Voi putea

De-aș putea să zbor spre Lună
doar o clipă, un minut
sau spre Steaua ce apune
fiindcă nu a priceput
că-ntr-o noapte
prin fereastră
mi-am lăsat dorul să zboare
și de-atunci o viață-albastră
și-a luat nasul la purtare… 

De-aș putea să sărut palma
celor care mă lovesc,
să istorisesc de-a valma
versul prin care trăiesc
și seninul ce mi-aduce
clipele neosândite,
lacrima să se usuce
printre versuri adormite.

De-aș putea să zbor ca fulgii
iernilor ce s-au topit
să-mi pun șoaptele-n elogii
peste rânduri de granit,
să mă lepăd de dorința
de a mai zbura cândva…
mi-aș ascunde neputința
de-a dori făr-a zbura.

Am dreptul de-a zâmbi

 

 

 

 

 

Am mușcat din nori cu versul, 

Mi-am pus viața la dospit

Și-am descoperit că-n mersul

Către ieri, m-am risipit. 

 

Am mușcat din depărtare, 

Drumul să-mi fie mai scurt,

Durerea să se strecoare

Ca o lacrimă, un furt.

 

Am clădit poem din stele

Și l-am pus la încolțit, 

Pentru lacrimile mele, 

Ce nu s-au mai înmulțit.

 

Am clădit o dimineață 

Dintr-un galben trandafir 

Și-am pornit în altă viață

Cu miros de tei și mir. 

 

Mi-am întins, a implorare,

Mâinile, spre cer senin

Și-am ales să mă-nconjoare

Dragostea fără suspin. 

 

Nopțile au dat năvală

Să-mi îngroape zorii-n ploi, 

Dar de-acum,  pe-această coală

Doar versul va fi-ntre noi. 

 

Pierdusem orice speranță,

Nici măcar nu mai visam 

Că va avea importanță 

Cerul spre care zburam.

 

Dumnezeu mi-a scos în cale,

Limpezindu-mi slăbiciunea, 

Căldura brațelor tale…

Și-a înfăptuit minunea.

 

De o viață, și mai bine, 

M-am rugat noapte și zi

Să te întâlnesc pe tine,

Să am dreptul de-a zâmbi.

 

Acum înțeleg trecutul

De ce-a fost așa hain,

Fiindcă--mi zidea așternutul

Cu tine, prins în destin.

 

 

Prima petală

Dansam nedumerită pe-o petală
blond aurie, galben nepătat,
mă regăseam în joaca mea banală
în tot ce mai visam, tot ce-am visat…

Priveam cu ochii încercării noastre
prin pânza ceții care persista,
ca-ntr-o oglindă ce-a trecut de astre
doar prin cascade, făr-a riposta.

Trăiam ceea ce nu aș fi crezut vreodată,
îngenunchiată în a mea dorință
de a-ntâlni iubirea mult visată,
să pot uita de chin și suferință.

Uimeam uimirea sunetelor clare,
visam visările în zori de zi visând,
uitând să pun uitarea pe uitare,
gândeam gândind că voi uimi curând.

Mă-ndepărtam ușor, ușor de depărtare
să înfloresc în florile de mai,
în trandafirul galben, o splendoare
ce-mi deschidea o ușă-n zbor spre Rai.

Mă rătăceam deja printre cuvinte,
interogând oglinda despletită
ce poate oferi de-acu'-nainte?
Ea-mi răspundea: - De-acum vei fii iubită!

 

 

 

 

Fără speranță

Fără speranță
autor O picătură de suflet
(Daniela Pătrașcu)
17.05.2017

Credeam că timpul, ploaia, vântul,
nopțile toate strânse-n plic,
pot șterge lacrima, cuvântul,
pot șterge tot… n-au șters nimic!

Credeam că voi uita vreodată
că ai trecut prin viața mea,
că ți-am fost mamă, chiar și… "tată",
credeam, dar nu am cum uita.

Credeam că lacrimile mele
vor înceta să se ivească
că-n drumul meu voi lăsa stele
și trandafiri, să înflorească.

M-am înșelat… ca și-altă dată,
mă-nșel mereu sperând că tu,
de-acolo, vei afla vreodată
că-ai ars în mine sufletu'!

