
Sub greutatea anilor pusti,
Păstrându-mi neştirbită-n zbor aripa,
Cândva, spre tine, să mă pot năpusti.






Eu am murit și-am înviat prin tine




Te-ntrebi acum dacă mi-aduc aminte
Glasul pe care nu l-am auzit
De patru ani, dar îl păstrez în minte
La loc de cinste, cel mai chibzuit.

Nu te-ai gândit de câte nopți sunt plină,
De câte zile supraviețuiesc,
De câte clipe mor fără de vină
Și cât mă sting pentru că te iubesc.

Eu am murit de-atâtea ori iubite
Încât o moarte-n plus nici nu contează,
Aș fi trăit, dar nu-mi aduc aminte
Cum să clipesc, iar asta dăunează.

Eu am murit dând zborul meu pe fluturi,
Și lacrimi ploilor torențiale,
Mi-aș fi dorit, firește, să te bucuri
Ținând la piept fiorul vieții tale.

M-am întrupat din lacrimi și suspine
Și-am învățat din nou să te iubesc
Mai mult decât știai, pe culmi alpine,
Din motiv unic, supraomenesc.

M-am întrupat din dor și depărtare
Și-am învățat să te păstrez cu grijă,
Deși sufletul încă mă mai doare
Ca și când am în inimă o schijă.

Eu am murit de-atâtea ori iubite,
Încât o moarte-n plus ar fi o glumă
Ce s-a născut când mi-am adus aminte
Că numai Dumnezeu poate s-o spună.

Eu am murit și-am înviat cu tine
Purtându-ţi dorul fără de măsură
Te-am îmbrăcat și dezbrăcat, în fine,
Cu dragoste, speranță, vis și ură.
 
 
 
 

duminică, 20 noiembrie 2016

Dialog

 
 
 
- Tu ce mai faci? Cum te descurci cu viața?
Eu o împart cum mă pricep mai bine,
deși n-am reușit să-nlătur ceața
de când pășesc prin lume fără tine.

Am încercat să zburd cu-altă aripă,
am încercat să te ascund în ger,
n-am reușit s-o fac, în nicio clipă
ești tot aici, în sufletu-mi stingher.

- Cum poți clipi fără să-mi simți privirea?
Eu pot s-o fac silabisindu-mi Iadul,
te port aici, clădindu-mi nemurirea
și te alung mereu, dar nu rup gardul.

- Tu ce mai zici? Cu cine-ți mai pierzi timpul?
Eu mă ascund sub vreascuri de verdeață,
mă liniștesc pictându-mi anotimpul
cu frunze ruginite-n siguranță.

- Cum poți lipsi din singura mea viață
atât de mult, încât nu mai pot duce
nici lacrimă, nici dor, nicio... speranță?!?
Nu crezi că e prea grea așa o cruce?

Am încercat să îmi opresc apusul
cu zori pictați din raze aurii,
dar nimeni nu-i ca tine... ești opusul
nimicului... și-am să te-aștept să vii.







vineri, 18 noiembrie 2016

Zbor șoptit


 
De n-ai să poți ajunge-n timp util
iar noaptea peste ochii mei va pune
stele aprinse-n lacrimi de copil
prin iarba crudă, și-am să pot apune,
 
De n-ai să poți interveni cât încă
mai aud pași grăbiți pe caldarâm,
cât mai am cerul rătăcit sub stâncă,
cât dorul n-am avut cum să-ți sfărâm...
 
Cât încă mă mai arde disperarea
de-a te simți aici pentr-o secundă,
cât mai zâmbesc și lăcrimez ca marea,
uitată-n valuri calde, muribundă...
 
De n-ai să poți, mă voi ruga, desigur,
de tot ceea ce-nseamnă Univers,
și-ți voi păstra în suflet, te asigur,
iubirea noastră, scrisă vers cu vers...
 
