Timpul

Timpul, cel mai bun prieten și dușmanul meu de moarte
când îmi e lumea mai verde, galbenă sau ruginită,
ninge, plânge, devastează și mă-mpinge mai departe
unde-așteaptă trenu-n gară cu un geamantan ispită.

Timpul, plâns de prunc bezmetic și-adiere de stejar
frânge sufletu-n cuvinte, mângâie trupul rănit,
pune lacrima pe pâine, cozonacu-n calendar,
scoate-n noapte, pe fereastră, dorul cel înțepenit.

Timpul, curgător din fire, fără pic de judecată
se contractă, se-adâncește, ca o lamă de cuțit,
se prelinge peste geamuri, pe podea... ca o prelată
ce acoperă trecutul dureros de ascuțit.

Un singur subiect

Eu nu mai vreau să știu că ești departe,
tu nici nu ești plecat de ani întregi, 
te simt aici, în versul meu și-n carte,
mereu prezent, cândva ai să-nțelegi
că-n lumea asta nu noi stabilim
ilustrul mâine cât e de perfect,
oricâte voci m-ar lovi, e sublim
să știi că ești un singur subiect.

Eu nu te-am părăsit nicio secundă,
deși am încercat să te ascund,
dar amintirea ta viața-mi inundă
sub cerul ăsta palid,  muribund...
ți-am pus o stea la capăt de-ntuneric
să mă citești când dorul te va duce
pe-aleea unde-n dansul meu feeric
mi-am mistuit sufletul la răscruce.

Mi-am pus o mască pentr-o dimineață
crezând că voi putea s-o stăpânesc,
că-n jocul lacrimilor de pe față
voi înnoda un drum nepământesc,
voi pune lacăt gândurilor albe 
și nopțile-mi vor fi fără sfârșit
că tu mă vei conduce către salbe
de stele verzi din ochii ce-am iubit.  

Ai să-nțelegi cât de real mi-e dorul,
că fără tine totul e nimic,
că-naripată sunt, dar tu-mi ești zborul
și-orice-aș grăi, tu știi ce vreau să zic...
cum supraviețuiesc fără de cer, 
cum alung vârful muntelui spre infinit, 
cum zbor în largul mărilor stingher, 
nu voi muri, dar totul e cumplit.

E timpul să...

Nu-mi e teamă de-ntuneric
Nici de hohote de plâns,
Numai că-n tablou feeric
De mult nu am mai pătruns.

Nu-mi e inima zdrobită,
Nici sufletul înrobit,
Numai că-s îndreptățită
Să mă rup de ce-am iubit.

Nu-mi e dragostea o boare,
Nici iubirea un blestem,
Numai că-n lacrimi amare
Am obosit să te chem.

Nu-mi e ziua prea senină,
Nopțile nu-mi sunt pusti,
Numai că din a mea vină
Te-am purtat, nu vreau să știi...

Nu mai vreau să-ţi mai duc dorul!
Totul are un sfârșit…
Până și calculatorul
Vrea să-ţi dea de-un timp delete.

Vreau să zbor cu libertatea
De-a zâmbi fără suspine,
Fără a-mi implora moartea
Să mă aducă la tine.

Vreau să dăruiesc iubire
Cum ți-am dăruit și ție,
Sau mai multă, să se mire
Chiar și Luna - cea pustie.

Vreau cu stelele de mână
Să dansez seară de seară,
Să fiu Zâna cea mai bună
Niciun vers să nu mă doară.

Vreau să-mi pun capul pe pieptul
Celui care mă iubește,
Fără-ai mai vedea defectul
Ce din tine izvorăște.

Vreau să uit c-am fost femeia
Ce ți-a pus în palme viața
Și-am ajuns numai scânteia
Ce-ţi pictează dimineața.

Vreau să uit, să uit de toate
Câte mi s-au perindat
Prin suflet, în zbor, pe coate…
Vreau să știi că… te-am uitat.

