Înveșmântată-n sărutări

Răsfir clipele-n palmă
încercând să înțeleg totul,
iert pentru liniștea nopților mele
catifelele spinoase,
hrănesc cu zâmbete înlăcrimate,
smulse dintre bătăile inimii
cu freamătul versului meu
lunecând printre stânci
vopsite în culori palide
să n-am vreme a mă plânge
de flăcările stropite de ea
cu petrol.

Ard învolburată-n serile de taină
irosindu-mi clipele așteptărilor
înșirate pe ață
ca o primăvară pusă să-și lepede petalele
din dor de fructe.

Plâng alinată de amintirile noastre,
dorm legănată de visele tale,
înmulțesc vinul  cu încă un strop
din sufletul meu
și surâd chemându-te încă odată,
la infinit.

De acum înainte
te voi păstra în lacrimă,
să-mi mângâi retina
seară de seară,
să-mi adaugi vise fierbinți
noapte de noapte,
înveșmântându-mă  în sărutări.

Poem crunt

Am vrut să-ți scriu pe frunte, dimineața,
când șoapta ta-mi sădea în trup fiori
când soarele-mi cerea să-ți dărui viața
deși ți-am dat-o de mai multe ori.

nici nu mai știu cu ce se-nvinge lumea
cu ce se-ngână nopțile, pe rând,
din ce se naște vidul sau mulțimea,
știu doar atât, ești viu în al meu gând.

Am vrut să-ți scriu pe pletele albastre
când marea înceta să mă sărute,
pe firul de nisip căzut din astre,
să luminez zdrobind nopțile mute.

nici nu mai știu de când te-ascult în mine
silabisind tăcerile pustii
și mă ascund de tot ce se cuvine
să nu m-auzi cum te aștept să vii.

Am vrut să-mi șterg iluziile toate
de praful vremilor nepământești,
să-ți scriu din lacrimile-asimilate
poemul crunt în care dăinuiești.

nici nu mai știu unde mi-am pus cuvântul,
sub piatra rece să nu istovească,
dar am zidit pe stele jurământul
să te iubesc cu patimă cerească

Îmi eşti

 

 

 

Te port, un lanţ de vise neclintite,
ca pe-o comoară vie, fără preţ,
ca pe-o pedeapsă ce nu-mi mai admite
nici lacrimă, nici zâmbet, nici dispreţ.

Te port în suflet ca pe o speranţă,
ca pe o strofă încrustată-n stâncă,
ca pe-un ecou născut în concordanţă
cu taina lumii, nerostită încă.

Te port ca pe o meteahnă fără seamăn,
ca un balsam, prin mine, dăinuieşti,
nu am cu ce, iubire, să te-aseamăn,
îmi eşti izvor de vers, mă împlineşti.

Te port ca pe o haină de durere,
ca pe un scut de arşiţă şi dor,
ca pe o viaţă plină între himere,

îmi eşti destinul cutremurător.

 

 

 

Mă predau vieţii

Ieri am brăzdat cu lacrima apusul
printre tăceri să nu mai rătăcesc,
am înţeles că alegând opusul
mi-am croit drumul supraomenesc.

Am înţeles că soarele apune
când luna-n stele noaptea îşi îmbracă,
că tu eşti singurul de pe această lume
care mă fierbe-n solzi de promoroacă.

Ieri ţi-am dat libertatea de-a alege
cu siguranţa că îţi vei lua zborul
descopăr azi că noi nu avem lege,
nici legile nu ard cum arde dorul.

Am înţeles că lacrima nu poate
să-mi şteargă amintirile oricât doresc
să te ascund în suflet, peste noapte
mă predau vieţii fiindcă te iubesc!

Contur

Am pus sub noapte perna ferecată
cu stele, înroşită la refuz,
mi-am făcut rondul, alb, ca altădată
şi mi-am permis să fac, de vise verzi, abuz.

Am tălmăcit, sub stânci, o lume rece
în care să m-adăpostesc, de lut, cândva,
atunci când piatra prin izvor va trece
şi ochii tăi mă vor elibera.

Nu voi mai ştii pe care drum să caut
izvoarele bătute de pietriş,
nu pot lăsa să plângă, un alt flaut
pe umeri goi, avizi de umbra ta, clipocind pieziş.

