Tăcerea care zbiară

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.



Sunt o frunză fără crâng,
Fără-acel ce mă iubește,
Aripile mi se frâng,
Versul mi se încâlcește.

Sunt vântul ce se-ntețește
Fără glasul lui divin,
Fără-acel ce mă iubește
Sunt un cer cu lacrimi plin.

Sunt tăcerea care zbiară
Din rărunchii pieptului,
Fără de a mea comoară
Sunt doar pana corbului.

Sunt istoria durerii
Fără leac pe-acest pământ,
Sunt strigătul disperării
Și tăcerea din mormânt.

Un secret

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Am un secret, imens de mare,
Povara lui m-a copleșit,
Iubesc, iubesc la disperare,
Iubesc, iubesc la nesfârșit!

Am un secret, unul enorm,
Pe care îl păstrez ascuns,
Sub nopțile fără de somn,
Un sentiment de nepătruns.

Păstrat în suflet și în minte,
Un sentiment de nedescris
În milioane de cuvinte,
Iubesc și nu e doar un vis.

Iubesc cu tot ce mă-înconjoară,
Cu sufletul și inima,
Iubesc, iubirea nu-i ușoară
Dar, el e toată viaţa mea.

Ce n-aş da

Doamne, ce n-aş da să-mi flutur
Pletele în vânt cumplit,
Toată tristeţea să-mi scutur
De pe dorul învechit,
Să-mi acopăr disperarea
De-a te mângâia pe frunte,
Atingând palma cu zarea
Undeva, pe-un vârf de munte!

Doamne, ce n-aş da să-ţi picur
Lângă gene sărutări,
Peste noapte să mă bucur
C-am descoperit în zori
Cum adaug existenţa
Într-un sarcofag integru,
Adormind indiferenţa
Ce-a pictat atâta negru!

Ce n-aş da să-mi adormi glasul
Cu sărutul tău fierbinte
Şi împleticindu-mi pasul,
Să zburdăm, ca înainte
De-a se domoli furtuna
În oceanele secate,
Când ignorai semiluna
Printre versurile toate!

Ce n-aş da s-aud iar stropii
Lovind piatra sfărămată
Din trotuarul, unde plopii
Ne-au zărit întăia dată.
Doamne, ce n-aş da să-mi flutur
Pletele în vânt cumplit,
Să zbor pe aripi de vultur,
Dar, mi-e teamă, c-am albit!

Mă grăbesc

Mă grăbesc pe-aleea vieţii să te-ntâmpin, despletită,
Mă gândesc să-ţi mângâi cerul versului nezămislit,
Mă trezesc, să-ţi dărui clipa clipelor nemărginită,
Mă strecor ca o nălucă să-ţi sărut pasul grăbit.
Mă confund cu adierea vântului pictat pe gene,
Mă ridic cu disperarea jarului veşnic stropit,
Mă renasc strivind durerea ce m-a invadat prin vene,
Mă destăinui, fără teama de-a primi necontenit
Spini crescuţi din neputinţa de-a simţi făr-a vedea
Dragostea şi biruinţa neînceputului sfârşit
Mă grăbesc, gândind trezirea strecurată pe podea,
Confundându-se cu zborul visului nedesluşit.
Mă invit la cugetarea gândurilor spre neant,
Mă hrănesc cu amintirea clipelor ce-au despletit
Mărgăritare din Luna cu simbol de diamant
Şi sfârşesc trăind iubirea fără strop de asfinţit.

Voi scrie atât cât mai trăiesc

În viaţa asta scurtă şi plină cu de toate
Orice s-ar întâmpla, toţi mergem "mai departe"...
Cu bune şi cu rele, nu trebui să clacăm!
Oricât ne-ar fi de greu... ziduri escaladăm
În viaţa ca o carte... citim o poezie,
O învăţăm pe toată în noaptea prea târzie,
Rima i-o desluşim, versul il recitim,
Ne hrănim cu-a ei vrajă... sărutăm, chiar iubim...
Şi-apoi o dăm deoparte, ne având de ales
Chiar dacă, nu chiar toţi... versul i-am înţeles,
Durerea e prea mare, nu prea găsesc pastilă
Însă privesc cer, nicicând nu cerşesc milă!
Doar Dumnezeu prea sfântul mă poate ajuta,
Uit că îmi este greu... întorc iar pagina...
Aşa-s de când mă stiu, oricât mi-ar fi de greu...
Printre cei suferinzi, ca mine, voi fi EU,
Cea care e-nvăţată să răzbată prin foc,
Furtuni şi greutăţi... dar nu mă las deloc.
Voi zâmbi şi voi scrie atât cât mai trăiesc,
Chiar dacă nu prea văd şi nu pot să citesc.

