din patimă albă

 

 

Mă nasc din furtună
şi depăn uitare,
pe straie de lună
s-adun
nămeţi de iubire
sorbindu-ţi licoare
din ochii
ce-n veci mă supun.

Mă lepăd de straie
din patimă albă,
îmi pui la picioare
aripi,
îţi dau primăvara
ce vine-n şiroaie
cu genele nopţii
să ţipi.

Te vreau lângă mine
o noapte înstelată,
prin versuri
să te rătăcesc,
cu stele depline
să ştergem o pată
ce arde
şi să te iubesc!

În palma ta

 

 

Ia-mă-n palma ta o noapte,
Pune-mi stelele pe tâmple
Visele mele răscoapte
În zori să mi se întâmple.

Pune-mi numai o privire
În suflet, să mă ridice,
Frânte aripi să-mi deşire,
Să zbor, plină de alice.

Pune-mi glasul tău sub coală
Să-mpletesc un colţ de cer
Fără nicio bănuială,
Fără niciun grănicer.

Sub pernă, să pot dormi,
Mi-ar fi de ajuns o geană,
Stelele ar aţipi
Mângâiate pe sprânceană.

Fără trudă, aş putea
Sufletul să-mi odihnesc,
Topindu-mă-n palma ta,
Pe tărâmul îngeresc.

 

 

 

Tăcere

Eu nu am lumea la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Păşesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Aş tace aşa cum tace luna,
Să-mi număr clipele de dor
Dar, mă cuprinde întotdeauna
Din strigăt trist, tainic fior.

Aş picura cum curge stropul,
În geamul meu când se loveşte
Dar, simt cum mă arde potopul
Şi ţărmul nu-l mai regăseşte.

Aş plânge-aşa cum plânge noaptea
Din căzătoarele ei stele,
Dar, mi-am pierdut abilitatea
De-a mă ascunde printre ele.

Te-aş săruta cu ochii minţii
Să-mi liniştesc genele-aprinse,
Dar, las să mă aline sfinţii
Cu aripile lor întinse.

Mai bine tac, cum tace piatra,
Îmi adorm stâncile pe rând,
Să plouă-n suflet cu găleata,
Să mă trezesc din somn strigând.

Să-ţi aud paşii pe alee
Şi strigătul de bun găsit,
Să-ţi sar la piept ca o scânteie
Şi să-ţi urez, bine-ai venit!

Ce n-aş da

Doamne, ce n-aş da să-mi flutur
Pletele în vânt cumplit,
Toată tristeţea să-mi scutur
De pe dorul învechit,
Să-mi acopăr disperarea
De-a te mângâia pe frunte,
Atingând palma cu zarea
Undeva, pe-un vârf de munte!

Doamne, ce n-aş da să-ţi picur
Lângă gene sărutări,
Peste noapte să mă bucur
C-am descoperit în zori
Cum adaug existenţa
Într-un sarcofag integru,
Adormind indiferenţa
Ce-a pictat atâta negru!

Ce n-aş da să-mi adormi glasul
Cu sărutul tău fierbinte
Şi împleticindu-mi pasul,
Să zburdăm, ca înainte
De-a se domoli furtuna
În oceanele secate,
Când ignorai semiluna
Printre versurile toate!

Ce n-aş da s-aud iar stropii
Lovind piatra sfărămată
Din trotuarul, unde plopii
Ne-au zărit întăia dată.
Doamne, ce n-aş da să-mi flutur
Pletele în vânt cumplit,
Să zbor pe aripi de vultur,
Dar, mi-e teamă, c-am albit!

La porţile dorului

Lumea, seara, oboseala,
Dorul tău, toate deodată,
Mă inundă ca cerneala
De pe bolta înstelată...

Poate rătăcesc pe creste
Într-o scorbură uitată,
Dintr-o lume de poveste
Ca o şoaptă-ndepărtată.

Poate mă strecor ca noaptea
Printre stelele aprinse,
Învingând opacitatea
Lacrimilor neprelinse.

Poate c-am acumulat
În pahare prea mulţi stropi
Şi-n graba mea, am uitat
Cum se zboară peste plopi.

Poate caruselul vieţii
M-a ademenit o clipă
Şi-am căzut pradă tristeţii
Făcând din lacrimi risipă.

Un gri-ntunecat m-apasă
Ca o toamnă ruginie,
Mă simt cuprinsă de-o plasă,
Rătăcită-n agonie...

Pumn de zâmbete-am sustras
Şi-am depus pe-a serii geană,
Versurile m-au atras
În a dragostei capcană.

Las rimele să vorbească,
Sufletul să mi-l hrănesc,
Flori de stele să se nască
Din dorul meu nebunesc.

Las secunda să mă-mbete
Cu-ale versului culori,
Sorb din ale tale plete
Dragostea, până în zori.

Las ecoul să mă-ngâne
Lecuindu-mă de dor,
Sorb de pe-ale tale gene
Dragostea, leac uimitor.

Nu-mi e aici sfârşitul!

Măria Ta Durere, Măria Ta Suspin,
Fierbinţi lacrimi de jale, voi, zile cu venin...
V-am primit toată viaţa cu zâmbetul pe buze,
De ifose şi mofturi nimeni să nu m-acuze.

Din zorii vieţii mele, furtuni am înfruntat,
Am ţinut piept, cu grijă, luptând neîncetat
Cu viclenia lumii şi-al ei diminutiv
Învesmântat pompos cu-n roşu adjectiv,

Cu buze ţuguiate şi fâlfâiri de gene,
Cu panglici atârnate de spini..., printre hiene
Ascunse după fluturi firavi şi inocenţi
Ce-n scurt timp se-afişau atât de violenţi...

Am păşit cu călcâiul crăpat şi plin de ţepe...
Măria Ta Durere, nu te mai pot percepe!
M-am învăţat cu tine, pe umbră îmi păşeşti,
Te-mbrac în primăvară, din suflet să-mi zâmbeşti,
Te învelesc cu clipa senină-a altei vieţi
Şi te hrănesc cu versul născut în dimineţi,
Te transform într-o boare, să-aline infinitul,
Măria Ta Durere, nu-mi e aici sfârşitul!