Crezând că nu ai loc sub soare
ți-ai lipit aripi și-ai zburat
în lumea ta… știi cât mă doare???
N-aș fi crezut!!! Nu te-am uitat!!!

Și nici nu voi putea vreodată
să uit că doar eu ți-am dat viață,
iar tu… mi-ai pus în clipa toată
doar amintiri, fără speranță.

Crezut-am că-i timpul să-ți pierd amintirea

Copilul din mine-a crezut că-ntr-o viață
se poate parcurge un vis năruit,
se poate aprinde iubirea din gheață
și stinge speranța ce mi-ai dăruit.

Crezut-am că-i timpul să-ți pierd amintirea
sub bradul cel nins de Crăciun,
dar tu, numai tu, mi-aduci nemurirea,
doar ție pe veci mă supun.

Copilul din mine îți cere iertare
c-a vrut să pășească smerit
pe drumul sălbatic, ce arde și doare,
acum s-a întors... c-a greșit...

Crezut-am că-n lumea aceasta există
un suflet, să-ți semene... poate...?!?
mă iartă, iubite, mă iartă, sunt tristă,
descopăr că-n jur e doar noapte.

Descopăr că-n tine mereu am culoare,
că-n tine mă pierd, regăsesc,
că doar tu ești cerul ce-mi depeni splendoare,
că-n veci mi-ești seninul firesc.

O viață dintr-un vers

Azi am urcat pe treptele speranței,
I-am pus iubirii șoapte de nectar,
Am luat și-am împărțit clipa vacanței

ca cel mai limpede și frumos dar.

Am deslușit în ochii tăi pădurea,
În inimă un tainic univers
Și-am rătăcit prin mângâieri aiurea
Să-mi pot clădi o viață dintr-un vers.

Azi am urcat cu dragostea de mână
Pe șoapta stelelor fără tăceri
Și-am renăscut din apă și țarână
Să mă iubești mult mai aprins ca ieri.

 

 

 

 

 

Rugă spre Cerul din mine

Ai înceta să plângi, Cerule,
De ți-aș săruta mugurii?
sau doar tulpina copacului
căruia i-am urlat:
"mi-e dor de-un zâmbet adevărat! "
ți-ar putea opri lacrima? 

Spune-mi!
Pot săruta tulpina stelelor,
Călcâiul mesteacănului,
Visul teilor,
Floarea lunii, și…
îți pot promite că
nu mă voi atinge de floarea soarelui.
Nu trebuie să mă crezi, oprește doar ploaia!

Prea târziu

autor O picătură de suflet
(Daniela Pătrașcu)
21.04.2017

Am înțeles că totul se plătește,
că geana dimineții nu se lasă,
decât atunci când Luna poruncește
să ne întoarcem, mistuiţi, acasă.

Am înțeles că visele se curmă,
că unele din ele răscolesc,
că-n liniștea aceea de pe urmă
doar eu și numai eu mai hotărăsc.

Că-n lumea ta totul este minciună,
iar pașii mei aici se vor opri,
niciun amic nu are cum să-mi spună
care mi-e drumul, cum mi-l pot croi...?!

Am înțeles că viața ta nu are
de unde să-mi mai dea cerul senin,
când l-am avut, l-ai smuls din depărtare
și mi-ai dat flăcări, crivăț și venin.

Acum e prea târziu pentru iertare
nu mai ai dreptul s-o implori măcar,
sunt un noian de versuri plâns din zare
și-am înțeles că-n viața mi-ești coșmar.

Nu te mai pot împovăra cu mine,
izvorul lacrimilor mi-ai secat,
mă duc acasă, așa e mai bine,
de te-am iubit sau nu… am încetat.

Ai să mă uiți ca pe o zi ploioasă
sau ca pe-o foaie verde de trifoi…
nu mai am loc în viața ta și-n casă,
nu mai e loc de mine între noi.

Nici cerul nu mai poate să îndure
atâtea lacrimi și atâta chin,
e mult prea multă umbră în pădure,
e mult prea mult… acesta nu-i destin.

Ziduri de plumb

 

 

 

 

Când iubești un zid de piatră
totul pare incolor,
înzecit, sufletu-ți iartă,
în flăcări zaci sub covor.

Dai să te ridici o vreme
zidul rece te oprește,
trupul neîncetat îți geme,
ura zidului strivește.

