Insomnie

 

 

 

Doar insomniile, o groază,
te poartă-n ele, ca pe-un crai
ce-n neguri, falnic, radiază
din colţ de rai.

În rest, nimic nu îţi reţine
în foc aripa,
nici dorul nu mai vrea, cu tine,
să-şi piardă clipa.

Uneori uşa plânge-n prag,
dar în tăcere,
iar noaptea îndrugă, în toiag,
altă durere.

De mult te-ai dus de pe poteci
ca visu-n zori,
ai luat cu tine tot... şi zeci
de sărbători.

Uneori, paşii, ţi-i aud,
legende clare,
păşind alene-n dorul crud,
de disperare.

În rest... tăcerile s-au copt
de-atâta noapte,
nu ştiu ce stele să adopt
să-mi fure şoapte.

Uneori râd în zori de zi
fără dorinţă,
alteori mor a străluci
sub suferinţă.

În rest, nimic nu mai contează,
totul e clar,
doar insomniile, o groază,
mă ţin pe jar.

Până dincolo

 

 

 

Reţin şoaptele între dinţi.
Stelele, de după boltă,
se ascund visând cuminţi
cum culeg albă recoltă
de săruturi, dezmembrate
dintr-un lan de curcubeie,
calde, tandre şi furate,
ca un suflet de femeie.

Alung gândul, nestatornic,
într-o grotă, să mocnească.
Zâmbetul apoteotic
şi şoapta ce-a vrut să nască
zeci de lovituri de bice,
le pun la păstrat, sub soare,
suferinţa să abdice,
să uit cât de mult mă doare.

Mă dor gândurile toate,
insomniile mă sorb,
mă târăsc, zâmbind, pe coate,
alung penele de corb
ce se adună-n cârduri clare,
mă îndeamnă să trăiesc
investind lacrimi amare...

mor, şoptindu-ţi: te iubesc!

Bâjbâind prin vis

De-ar fi fost de vină luna
Şi nu şarpele pervers,
Fructul Evei cât aluna,
Iar Adam cântat în vers,
Ca şi luna de poeţii
Visători neobosiţi,
Lupii şi-ar ascuţii colţii
În şerpii încolăciţi,
N-aş fi stat seară de seară
Să-mi pun viaţa chezăşie
Că stelele or s-apară
Doar să îmi aducă mie
Alinarea şi speranţa
Ce-l transmite versul meu,
Aşternut în concordanţa
Iubirii de Dumnezeu.

Aş fi adormit odată
Cu toţi norii nemiloşi,
Lăsând pagina curată,
Luna pentru somnoroşi,
Mărul lui Adam pe masă,
Stelele la locul lor,
Noaptea asta călduroasă
Pe lumina ochilor,
M-aş trezi de dimineaţă
Fără vrere, fără vis
Bâjbâind veşnic prin ceaţă
Ca Eva în Paradis.
Mi-a dat Dumnezeu putere
Şi iubire, cât pot duce,
Asta e a mea avere,
Harul meu curat şi dulce.

Curg izvoare

Am urcat din nou cu-o treaptă
Mai sus decât se cuvine,
Să văd noaptea cum aşteaptă
Să-i spun că, mi-e dor de tine.

Am urcat să sărut luna
Cu-aceeaşi îndemânare,
Cum o fac întotdeauna
Când vărs lacrimile-amare.

Liniştea se aşternea
În cămaşa-i vaporoasă,
Dorul tău mă urmărea...
Zburam departe de casă...

Cu un nor mai sus, visarea
Se spăla pe ochi cu tine,
Răpindu-mi îndemânarea
Zborului cu aripi fine.

I-am mimat ceva în barbă,
Lacrima să nu-mi aud
Şi-am pornit-o fără grabă,
Gândind verde, verde crud.

Trup sleit de suferinţă
Se-nalţă fără sfială,
Eram frageda fiinţă
Într-o lume ancestrală.

Norii-mi îndulceau suspinul
Sufletul să nu-mi îngheţe,
Să nu fiu nicicând festinul
Aştrilor cu multe feţe.