Cu luna am făcut contract pe viaţă,
să-mi dăruiască, fără drept de-apel,
un fir de stea, zdrobit, uitat de gheaţă,
să-l tai felii, cercel după cercel.

Cu soarele nu mă mai joc de-o vreme,
nici el nu vrea să-mi lase cerul sur,
cu nori răzleţi, dansând fără probleme,
să te aştept, să-mi dai din nou contur.

Între zâmbet şi lacrimă

Între lacrimă şi zâmbet

pun iubirea la încercare.

Lângă arşiţa din suflet

o aşez, ca pe-o ninsoare

care s-a născut odată

cu venirea primăverii,

a anunţat lumea toată

c-am ales unda tăcerii,

şi-am plecat, plecat departe

printre norii zgomotoşi

să-i ascult râvnind în noapte

despletind vise, sfioşi.

Lupii zbiară-a îndestulare,

lacrimile s-au oprit

între steaua căzătoare

şi-o pală de infinit.

Nu-mi mai fug ochii spre zare,

poemul râvneşte-o rimă,

pune-mă la încercare

între zâmbet şi lacrimă.

Dintr-o cupă-n alta

Plimbând iubirea dintr-o cupă-n alta
mestecenii devin tot mai curaţi,
mă bate gândul să-mi populez balta
cu nuferi goi, ca să mă judecaţi.

Să mă strecor prin nopţile confuze
să adorm în palma fără niciun rost,
să mă trezesc o lacrimă pe buze,
să-ţi sărut cerul nopţii fără adăpost.

E prea dimineaţă să te mai aştept

Veninul se-agită, mă doare cumplit,
nici geană pe geană nu pun, am dormit
cu capul pe versul rostit în culori,
în noaptea divină, născută din zori.

Trei colţi mi-au rămas înfipţi în răstimp,
încrederea smulsă din alt anotimp
ridică din umeri, din lipsă de-omăt
doar ochii aceştia-îi zăresc până hăt...

Cu lacrima lunii voi face popas
s-adun libertatea din ce-a mai rămas,
să-i pun lenjerie cu flori de satin
prin bălţi de durere s-o scald de suspin.

Mă leagănă luna pe palmele reci,
când vii ca furtuna şi-n lacrimă pleci,
îi punem cunună de ger toamnei vii
te-aşteptam de-o viaţă dar, n-ai cum să ştii.

Coloană lăsat-a Brâncuşi pe pământ
sub poarta iubirii, mă nasc cât mai sunt,
la masa tăcerii cerşesc adevăr,
nu-i vorba de Eva, de-Adam, ci de măr.

Adam ura mărul, Eva-l diviniza,
iubea adevărul ce-o localiza
în gheara reptilei din jungla cea deasă,
coloana tăcerii invită la masă...

Întinde o mână, din nori să cobor,
 alină-mi furtună iscată de dor,
nu ţine în lanţuri speranţe deşarte,
nu vreau să mai zbor, cu şerpii, departe!

Vreau să ating cerul curat şi senin,
mi-e sufletu-n hohot de lacrimă plin,
strivesc spini de gheaţă adesea la piept,
e prea dimineaţă să te mai aştept.

Uniţi în jurământ

 

 

 

 

Mirific ne privesc din ceruri stele,
ne luminează drumul triumfal
purificat cu versurile mele
şi sufletul cu lacrimi de opal.

Şi totuşi frunza aurie cade
sub tălpile grăbite să strivească
ne-luând în seamă sufletul cum arde
în toamna ce-a uitat să-mbătrânească.

Servim cupe cu vers seară de seară,
săruturi aşternute în poem
pătrund triumfător în inimioară
cu fericirea dusă la extrem.

Şi totuşi frunza cade la-ntâmplare
deşi credeam că pe acest pământ
se naşte, rătăceşte şi se moare,
noi vom domni uniţi în jurământ.

 

 

 

Luminaţi, de iubire!

 

 

 

Întinde palma, dragul meu
Să mă topesc pe veci,
Să-i mulţumim lui Dumnezeu
Că eşti şi n-ai să pleci.