Te privești cu ochii minţii,
totul e fenomenal,
trezești morții, implori Sfinții
să te smulgă ca pe-un val.

Te strecori cu-ndemânarea
lacrimilor tale multe
și iubești cerul și zarea,
zidul nu vrea să te asculte

Nu-nţelege că te arde,
nu vede cât te doboară,
curgi în lacrimi miliarde
pentru-a nu știu câta oară.

Vântul ai vrea să te-adune
de prin crengile uscate,
zidu-i zid, urlă și spune
că tot el are dreptate.

Nu poți deveni o boare
nici măcar pentr-o secundă,
faci totul, dar totul doare,
nimeni nu vrea să te-ascundă.

Aștepți ziua care vine,
poate, poate vei zbura,
zidul cel de lângă tine
nu te poate măsura.

Răsăritul meritat

 

 

 

 

 

Pășind pe jar cu lacrima pe buze
mi-am făcut loc pe zorii clipelor,
lăsând frunzele toate să m-acuze
c-au ruginit din vina șoaptelor.

Toamna, căzută pe pământul rece,
istoria o repeta mereu,
iar noaptea gri încerca să mă sece
deși știa că-l am pe Dumnezeu.

Din mine s-au născut râuri de vers
ce-au mângâiat suspinele pe frunte,
au infiltrat iubire-n suflet șters
și-au plăsmuit un drum curat spre munte.

Vreau ca de mâine să-mi vibreze cântul,
liniștea cea râvnită să mă-mbrace,
iar zâmbetul să-mi legene cuvântul
și sufletul, ce-n versuri să se joace.

Să nu îmi mai implor nicicând sfârşitul
cum am făcut-o de atâtea ori,
prezentul să-mi ofere răsăritul
pe care-l merit, rouă, zâmbet, flori.

Încorsetare

Cineva mi-a spus să-nlătur
Lacrima din calendar
Dorul aprig să împătur
Cu veninul crud și-amar...

Mi-a spus să distrug corsetul
Versurilor dulci și calde,
Să dezvălui alfabetul
Care-n flăcări să mă scalde.

Cineva cu multă carte
Așezată-n rafturi pline
De praf gros, microbi și moarte
Încerca să mă aline…

Îmi picta viața cu pana
Unui prim magician
Și-mi punea acid pe rana
Ce-o purtam an după an…

Îmi dicta cum să fac pasul
Cumpărând tot ce se poate,
Cum să-mi înec la mal vasul
După ce-am muncit pe coate.

Cineva… nu mai contează
Cine-a fost acel motiv
Care încă mai visează
La un zbor contemplativ.

​Am fost și sunt o lacrimă de piatră

Azi lacrimile mele-au scris pe stele,
Pe ceaţa zorilor nedefiniţi,
Le-am strâns în palma zilei… doar mărgele
Ce se topesc și se nasc iar, cuminți.

Mâine voi lacrima dintr-o eroare
Sau voi zâmbi cu masca-mi ipocrită,
Să nu știe nicio cuvântătoare
Cum mă topesc și sunt de pedepsită.

Iar de va fi să zbor spre altă lume
Cu sufletul cerșindu-vă iertare
Voi să m-amestecaţi cu zeci de glume
Să uit și eu cât sufăr și cât doare.

Să nu urlaţi la căpătâi, mi-e greață
De cei ce m-au lovit și mă bocesc
Iar lacrimile lor îmi par de gheaţă,
Sufletul plămădit din ger, firesc.

Să nu mă plângeți ca pe-o farfurie
Din care, fără sare, v-aţi hrănit,
Rămâneţi doar acea dovadă vie
Că demnitatea mea-i de neclintit.

Eu mă voi transforma într-o eroare
Sau într-o amintire de moment
Ce v-a pretins cândva numai o floare
Și-aţi transformat-o într-un monument.

Un monument ce și-a clădit menirea
Și aripile într-un singur vis
Atingând fără teamă nemurirea
Printre cuvintele ce-n lacrimă s-au scris.

Cioplită de vânt

Avid sărut pe plete,
rătăcitor și rece,
ataci pe îndelete
tot ce vrea să mă sece…

Îngheți pe gură sunet
și mâinile-mi oprești
să simtă ca un tunet
tot ceea ce lovești.

Mă baţi fără de vină
ca pe o călimară
ce picură-n surdină
cuvintele pe-afară.