Pâlpâind în insomnie
Bolta am atins-o-n zbor,
Curge versul pe hârtie,
Curg izvoare de-al tău dor.

 

 

 

 

Un vers de mângâiere

Din nou în lacrimi m-am scăldat,
Din nou m-a cuprins dorul,
Tristeţea ta m-a invadat,
Nu-mi pot regăsi norul,
Să urc pe el, să-i cer odihnă,
Să-mi pună-n lacrimi miere,
S-aştern măcar un vers în tihnă,
Un vers de mângâiere.

Cerneala şi-a pierdut culoarea
De când n-ai mai venit,
Nici norii nu-mi mai dau splendoarea,
Prea sunt de neclintit.
O insomnie înlăcrimată
Mă poartă peste noapte
E-aşa de crud de astă dată...
E-atâta ger în şoapte...

Stelele mă privesc uimite
Din cerul nostru, stors de ploi,
Mi-ai dat o mână de cuvinte
Dar, aş fii scris un muşuroi.
Esenţa-ţi dulce îmi lipseşte
Pentru un vers de mângâiere,
Nu-mi auzi sufletul? Răcneşte,
Arzând în lacrimi de durere.

Tu niciodată n-ai fost trist,
Tu mă înveseleai mereu
Cu-n sunet de violonist
Picurat în sufletul meu.
Cuvântul tău, dur ca o stâncă
Săruta ca o adiere
Oricât mi-era noaptea de-adâncă,
Scriam un vers de mângâiere.

Din nou trecut-a miezul nopţii,
În lacrimă l-am petrecut,
Poate-am clintit, cu ele, morţii...
Din lacrimă eu m-am născut,
Cu mine lacrimile pleacă,
Este imensa mea avere,
Tristeţea ta sufletu-mi seacă
Şi n-am un vers de mângâiere.

Stelele mă ştiu

Tu crezi că eu nu ştiu ce-nseamnă
Să vrei să ai, să vrei să fii...?!?
Sufletul încă mă îndeamnă
Să visez jocuri de copii...

Tu crezi că eu nu ştiu durerea
Sau bucuria de-a iubi...?!?
Cunosc şi pacea şi tăcerea
Răcnind în şoapte purpurii.

Tu crezi că eu ascund valoarea
Seninului ce îl emani,
Să-ţi dăruiesc abandonarea
Dorind să devenim duşmani...?!?

Tu crezi că eu smulg trandafirii,
Să-mi împletesc un aşternut
Doar pentru-a dărui iubirii
Două cuvinte şi-un sărut?!?

Tu crezi că, împletind baladă
Vărs păcură pe jar aprins,
Fără ca nimeni să mă vadă
Cu ce licoare te-am atins?!?

Tu crezi că scriu de ani de zile
Doar pentru-a risipii cerneala
Şi sufletul pe-atâtea file,
Să înlătur, poate, plictiseala?!?

Tu crezi ce vrei, eu scriu ce simt
În nopţile cu insomnie,
Aş vrea să dorm şi să te mint
Dar, fără tine sunt pustie.

Tu crezi ce vezi, eu scriu ce vreau,
Un strop din suflet dăruiesc,
Cu stelele la vorba stau
Ele mă ştiu cât te iubesc!

În şoapte să mă-nvelesc

În noaptea asta, mai albastră

Decât albastrul ce-mi oferi,

Voi cere lunii, prin fereastră

Să-ascundă umbrele de ieri.

Să simt cum îmi pansezi aripa

Cu glasul tău mângâietor,

Să-nvingem lacrima şi clipa

În care ne-am topit de dor.

În noaptea asta fără vise

Cu insomnie parfumată,

Presar petale de narcise

Din dragoste adevărată.

Să-ţi aud glasul cum mă cheamă,

La pieptul tău să mă topesc,

Să nu mai bag nimic în seamă

Şi-n şoapte dulci să mă-nvelesc.