Nopți de granit

Aștept să mi se facă seară,
Să-mi scutur ochii de necaz,
Să mă adormi pe prag de vară
Sărutând râul din obraz...

Mi-aș pune zborul pe hârtie
Adăugându-i fulgi de cer,
Nimeni pe lume să nu știe 

Ce-nseamnă lacrimă și ger.

 Mi-aș pune lacrima pe soare
Să mă ascund sub curcubeu,
Să vă rămân pe veci datoare
Cu versul de la Dumnezeu…

Aștept să mi se facă iarnă
De sub nopți dure de granit
Lumina să mi se discearnă
Din trupul ars în jar mocnit.

Trezește-mă la viață!

Și azi mi-e dor de tine,
parcă mai mult ca ieri…
Oare mi se cuvine
atât de multe seri
cu lacrimi fără număr
și fără de senin… ?
atâta ger și zloată
și-atâta dor și chin?

Am înțeles că mie
așa mi-a fost destinul,
Galben - de păpădie,
Verde - precum pelinul,
Roșu - ca marea-n valuri
când a rescris destine
triumfătoare-n hamuri…
Oare mi se cuvine?

Mi se cuvine dorul
ce-l port cu-atâta jale
în piept, și nu-mi iau zborul…
Oare ce-mi stă în cale?
De ce n-am dimineață
zorii să mă aline?
Trezește-mă la viață!
Și azi mi-e dor de tine!

Paralelism

Nici nu-mi mai pasă 

de stațiile rămase

de lumina care s-a stins
 la capătul tunelului,

de fluieratul trenului,

 de vagoanele goale,

de călătorii torturați
de țipetele roților,,

 roțile alea ce luptă...
fără oprire... 
nu le auzi?

Ele înving timpul,
îl calcă în picioare,
îl strivesc pe șinele alea înghețate,
ca pe o amintire
pe care nu am unde să o ascund
și o privesc lipită de buza roții...
o împing, se duce... dar,
se întoarce imediat...

nu-mi mai pasă 
de becul pe care
vrei să-l schimbi
cu o rază de soare...
sau stea...
nu mai contează,
oricum vom rămâne
striviți de șinele căilor ferate,
timpul nu va cădea perpendicular,
ci secerat de dor.

Niciodată nu-i târziu

Când 25% din amici
M-au îndemnat să îmi urmez destinul,
I-am ignorat și-am așteptat aici
Să-mi îndulcesc secunda cu pelinul.

Mi-am făcut frați, prieteni și dușmani,
Am bătut palma de sute de ori,
Am lăcrimat zile în șir, chiar ani
Așteptând ochii verzi, să-mi dea fiori.

Din lacrimile toate-am scris poem
În nopțile pustii și înnorate,
Am îndurat arsuri ca de blestem,
Așteptând clipele înmiresmate.

Acum, când așteptarea se sfârșește,
Când toamnele covoare și-au țesut,
Te-ntorci la sufletul ce te iubește
Cu șase ani mai mult ca la-nceput

Iremediabil

 

 

 

Când eram copil alergam
cu genunchii sfâșiați de pietriș,
ierburi, vise și
razele soarelui pe creștetul capului.

Îmi curgeau gândurile
din buzunarele găurite
în colțuri de cer.

Când eram copil
lacrimile-mi miroseau a lună
și nopțile-mi cântau a stele,
șoapta-mi dezmembra labirintul
construit pe secundele viselor
irealizabile.

Acum, când pletele-mi curg
printre versuri,
lacrimile-mi seceră chipul,
lespezile-mi răstoarnă apusul
cu susul în jos,

Crengile toamnelor
îmi întemnițează trupul,
culorile nopților devin tot mai sărace.

Cu pieptul împietrit de tine,
printre nămeți ce nu mai prididesc
să-și despletească noaptea cu cruzime
pășesc alene fără să clipesc.