Te împletesc cu rima
să nu-ţi strivesc trufia,
să îți pictez sublima
boare, cu poezia.

Să te citească omul
când are o clipită
și se simte ca pomul
lovit, când sunt cioplită.

 

 

 

 

 

 

 

 

Cântec de iubire

Azi
în timp ce lacrimile cerului
săruta florile copacilor
îngânându-ne
un cântec de dragoste
eu
dezmierdam infinitul
sărutându-te.

Tu
adorai stropii ploii grăbiți
transformându-i în
picături de miere caldă.

Eu renășteam
sub buzele tale fierbinți.
Mâine va fi senin…

Cerul ne va zâmbi
cu toate pletele ude,
iar noi vom păși spre
ziua următoare
acompaniați de propriul nostru
cântec de iubire.

E timpul să...

Nu-mi e teamă de-ntuneric
Nici de hohote de plâns,
Numai că-n tablou feeric
De mult nu am mai pătruns.

Nu-mi e inima zdrobită,
Nici sufletul înrobit,
Numai că-s îndreptățită
Să mă rup de ce-am iubit.

Nu-mi e dragostea o boare,
Nici iubirea un blestem,
Numai că-n lacrimi amare
Am obosit să te chem.

Nu-mi e ziua prea senină,
Nopțile nu-mi sunt pusti,
Numai că din a mea vină
Te-am purtat, nu vreau să știi...

Nu mai vreau să-ţi mai duc dorul!
Totul are un sfârșit…
Până și calculatorul
Vrea să-ţi dea de-un timp delete.

Vreau să zbor cu libertatea
De-a zâmbi fără suspine,
Fără a-mi implora moartea
Să mă aducă la tine.

Vreau să dăruiesc iubire
Cum ți-am dăruit și ție,
Sau mai multă, să se mire
Chiar și Luna - cea pustie.

Vreau cu stelele de mână
Să dansez seară de seară,
Să fiu Zâna cea mai bună
Niciun vers să nu mă doară.

Vreau să-mi pun capul pe pieptul
Celui care mă iubește,
Fără-ai mai vedea defectul
Ce din tine izvorăște.

Vreau să uit c-am fost femeia
Ce ți-a pus în palme viața
Și-am ajuns numai scânteia
Ce-ţi pictează dimineața.

Vreau să uit, să uit de toate
Câte mi s-au perindat
Prin suflet, în zbor, pe coate…
Vreau să știi că… te-am uitat.

Un gând

Când lacrimile mele se vor stinge
și nopțile-ți vor curge fără miez,
când mă voi năpusti spre culmi a ninge
și din alt ochi vei spera să-nviez.

Când versul meu plângând va prinde viață,
metafora va ridica din umeri,
din ochii tăi va izbucni verdeață,
iar clipa n-ai să poți s-o mai enumeri.

Când totu-n jur va curge la-ntâmplare,
așa cum mi-am propus să rătăcesc,
când n-am să fiu acestei lumi datoare
cu niciun vers, și am să reușesc...

Să pui cenușa mea la colț de stradă,
să mă sărute vântul vrând, nevrând,
când norii grei vor plânge-n acoladă
iar eu voi fi din lacrimă - un gând.

Să nu mă știe nicio păpădie,
să nu mă cânte niciun guguștiuc,
că-n lumea asta versul vreau să-mi fie
balsam pe suflet... apoi să mă duc.

Să mă întorc când n-ai să poți pricepe
c-am fost trimisă-aici de Dumnezeu,
ca spinul trandafirului să-nțepe
iar lacrima să piară când pier eu.

Cu tot sufletul meu

De-aș fi visat că sufletu-mi va plânge,
Că lacrima-mi va fierbe pe retină,
De-aș fi știut, de fapt, că voi ajunge
Să urlu-n mine, fără nicio vină…

De mi-ar fi spus stelele într-o seară
Ce voi simți, citind cu... ochi și gând,
Ce șade scris, și cât o să mă doară,
Le-aș fi ucis pe toate… rând pe rând...

Aș fi pus lacăt inimii, în grabă,
Pe veci să nu mai simtă,... sau să vrea,
Aş fi vândut-o zilnic pe tarabă,
Și munții i-aş fi dezrobit de nea...