Întreb ochii tăi frumoşi!

Să-ntreb, oare, aştrii nopţii,
Să-ntreb norii mei pufosi,
Să-ntreb sfinţii, să-ntreb morţii?
Întreb ochii tăi frumoşi!

Ce-am făcut să primesc clipa
Încărcată de suspin?
De ce-mi smulgi aşa aripa?
De ce-mi dai atâta chin?

Umbrele de altă dată
Nici azi, nu te-au părăsit?
Iubirea îmi e curată,
Doar cu-atâta am greşit!

Să-ntreb, oare, aştrii nopţii,
Să-ntreb norii mei pufosi,
Să-ntreb sfinţii, să-ntreb morţii?
Întreb ochii tăi frumoşi!

De ce-n lacrimi infernale
Îţi place să mă topeşti,
Apoi ieşi zâmbind în cale
Şi îmi juri cât mă iubeşti!?!

Operezi cordul deschis
Fără vreo anestezie
Şi-apoi te strecori, ca-n vis,
Cu ochii tăi drept simbrie.

Să-ntreb, oare, aştrii nopţii,
Să-ntreb norii mei pufosi,
Să-ntreb sfinţii, să-ntreb morţii?
Întreb ochii tăi frumoşi!

Lacrima nicicând nu oboseşte

S-a înnorat din nou şi-n astă seară,
Iluzii nici nu îmi mai fac, de mult,
Am obosit de fapt să mă mai doară
Norii ce simt şi ploaia ce ascult.

Am obosit să-mi răcesc de pomană
Sufletu-n gheaţa pe care-o primesc
Deşi, neîncetat din el emană
Putere încă, încă mai zâmbesc.

Am obosit din nou în astă seară,
Probabil că pe nori voi adormi
În lacrima eternă şi amară
Iar, zorii-n şoapte mă vor înveli.

Am obosit pe jar să tot păşesc,
Mă gârbovesc sute de vorbe-n vânt,
Să nu le-aud, în lacrimi mă topesc
Şi-ncerc apoi să le sting în cuvânt.

Mi-e drumul greu deşi, păşesc spre casă,
Noaptea-i prea lungă, nu se mai sfârşeşte,
Am obosit, lacrima mă apasă
Şi curge lin, nicicând nu oboseşte.

Raze de stea

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Cum să tac în seara asta,
Când iubirea-n mine zbiară,
Cum să nu implor fereastra
Pentru-a nu știu cât-a oară?

Cum să-mi țin gândul acasă
Când tu ești așa departe?
Insomnia nu mă lasă,
În lipsa ta vise-împarte.

Cum s-adorm, iubitul meu
Fără să-ți răpesc cuvântul,
Să-mpletesc din glasul tău
Șoapte care-alină vântul?

Cum să-nduplec blânda Lună
Pletele să îți răsfire
Cu-n sărut de noapte bună
Și un vis plin de iubire?

Cum să nu aștern povestea
Veșnicei noastre iubiri,
Când trimiți raze de stea
Cu miros de trandafiri...

Nu mă lua drept vis furat

Nu mă lua drept pelerină,
Nu-mi călca sufletu-n picioare
Când ştii că nu am nici o vină,
Când ştii cât sufăr, cât mă doare...

Nu mă lua drept o umbrelă,
Neagră ca cea din prima zi,
Ştii că pot fi dulce, rebelă,
Ştii cât de mult te pot iubi...

Nu mă lua drept o-ntâmplare
Din viaţa ta plină de toate,
Când ştii prea bine cât mă doare
Din zori de zi în miez de noapte...

Nu mă lua drept o povară,
Dar nici un balon de săpun,
Un fulg de nea în primăvară,
Azi sunt, mâine mă descompun...

Nu mă lua drept un vapor
Ce navighează în derivă,
Să-ţi fiu, când ai chef, de-ajutor,
Iar când nu ai, să-ţi fiu nocivă.

Nu mă-lua drept altcineva
Priveşte-mi sufletul plângând
Sunt doar un om nu sunt "ceva"
Şi te păstrez mereu în gând.