Sufletul, hărăzit ție
îmi zbiară ca o fiară
și te așteaptă luptând cu demonii
ce nu-mi dau pace,

Își sfâșie pieptul,
întrebă inima
de ce nu mai sunt copil,
să nu te cunosc,
să nu contezi mai mult decât
toți la un loc.

Acum nici măcar nu te strig
pentru că m-auzi
oricum
iremediabil labirintul
brațelor tale mă hrănesc
colorându-mi viața.
 

 

 

 

Exist numai cu tine

 

 

Strivește-mi pe pleoape,
pe buze,  pe tălpi, pe cer
singurul fior
pe care l-am hrănit
de-a lungul anilor
departe de tine.

Pune-mi capul pe perna
umărului tău,
sărută-mi lacrimile,
una câte una,
parfumându-le cu tine.

Vino în fiecare vis,
din oricare colț de lume,
pune-mi culoarea ochilor tăi
în căușul palmei drepte
și adoarme-mi
dorul de tine.

Doar așa voi putea
păși pe gheața stelelor
pe roua primăverilor,
pe flăcările Iadurilor,
amintindu-le tuturor
că exist numai cu tine.

încă-o toamnă pierdută

 

 

Sub frunzele toamnei aceste
am strâns o cunună de dor,
o lacrimă caldă, o veste
şi-o aripă frântă în zbor.

Am smuls buruieni şi pedepse
din trunchiuri de patimă grea,
mi-am ars în cenuşă averse
de lacrimi cu tentă de stea.

Rămân încă-o toamnă pierdută
sub ceaţa şi norii plăpânzi,
în lacrima verii cusută
în doruri să nu mă inunzi.

Dacă nu ai prins curcubeul

 

 

 

 

Înşiră-mă pe sârmă,
sau pe aţă,
pe iarbă, pe gânduri,
înşiră-mă... pe sfoară.

Ai grijă,
să nu fie ghimpată,
să se irosească,
aşa, ca mine,
înnodată sau cârpită
ca ziua de mâine,
de azi şi mai ales
ca lespedea de ieri.

Înşiră-mă pe suma lacrimilor,
pe conturul nopţilor
care curg prin venele stelelor
argintând şoaptele noastre
într-un tărâm de vis.

Ai grijă
să nu mă rătăcesc
printre stele incolore,
mi-aş pierde strălucirea,
mi-aş abandona rădăcinile
şi-aş porni spre cetatea intruşilor abandonaţi.

Înşiră-mă pe sârmă,
dacă nu ai prins curcubeul
deşiră-l pentru mine,
înşiră-mă pe acele nopţi
când vom trăi
la fel de fericiţi
sub oricare petec de cer,
la fel de împliniţi
sub orice fel de streaşină.

Înşiră-mă sub genele tale
şi adoarme-mă surâzând.

Mă voi trezi
ca în fiecare dimineaţă
cu tine-n gând.

 

 

 

 

 

 

Răsărit de vis

Am strâns clipele

în căuşul palmei drepte,

le-am încălzit,

răsturnat în palma stângă

şi

le-am numărat.

Erau toate.

Nu lipseai

decât tu.

Erai între ele lipsind.

Am pus parfumul lor la macerat

şi le-am sărutat

ca pe un fir de iarbă

cu călcâiul plin de rouă.

Lacrimile lor au început a striga

după tine,

erai acolo,

te simţeam, te ştiam cu toate ale mele,

dezlipeam clipele palmei stângi,

le lipeam pe cerul nostru pentru

a-mi lumina infinitul.

Erai acolo, mă priveai cu depărtarea ta,

cu dorul,

tăcerea ta îngustă,

mă priveai cu dorinţele tale îmbibate de mine,

cu suprafaţa mărilor

şi adâncul munţilor,

cu leacul ăsta fără început şi sfârşit,

fără vătămare trupească

ci doar umbrind umbrele luminilor verzi.

Soarbe-mi sufletul,

pune-mi-l la dospit,

îndulceşte-mi-l cu ochii tăi,

pune-i strop de sare din gurile rele.