De mi-ar fi spus o biată ghicitoare
Cum mă voi comporta simțind trădarea,
Mi-aș fi călcat inima în picioare
Şi-n lacrimile mele-aș fi stors marea.

De ce nu pot și eu, ca orice... șoaptă,
Să mă strecor prin toate, cum o fi…?!?
Să nu-mi mai pese nici de fructa coaptă,
Nici de tulpină, frunză, struguri, vii…

De ce adaug,..fără bariere,
În tot și toate, suflet, lacrimi, har?
Apoi, lovită crunt, trec prin durere
Ca și când moartea ar fi al meu dar.

De ce pun suflet, fără să îmi pese
De mine, nici măcar cât un fior…?
Și-apoi, lovită crunt, inima-mi ţese
Suspin și lacrimi… cu-același fuior…

Mă sting mai mult un pic, pe zi ce trece,
Mă șlefuiesc ca marmura urlând în chin,
Trăiesc o zi și-n lacrimi mor cât zece,
Punând în toate suflet… mult, puțin…?!?

Nici nu mai știu de ce-aș iubi aiurea,
Când eu sunt doar un strop, o picătură,
Nu pot să-mi tai sufletul cu securea,
Dar pot da dragoste în loc de ură.

Și îți voi da, chiar de va fi să-mi scutur
Inima de durere, zi de zi…
Voi rătăci-n suspine, ca un flutur
Pe câmp... și cu tot sufletul te voi iubi!

Dor de noi

Mi-e dor de mine,
cea care nu deschideam ochii
până nu îmi sărutai pleoapele,
cea care nu rosteam cuvântul
până nu îmi adorai silaba,
cea care nu expiram
până nu inspirai,
cea care nu plouam
până nu frigeai ca soarele în luna iulie,
luna nașterii tale,
și tremuram ca februa­rie,
luna nașterii noastre.

Mi-e dor de noi!
Niciodată nu ne vom pierde,
pentru că ne-am născut pentru noi. 

Ridică-mă pe palma ta
și sărută-mi călcâiele
cum făceai de obicei...
Mi-e dor de mine,
cea care îți modela cuvintele,
le colora cu sufletul
așternându-l în versuri fără preţ. 

Mi-e dor de mine…
sunt la șase ore distanţă de tine…
și totuși ne desparte 

doar o picătură. 

E stropul pe care-l voi bea 

în această noapte în cinstea ta...

 Acum pot zâmbi…
Eşti aici… în sufletul meu. Pe veci.

Din prea multă oboseală

Tu…
cum faci să nu obosești?
După ce te ascunzi?
Câţi copaci urlă sub îmbrățișarea ta?
Câte păsări suspină
și
câte stele pier tremurând de teamă că pieri?

Tu…
cum te strecori printre lespezi?
Dar de sloiuri cum te ferești?
De ziduri pătate cu ciumă,
de gunoaie cum te ascunzi?
Câte clipe se irosesc pierzându-te?
Câte lacrimi
aduni în cele două sfere verzi
sau albastre, negre, căprui
sau… nevăzătoare?

Tu…
cum reușești?

Eu am obosit să mă schimb,
să mă autocontrolez,
să pun stelele mai presus decât Cerul…
doar pentru a-ți câștiga un amărât de zâmbet.

Doar așa

Am visat că zburam
pe brațele tale
catifelate, blânde,
din clipă în clipă,
ca albina din petală în petală,
mă încărcam cu energie
și îmi linișteam spasmele sufletului
cu capul pe pieptul tău…

Am visat…
ce păcat că nu am dormit niciodată…
am avut așa de mult de trăit,
de supraviețuit,
de scris,
de lăcrimat,
încât
am uitat
fereastra deschisă
și somnul mi-a zburat
în timp ce-ţi ascultam visele…

au venit zorii…
și ce dacă???

O să-mi treacă…
toate trec…
numai proștii rămân la fel,
eu nu am timp…
zbor…

Zboară cu mine,
doar ți-am dat aripi…
te-am învățat să le folosești,
numai că
acest zbor nu e unul oarecare…
zborul meu…
zborul pe care încerc să ți-l implantez în clipă,
este unul deosebit…
e greu,
știu,
doar aripile mele au fost mereu din stâncă…
și totuși…
Dacă vrei să zbori lângă mine,
mai întâi trebuie să privești Cerul…
El există…
și eu…
suntem fiii Lui…