De n-ai să poți veni, voi înțelege
că-n Carul Mare n-ai mai avut loc,
iar pe cel mic tu nu îl poți alege,
cât încă suntem lacrimă de foc.

Cât încă ne dansează gându-n stele,
la pieptul tău, cât încă mă visez,
și toate, toate lacrimile mele
se-aștern aici... nu am să-și reproșez.
 
Am să te-aștept ca pe o ultimă dorință
care-a uitat să-și mai adune pașii,
să te sărut, să scap de suferință
și-apoi să zbor, șoptit, cu îngerașii.

 
 
 
 

joi, 17 noiembrie 2016

să pot inunda infinitul cu tine






Am sfâșiat depărtarea
cu ghearele ascuțite de lacrimi,
am redus la tăcere
uitarea,
i-am pus lacăt la gură,
ochelarii cailor la ochi,
suspinele clipelor în cuvânt.

Am îngenunchiat visele
nevisate,
le-am sfărâmat
ca pe o zi cu rang de mileniu
în ore, secunde, clipe, lacrimi, suspine,
dor, mult prea mult dor... 
nesfârșit.

Am deșirat zilele
una câte una,
la picioarele anilor,
mă implorau să le iert,
să le cert,
să le adun și să le scad
ridicându-le la puterea
iubirii nestingherite
de timp.

Am aprins luminile
să pot zării zorii,
să pot inunda infinitul cu tine,
să urlu a dragoste deplină,
strivind logica,
simetria,
legile firii și a le firului
de apă,
apă sărată de dor...
lacrimi îndulcite
cu neputință.

Mi-e dor, prea mult dor
pentru a-l putea răstigni
pe tavanul cerului,
pe cerul viselor noastre,
unde așezam stelele
seară de seară,
de șoapta ta,
de mângâierea și privirea ta,
de luna noastră zâmbitoare
și de cea plină de noi.

Mi-e șoapta obosită de dor,
razele soarelui adormite 
de ger,
mi-e liniștea zguduită de
avalanșa de suspine
coapte, aburinde,
nemăsurate.

Simt că-mi pierd pământul
de sub cap,
câștig cerul 
deasupra norilor,
îmi agăț raze firave în plete,
zămislindu-te din nou
și din nou
până în ultima zi 
a omenirii.





marți, 15 noiembrie 2016

Vreau să-ți scriu






Vreau să-ţi scriu
fără cerneală,
fără lacrimi sau peniță,
fără dor, fără culoare,
fără vis și suferință,
fără ploi torențiale,
fără cerul plin de nori,

vreau să-ţi scriu pe toamna asta
ce m-alungă spre ninsori,
și din frunza ruginită,
care m-a îngenunchiat,
vreau să-ţi împletesc speranțe,
și pe tot ce n-am visat.

Vreau să-ţi scriu despre tăcere,
despre chinuri și blestem,
despre Iad, despre durere,
vreau să-ţi picur, să te chem.

Vreau din bezna asta deasă
drumul pur să îl pășesc,
să te-ntorci din nou acasă,
vreau să-ţi spun că te iubesc!

luni, 14 noiembrie 2016

Printre ninsori




Zadarnic jur că-mi este dor de tine,
Zadarnic te implor să îmi răspunzi
Tu nu mă crezi, sau poate te simți bine
De mine-n veci să fugi, să te ascunzi. 

Mi-e drumul greu, inima mi-e pustie,
Iarna îmi bate-n ușă, cum o știi,
Eu mă retrag mereu în poezie
Și te aștept ca de-obicei să vii. 

Zadarnic șanțuri mi-au brăzdat obrazul,
Zadarnic lacrimile-mi sunt surori,
Petrec la masa unde-a plâns necazul,
Așteptând să revii, printre ninsori.

sâmbătă, 12 noiembrie 2016

Declarație de avere




De aici, de unde frunza peste versul meu a nins
Şi-a-ncărcat această toamnă c-un covor din verde stins
Mă declar fără speranță, lacrimă din dor tăcut
Şi-mi pun viața sub călcâiul sufletului abătut.