S-ar putea să fie îmbâcsit de dor

şi să crească sub podul palmei,

la gura fiorului,

sub lespezile nopţilor beteşugite

Adună-ţi clipele în palmă,

în palma mea

sau a ta.

Totuna.

Suntem amândoi în clipele mele,

amândoi în clipele tale,

rezist

până în ziua când vom despleti

clipa supremă peste toată iarba lumii.

Până când voi desluşi venirea

clipei avidă de căldura mâinilor mele.

Îmi voi implora palmele să te atingă,

cerul să te lumineze,

drumul să te îndrume,

paşii să te poarte,

braţele să te cuprindă,

buzele să te dezmierde

 într-un răsărit de vis. 

Îmi eşti

 

 

 

Te port, un lanţ de vise neclintite,
ca pe-o comoară vie, fără preţ,
ca pe-o pedeapsă ce nu-mi mai admite
nici lacrimă, nici zâmbet, nici dispreţ.

Te port în suflet ca pe o speranţă,
ca pe o strofă încrustată-n stâncă,
ca pe-un ecou născut în concordanţă
cu taina lumii, nerostită încă.

Te port ca pe o meteahnă fără seamăn,
ca un balsam, prin mine, dăinuieşti,
nu am cu ce, iubire, să te-aseamăn,
îmi eşti izvor de vers, mă împlineşti.

Te port ca pe o haină de durere,
ca pe un scut de arşiţă şi dor,
ca pe o viaţă plină între himere,

îmi eşti destinul cutremurător.

 

 

 

Când totul va fi verde

scrijeleam cu buricele degetelor,
sângerânde,
pictam sub sălcii
dorul, gerul, întristarea.

uneori treceam alene
pe alei aglomerate
peste lacrimi, peste gene,
peste tot şi peste toate.

să nu calc iarba fragedă,
să nu răscolesc pământul
căutându-te...

mi-e frig...!!!
şi ce dacă?
nu te strig...
o să-mi placă.

să mă biciuieşti
zi de zi, oră de oră,
veac de veac.
o să-mi treacă,
să mă înfloreşti.

după ce-mi vei săruta
mâinile îngheţate
îmi voi săruta umbra
răsărită din călcâiele tale.

îmi voi smulge unghiile
cu cleştele de scos stele pe cer,
îmi voi aminti de tine
biciuindu-mă cu sărutări
şi vom înflori sub ape.

scrijeleam versuri albe
pe cerul verde de dor,
acum pun virgule pe catifeaua roşie,
corectându-mă la infinit.

o să-mi treacă,
nu-i aşa?
peste veacuri
când totul va fi verde
de dorul tău.

Într-o zi sau într-o noapte

 

 

 

 

Într-o noapte, când valsând
peste duritatea lunii,
mă vei săruta în gând
dintre stele, ca nebunii,
vom desprinde dimineaţa
de tăcerea zorilor.
Într-o noapte, toată ceaţa
din frunzişul stelelor
va trimite peste lume
stropi de suflet înflorit
reuşind să ne îndrume
dragostea spre nesfârşit.

Într-o zi, domnind pe-o stea
pentru zarea muribundă
vom străbate dragostea
şi visele ce-o inundă,
vom implora soarele
să ne mistuie de dor
scăldându-i picioarele
în lacrima stelelor.
Într-o zi vom pune luna
nopţilor de pe poteci,
să ne depene cununa
viselor, să nu mai pleci.

 

 

 

 

Exişti pe veci în versurile mele!

Să nu te îndoieşti niciun minut,
vreo clipă doar din zilele mai grele,
că printre stele reci te-aş fi pierdut!
Exişti pe veci în versurile mele!

Să nu-ţi imaginezi c-ai fost plecat
chiar dacă depărtarea mă striveşte,
în suflet te-am păstrat ca pe-un păcat,
te voi iubi de-a pururi, nebuneşte!

Speram că sufletul mi l-am jertfit,
sacrificându-mă pentru vecie,
că fără mine să fi fericit,
dar inimile nu-s de jucărie...