Cuprinde-mă ca pe-o tulpină
De crin însângerat,
Sărută-mă şi dă-mi lumină
Din cerul tău curat.

Întinde mâna, dragul meu,
Un ceas să-mi odihnesc
O lacrimă, pe pieptul tău
Să sper şi să iubesc.

Să luminăm în nopţi târzii
Când visele domnesc
Şi stelele vor aţipi
Pentru ca să-ţi zâmbesc.

Ca doi nebuni să ne topim
Sorbind din cupă vers,
Balsam de suflete să fim
Pentru un univers.

 

Nu se mai poartă uşa larg deschisă

De la un timp mă limpezesc în soare
şi-n lacrimile mării mă usuc,
de la un timp nu-mi mai trimiţi culoare,
nici eu nu plec deşi încet mă duc.

De la un timp mă îngrozesc netoţii
cu vorbe aruncate la-ntâmplare,
încătuşez iubirea cum fac hoţii
să nu mă rătăcesc în bălţi de soare.

De la un timp izbesc în laşitate
cu braţele-ncleştate de durere,
nu-ţi cer nici timp, nici aur, nici dreptate,
nici frunzelor ce cad nu le cer miere.

Mă duc spre miazănoapte să-mpart stele,
spre miazăzi să-mpart ce-a mai rămas
din curcubeul frânt în acuarele
şi ploi torenţiale fără glas.

Mi-e teamă să-ţi repet ce-mi arde pieptul,
nu se mai poartă flăcări de prisos,
acum se osândeşte alfabetul
şi se alungă tot ce-i mai frumos.

Nu se mai poartă dorul sărutării,
nici ochii dragi nu se aşteaptă-n prag,
acum ne tăvălim ca valul mării
şi rătăcim icoana celui drag.

Aş fi ridicolă dacă ţi-aş cere
să te gândeşti cât un sărut la mine,
un strop infim... Imensa mea avere
e sentimentul ce-a uitat să se încline.

Nu se mai poartă uşa larg deschisă,
nici sufletul la purtător nu-i de bone-tone,
iubirea e o noapte contrazisă
de-o lacrimă ascunsă sub beton.

Să mă simţi, să mă auzi...

 

 

 

Până nu mi-a spus o brută
cât de groaznică-i arsura,
n-am ştiut c-am fost bătută
din iubire, şi-am ars ura.

Până nu mi-a spus furtuna
câte bice foloseşte
să-i pună ploii cununa,
credeam că mă osândeşte.

Am crezut că râul curge
doar aşa din întâmplare,
că ochiul tău mă parcurge
numai când sufletul doare.

Până n-am urcat pe munte
cu rucsacul plin de stânci,
n-am intrat în amănunte
nici sub şoaptele-ţi adânci.

Am crezut că braţu-ţi plânge
de dorul meu când îngheaţă,
că te pierde şi ajunge
râul zorilor pe faţă.

Până nu m-a vândut Iuda
iarmarocului întreg,
n-am ştiut zâmbi în ciuda
nodului, ce nu dezleg.

Am crezut că tot ce zboară
este liber şi curat,
că durerea mă doboară
dacă te-ai îndepărtat.

Am crezut că pot atinge
şarpele hrănindu-l des,
că-n sfârşit îl voi convinge
că n-am niciun interes.

Până n-am primit osânda
clipelor fără de tine,
n-am ştiut s-ascund dobânda
lacrimilor cristaline.

Am crezut că ştii întinde
braţele a sărutare,
că mă porţi oricând, oriunde,
ca şi mine-n zbor spre soare.

Am crezut că-ţi sunt fărâma
ce te-ntregeşte prin veac,
stropul ce-adoarme ţărâna
umbrelor fără de leac.

Am gândit că existenţa
dorului nepământesc
va pieri din imprudenţa
faptului că te iubesc.

Mi-am pus lacrima pe pânză
alinând gheţarii cruzi,
rostind pe-o singură frunză
să mă simţi, să mă auzi...

 

 

Ţi-aş fi o lacrimă

Ţi-aş fi prinţesă, fiică, soră, mamă,
Rază de soare-n nopţile târzii,
Ţi-aş fi fiorul verde, pus în ramă
De nu m-ai agita şi îmblânzi.