Nu mă lua drept vis furat
Din noaptea cea cu insomnie ,
Când ştii cât e de-adevărat
Să fi cel care-mi place mie.

Zori ceţoşi

Zori ceţoşi îmi cântă-n plete,
Urma nopţii albe arde,
În goană sau pe-ndelete
Ochii-n cioburi miliarde
Se împrăştie, se-adună
Sub retina scufundată
De-aseară ca-ntr-o furtună
Pe sub pleoape derulată.
Cearcănele aşternute
Glasu-n pernă ţi-a ascuns,
Soarele raza-îşi ascute,
Printre gene mi-a pătruns.
Mi-a zâmbit cerându-mi plată
Nopţile îndurerate
Lacrima capitonată
Cu supine destrămate
Şi-a pierdut din densitate
Sub glasul tău dantelat,
Zâmbetul pierdut în noapte
Într-o clipă mi-ai redat.

Nici în astă noapte

Noaptea m-a scăpat din braţe ca pe-o clipă dispărută,
Glasul tău, leagăn lăuntric, freamată ca un ecou...
Fir de şoaptă-n noaptea crudă, pleopele nu-mi mai ajută,
Mă învăluie-n tăcere, răpindu-mi seara din nou.
Aş fi dat, din viaţa asta, toate nopţile pierdute,
Aş fi donat dimineaţa ce se naşte fără tine,
Aş fi dat şi-această noapte, clipele neprevăzute,
Aş fi dat toată tristeţea, zeci de lacrimi şi supine,
Le-aş fi pus toate pe-o frunză de sălcie adormită
Să se-nece lângă malul încrustat cu dor fierbinte,
Le-aş fi îngropat în taină pe-o planetă părăsită,
Să uit a lor goliciune, să nu-mi mai aduc aminte,
Nici de bezna fără margini, nici de somnul fără vise,
Gheare reci de insomnie plăsmuite de durere
Le-aş fi frânt în bucăţele, peste paginile scrise
Să-aştern doar două cuvinte, murmurate în tăcere.
N-aş fi ascultat cuvântul din depărtarea enormă
Ţi-aş fi simţit răsuflarea, mâinile de catifea
Mi-ar fi readus odihnă, sculptând noaptea-n altă formă
Însă nici în astă noapte ochii nu ţi-i voi vedea.

Între clipe-am amorţit

Sfâşiată de durere
Între clipe-am amorţit,
M-aş cufunda în tăcere
Să credeţi c-am adormit
Şi-am visat lumină multă,
Un Soare voios de vară,
Însă cine mai ascultă
Într-o era glaciară?
Şi-am visat luciul fântânii
Luând setea tuturor,
Când mă otrăveau păgânii
Cu sudoarea vorbelor.
Şi-am visat c-am găsit Luna
Ascunsă-n hambar luxos
Cum îmi împletea cununa,
Ca un Soare luminos.
Adevărul sta la pândă
După prăda inocentă,
Iar din geana-i aburindă
O minciună-adiacentă

Pregătea lacrima crudă,
Simţind harponul venind,
Plin de ură şi de ciudă
Că m-a prins o zi zâmbind.
Şi-am visat visul visării
Într-o noapte nedormită
Pe când dorul aşteptării
Uda lancea ascuţită.
Dulce vânător de clipă
În vultur m-a transformat,
Pana-n versuri se-nfiripă,
Curge-n fluviul înspumat
Solzi alunecând alene,
Cerneala de pe retină
Smulge lacrima din vene,
Dorm, ştiind că-i a mea vină,
Dorm, visând că n-am visat
Că în lumea următoare
Sufletul abandonat
Explodează de culoare.
Ca un curcubeu sălbatic,
Din cuşcă eliberat,
Zburând pe norul acvatic
Somnul veşnic mi-a furat.
Ascund timpul în tăcere,
Vina nopţii mi-o asum,
Sfâşiată de durere
Beau lichid filtrat în scrum.