Un vers de mângâiere

Din nou în lacrimi m-am scăldat,
Din nou m-a cuprins dorul,
Tristeţea ta m-a invadat,
Nu-mi pot regăsi norul,
Să urc pe el, să-i cer odihnă,
Să-mi pună-n lacrimi miere,
S-aştern măcar un vers în tihnă,
Un vers de mângâiere.

Cerneala şi-a pierdut culoarea
De când n-ai mai venit,
Nici norii nu-mi mai dau splendoarea,
Prea sunt de neclintit.
O insomnie înlăcrimată
Mă poartă peste noapte
E-aşa de crud de astă dată...
E-atâta ger în şoapte...

Stelele mă privesc uimite
Din cerul nostru, stors de ploi,
Mi-ai dat o mână de cuvinte
Dar, aş fii scris un muşuroi.
Esenţa-ţi dulce îmi lipseşte
Pentru un vers de mângâiere,
Nu-mi auzi sufletul? Răcneşte,
Arzând în lacrimi de durere.

Tu niciodată n-ai fost trist,
Tu mă înveseleai mereu
Cu-n sunet de violonist
Picurat în sufletul meu.
Cuvântul tău, dur ca o stâncă
Săruta ca o adiere
Oricât mi-era noaptea de-adâncă,
Scriam un vers de mângâiere.

Din nou trecut-a miezul nopţii,
În lacrimă l-am petrecut,
Poate-am clintit, cu ele, morţii...
Din lacrimă eu m-am născut,
Cu mine lacrimile pleacă,
Este imensa mea avere,
Tristeţea ta sufletu-mi seacă
Şi n-am un vers de mângâiere.