Până în viaţa viitoare

 

 

 

 

Nu mai e timp să-ţi simt sărutul
sub cerul aşternut de mine,
au suspinat norii când vântul
biciuia visele bătrâne...

Nu mai găseam drumul prin ceaţă,
negura nu se risipea,
trăiam ca şi când doar o viaţă
croisem ieri... şi se dospea...

Înverşunată-n paşi spre soare
trasam un gând asurzitor
până în viaţa viitoare,
înveşmântată-n al tău dor.

Să nu mă ştie nicio boare,
să nu m-audă niciun gest,
ascundeam gânduri şi... datoare
mă adunam să mă contest.

 

Nu mai aveam  pe pleoape urme
nici paşii nu ţi-i auzeam,
mă urmăreau să mă consume
lupii care priveau prin geam.

Speram să-ţi fie aşternutul
mai alb decât un fulg de nea,
n-aş fi-îndrăznit să-ţi uit sărutul,

să-l copiez... nu se putea.

 

 

 

Insomnie

 

 

 

Doar insomniile, o groază,
te poartă-n ele, ca pe-un crai
ce-n neguri, falnic, radiază
din colţ de rai.

În rest, nimic nu îţi reţine
în foc aripa,
nici dorul nu mai vrea, cu tine,
să-şi piardă clipa.

Uneori uşa plânge-n prag,
dar în tăcere,
iar noaptea îndrugă, în toiag,
altă durere.

De mult te-ai dus de pe poteci
ca visu-n zori,
ai luat cu tine tot... şi zeci
de sărbători.

Uneori, paşii, ţi-i aud,
legende clare,
păşind alene-n dorul crud,
de disperare.

În rest... tăcerile s-au copt
de-atâta noapte,
nu ştiu ce stele să adopt
să-mi fure şoapte.

Uneori râd în zori de zi
fără dorinţă,
alteori mor a străluci
sub suferinţă.

În rest, nimic nu mai contează,
totul e clar,
doar insomniile, o groază,
mă ţin pe jar.

Ţi-am spus?

Ţi-am spus cumva că mi-a fost dor de tine?
Şi ce-ai răspuns? sau... nu m-ai auzit?
Nici luna n-am zărit-o dar, în fine...
mi-am urmat drumul şi m-am limpezit.

Ţi-am spus că ploile nu vor a mă-nţelege,
că nici pe munte n-am să pot urca,
că-n viaţă mea... doar moartea face lege,
în rest... nimic nu poate bifurca.

Ţi-am spus că dimineţile senine
se-ascund de mine printre nori şi ploi?
Ţi-am spus cumva că mi-a fost dor de tine?
Şi ce-ai răspuns? Că suntem amândoi?

Ţi-am spus că te-am simţit călcând pe urmă?
Şi lacrimile îmi zdrobeai... oftând...
De dorul tău şi soarele îşi curmă
surâsul, şi ne-adoarme rând pe rând.

Azi am murit şi-am înviat o clipă
cu noaptea zămislind la subţiori,
din dorul tău mi-am împletit aripă
şi m-am născut murind de două ori.

Zâmbind în chinuri

 

 

 

 

I-am dat, zâmbind, o mână de-ajutor,
i-am ascultat, în chinuri, desfrunzirea,
dar, nu i-am dat de bănuit că mor
sub stâncile ce mi-au strivit iubirea...

I-am topit suferinţele-n tăcerea
ce-o legănam la pieptul meu, cu trudă,
şi-am înţeles că n-a întâlnit durerea
deşi, de ger, avea retina udă.

M-am întrebat, în astă lume nouă,
în care viaţa nu mai e trăită,
chiar dacă-i frânt sufletul pe din două,
care din noi e cea mai împietrită?

Ea, care-şi poartă încă-n palme viaţa
deşi, sub palma fiului se frânge...,
sau... eu, zâmbind în chinuri, dimineaţa,
depun o stea, pe geana care plânge.