Ţi-aş fi mireasma florilor de tei
Când vara se grăbeşte să adoarmă
Năluci de fluturi, frânte pe alei
Şi-n taină, peste frunze, lacrimi toarnă.

Ţi-aş fi miracolul născut în zori,
Odată cu sonetul ciripit
De fericirea ce-a adus culori
Peste un câmp de lacrimi adormit.

Ţi-aş fi sărutul zilelor de azi
Ce se răsfrânge-n colţurile firii
Uitând că-n viaţă urci, cobori şi cazi
Purtând la piept petalele iubirii.

Ţi-aş fi izvorul şoaptelor firave
Pornit din coşul pieptului, arzând
De dorul tău, cu lacrimi grave
Pe-alei întinse, de vis fremătând.

Ţi-aş fi o alinare de-o secundă
Sau aripi de fiori ţi-aş împleti,
Când zorii, pregătiţi să ne surprindă
În roua pură, lacrimă ţi-aş fi.

O lacrimă pe pânză

Pusesem visele de-o parte
Pentru o clipă, şi-am urcat
Prin zbuciumate ploi, să-mi poarte
Umbrela, cel ce m-a visat.

Am alungat, aşa-ntr-o doară
Realitatea la gunoi,
Sub ultima piatră de moară
Ce rămăsese între noi.

Păşeam ţinând-mă de mână
Cu năzuinţele ascunse
De guri, avide să rămână
Căscate, pentru a fi unse.

De-o parte şi de alta-n taină
Vedeam cum se-mpletesc iluzii,
Cum buzunarele de haină
Se îmbulzeau după transfuzii.

Unul mai ciuruit ca altul
Îmi desenau pe caldarâm
Scări, ce mi-ar fi adus înaltul
Loc impresionant, în scrum.

Vedeam pe paginile goale
Cum se împrăştiau cuvinte,
Care de care mai astrale,
Lăsând impresia că-s sfinte.

Le urmăream cu-abilitatea
Unui meticulos vestit
Ce-şi şterge zilnic nedreptatea
Depusă după asfinţit.

Sclipiri cu iz extravagant
Încercau să-mi preia controlul,
Să mă împingă în neant,
Confundând sufletul cu rolul.

Paşii mei prin furtuna dârză
Înspăimântau fără tăgadă
Fiindcă o lacrimă pe pânză
Din vârfuri riscă să se vadă.

Numai că-n a ei transparenţă
Şi liniştea care-o emană
Striveşte cu intransigenţă
Visul oricărei buruiană

Femeia

 

 

 

Femeia, lacrimă de floare
În primăvara aurie,
Femeia, mamă iubitoare,
Înger rănit fără simbrie.

Femeia, fir de ghiocel,
Răzbind prin sloiuri zi de zi,
Legănând prunc pe-un cântecel
Ce n-ai să-l uiţi cât vei trăi.

Femeia, trup din trup puternic,
Petală albă de narcisă,
Cu suflet tandru, şi angelic
Surâs pictat de Mona Lisă.

Femeia, glasul minunat
Care şi-n lacrimi îţi zâmbeşte
Şi primul pas te-a învăţat,
Iubeşte-o cât timp mai trăieşte!

 

 

Sub nisip

Fir cu fir, am dat deoparte
Strălucirea prefăcută
Ca pe-o pagină de carte
Repetabilă, acută.

Îi priveam în taină zgura
Ce părea desăvârşită,
Să-i înlătur armătura
Doar cu vise căptuşită.

I-am pansat fragilul suflet
Cu petale de narcise,
În timp ce, călcâiu-n umblet
Risipea tăceri nescrise.

Valul nu-nceta să doară,
Lacrima-l recontopea
Ca şi când întâia oară
Sub nisip zăream o stea.

Sub nisip se naşte cerul
În care mă năpustesc
Când mă arde efemerul
Pe care îl dăltuiesc.

 

 

 

Mă nasc pentru o seară

 

 

 

Mă nasc pentr-o secundă să pot muri o viaţă,
Îmi clădesc nemurirea c-un suflet muribund,
Cu trupu-n neputinţa de a zbura prin ceaţă
Pun fluturilor aripi şi-n lacrimă m-afund.