Din prăpastia durerii

Din prăpastia durerii încerc azi să mă ridic
Las în urmă disperarea, privesc cerul şi îmi zic:
Trebuie s-o fac din nou, istoria vieţii mele
Nu se poate înc-odată să-mi aducă clipe grele!
Vreau să strig într-o pădure, dar copacii glasu-mi ia,
Aş vrea să cer explicaţii, dar n-am cui, e vina mea,
Eu pun suflet în iubire, eu sunt cea care greşesc
Cum să fac, în lumea asta, cum să fac să nu iubesc?
Vestea rea mi-a distrus totul, totu-n jur s-a ruinat,
Am zâmbit, ce puteam face, glasul i l-am ascultat,
Însă vestea...ca un zid drept în faţă m-a lovit,
Pământul m-a înghiţit, totu-n jur s-a prăbuşit
Nimic nu stă în picioare, totul cade peste mine,
Mă înghite disperarea...mi-e aşa un dor de tine!
Iar un telefon ca ăsta nu îmi mai doresc nicicând...
Chiar dacă te voi purta toată viaţa-n al meu gând.

Un tren cu drumul său

Pe peronul gării, trist, ai rămas fără cuvinte,
Trenul a pornit alene, ai rostit: "-să fi cuminte!"
Ultimile trei cuvinte, neîncrederea uşoară
Ce-am simţit-o-n glasul tău, pur şi simplu mă doboară...
Trenul şuieră de-odată, sperând gândul să-mi topească,
Rupe liniştea profundă, disperat să recunoască
C-aşternut de kilometri între noi a reuşit
Să presare...trenul ăsta... vreodată crezi c-a iubit?
Maldăr de fier pus pe şine care ţipă-ngrozitor
Fericit că-mi umple iarăşi sufletul de al tău dor...
Oare a simţit vreodată ceea ce simt eu acum?
Ne desparte pentru-o vreme alegându-şi al lui drum
Şi răcneşte disperat cu vagoanele în spate
Dar nu ştie, dragul meu, că de fapt, nu ne desparte
Fiindcă nu are puterea de-a rupe iubirea noastră
Oricât de lung ar fi drumul, chiar de-ar fi săgeata-albastră,
Orice viteză-ar avea şi-oricât de departe-ar duce,
Te voi purta-n al meu suflet pe oriunde voi ajunge.
Se împăunează azi cu lauri de premiant
Şuierând de fericire, falnic şi extravagant
Uitând că va trebui doar peste câteva zile
Să m-aducă înapoi...să fiu din nou lângă tine
Cu dragoste-adevărată clipa s-o trăim din nou
Iar el va rămâne veşnic...doar un tren cu drumul său.

Prin cenusa...

Sângele nu a curs, așchii nu au sărit,
Cerul mă găzduia pe norul plin de zgură,
Cuvântul se năștea când soarele-a murit
Și-am rămas fără sunet, l-am înecat în gură.
Spasmele îmi umpleau pieptul fără-încetare,
Vroiam să strig, să zbier, să țip ca o nebună,
Să spun ce simt, să mor, să spun ce rău mă doare...
Dar... cum și când și cui? până și blânda Lună
A dispărut de teamă să nu o întristez,
În noaptea absolută nici ea nu vrea s-apară,
S-a învățat cu mine să zbor și să vibrez...
Nu vrea să-mi bea licoarea din seara-asta amară
Flacăra din retină, săgeata din cuvânt
Mi-au împietrit fragmentul de seară-înmiresmată
Lăsând în urmă groază... sânge coagulând
Din creștet până-n tălpi, m-am scurs ca o prelată
Plină de norii groși, uciși pentru vecie,
Fără de reflectoare m-am târât prin cenușă...
Nimeni nu poate spune, nu are cum să știe...
Cât de mult am sperat că vei intra pe ușă,
C-ai să renaști pe-aleea fără vreo buruiană
Că-mi vei opri, din drumul fără de bariere
Stropii fierbinți, de-acum, nelipsiți de pe geană,
Dar nu cred că-ți mai pasă nicicând de-a mea durere.

In ochii lui

În ochii lui verzi ca marea
Când privesc, doar disperarea
Că-i voi pierde mă cuprinde...
În ochii lui, mi se-aprinde
Sufletul când mă gândesc
Cât de mult pot să-l iubesc.
Simt că mă sfârșesc de dor...
Nu-i doar iubire, îl ador!
Are în ochi o putere...
De-mi alungă-orice durere,
Mă topesc ca roua-n zori
Și mă trec mii de fiori,
În ochii lui, alinarea
Am descoperit și zarea
Care m-a înconjurat,
Îmi șoptesc că n-am visat
Și oricând pot să privesc
În ochii verzi ce-i iubesc!