De aici, de unde norii îmi sunt sprijin, așternut,
Vin cu inima curată s-aduc slova - conținut,
În șuvoi sau picurată, cum fac eu la asfințit,
Mă declar nenumărată printre cei ce v-au slujit.

De aici, din noaptea asta în care facem popas,
Mă sustrag cu-abilitate, într-o lume fără glas,
Mă declar nedefinită, fără dramă sau coşmar,
Venind cu iubirea-n suflet versul să vi-l dau în dar.



Zvâcnire




Silabisesc regina frunzelor arse
cu călcâiul plin de dor,
smulg jumătăți de nopți
din ghearele lacrimilor
neîndurătoare. 

Șlefuite amintiri
îmi invadează trupul, ruginit
de săgețile soarelui
și șoaptele înghețate
pe tăcerea zorilor goi.

Mângâi o bucată de lună
uitată pe cer
în graba de a merge spre mâine,
rămân ancorată în tine
râzând,
mai săracă cu o noapte.

Cuprind cu geana asfințitul,
implorând visele să te poarte
pe aripa stângă a stelelor
rătăcite printre povești
de uitare.

Adun glasul nopții
cu tăcerea și liniștea
înecate în pustiu,
să-mi ascund sub pernă
dorința.

Sunt toate la locul lor
nimic și nimeni nu poate
să-mi înăbușe biruința,
nici toamna, nici noaptea,
nici moartea.




joi, 10 noiembrie 2016

Doar iubind


Munți de-ntuneric,
scrum și zgură
de-aș aduna peste lumina
pe care o emană glasul tău,
nămeți de fum,
dor și durere
de-aș năpusti pe amintirea
ce nimeni nu ne-o poate lua...

Și tot am moșteni iubirea...
și tot ne-am dărui splendoarea,
și tot ne-am săruta secunda
clădită numai de noi doi.

Munți de durere și de lacrimi
de-am îndura,
pentru vecie,
vom izbuti să curgem viața,
vom reuși să punem zorii
acolo unde nimeni nu
i-a despletit vreodată.

Vom reuși să spunem lumii
că doar iubind
vom putea deveni
oameni.



duminică, 6 noiembrie 2016

Ocrotită de Dumnezeu

 
 
 
S-au scurs atâtea nopți și zile
de când  ți-ai croit un alt drum...,
sute, chiar mii și mii de mile
între noi doi... lacrimi și scrum.

Ieri lăcrimam privindu-ți chipul
fără de care nu respir,
ești tot mai trist, ești anotimpul
ce ruginește fir cu fir.

Tu erai zâmbet și splendoare,
tu erai șoapta mea din zori,
îmi dădeai viață și culoare...,
Te-ai rătăcit printre ninsori...

Noi eram versul din vitrină
de mii de suflete rostit,
acum, din ochii tăi, lumină
să scriu din nou, mi-ai dăruit.

Deși ești trist, cum niciodată
nu ai fi fost, la pieptul meu.
iubirea-n lacrimă înoată,
ocrotită de Dumnezeu.

Mâine când pragul vei păși
și voi cădea la pieptul tău
stelele toate vor sclipi
să-mi lumineze drumul greu.

Ce-ai putea să-mi ceri?






 Mă-mpotrivesc uitării,
cu tot ce-nseamnă vrere
până-n ziua plecării...
Tu nu mai ai ce-mi cere.

Mă lepăd de durerea
de a te fi uitat,
scăldându-mă-n tăcerea
ce curge neîncetat.

Mă ninge depărtarea
cu hohotele ei,
revin la fel ca marea
cu valuri și scântei.

Din tine nasc cuvântul
rostit sau doar cântat,
îngenunchez avântul
de a te fi uitat.

Nu ai cum să mă scuturi
de tine, orice-ar fi,
suntem un dans de fluturi,
ce-n veci ne vom iubi.