Mă nasc pentru lumină în bezna netrunchiată
Să răstorn candelabrul cerului peste nori,
Să-mi zămislesc din cioburi iubirea demodată,
S-o presar peste lume în sute de culori.

Mă nasc pentru o clipă să-ndur pe veci durerea
Copacilor tomnatici, înlăcrimaţi de furtul
Chiciurii aşternute pe ramuri, în tăcerea
Ce naşte altă lume, împrăştiind argintul.

Mă nasc pentru o viaţă să înţeleg misterul
Aflat în umbra morţii dictată de puteri
Născute pentru-o clipă să înteţească gerul
Ce se topeşte-n şoapta firavei primăveri.

Mă nasc pentru o seară să-ţi dăruiesc iubirea,
Să-ţi caut dimineaţa în roua ochilor,
Să te iubesc o noapte cât toată nemurirea
Ce s-a iscat în mine topită de-al tău dor.

 

 

 

În tăcere

 

 

Ştiu c-ai pliat depărtarea
În visul topit din zori,
Însă-n ochii mei stă marea
De lacrimi, adeseori.

Ştiu, secunda stă sau zboară,
Depinzând numai de noi
Dar, azi dorul mă doboară,
Timpul ăsta-i rece sloi.

Luna tremurând, şopteşte
Dintre stele-o mângâiere,
Şi ea, soarele-şi iubeşte
Ca şi mine, în tăcere.

 

 

Pentru un bănuţ

Am fost odată într-o bancă

Să-mi plătesc viaţa cu monezi,

M-a privit ca pe-o sărăntoacă,

O doamnă fină, cu ochi verzi.

Un pumn de bani, cât o bancnotă
I-am dat, ea m-a privit ciudat
Parcă citea o anecdotă
Cu gust de lacrimă, sărat.

Azi, am găsit un ban pe stradă,

Aruncat poate de-o cucoană
În noaptea ce nu vrea să vadă
Cum se iubeşte fără hrană.

Sau poate i-a scăpat din mână
Unei minore parfumate,
Doar e sfârşit de săptămână
Şi trăim toţi în libertate.

L-am ridicat, fără ruşine
L-am strâns în palma mea fierbinte,
Stelele poate-au râs de mine
Dar eu, am păşit înainte.

Un ban, mic, fără importanţă,

Căzut în noapte pe trotuar,

Viaţa lui n-a luat vacanţă,

L-am încălzit, în buzunar.

L-am strâns în palmă cu putere

De parcă ar fii fost comoară,

Poate chiar e, poate-i avere

Sau plata lacrimii, amară.

Poate-a fost călcat în picioare

De sute, mii de călători,

L-am salvat, rămânând datoare

Să-mi expun gestul, de cu zori.

Nu cred că-n mintea mea, avară,

Stătea întins gândul că eu,

Pot fii, pentru întâi-a oară,

Pentru-n bănuţ, mic Dumnezeu.

L-am strâns în palma mea cea dreaptă

Să-mi dea puterea-i de... metal.

E vineri, viaţa nu m-asteaptă,

E vineri, trece ca un val.

Când am fost

Când lumina se va stinge
Peste paginile mele,
Aripile vor învinge
Şi-am să zbor sus, sus, la stele
Să le-aşez cu-ndemânarea
Unui fin ceasornicar,
Aşa cum visează marea
Să încapă în pahar,

Când luceafărul va pune
Stelele din loc în loc
Şi între ele voi compune
Vise prinse de mijloc,
Le voi pudra cu speranţa
Rătăcită pe pământ,
Dăruindu-le vacanţa,
Vei realiza că... sunt.

Mă vei caută prin noapte,
Prin apusul trecător
Dar, voi fii sus, sus, departe
Fără lacrimă şi dor.
Voi îmbrăţişa izbânda
De a-ţi dărui balsam
Din iubire şi dobânda
Poemelor, gram cu gram.

Când lumina se va stinge
Ca-ntr-o sală de spectacol
Şi din când în când va ninge
Cu vers alb, ca prin miracol
Îţi vei aminti de mine
Ca de-o lacrimă pierdută
Dintr-un imens dor de tine,
Din iubire concepută.