Rang de visător

Mă-ntrec cu visul dintre două lumi,
Nici numai ştiu cine-a-nceput întâi,
Cert este că din ploi de-ai să consumi
Îmi vei aşterne norii căpătâi.

Îmi vei însenina pentru vecie chipul
Şi-mi vei aduce viaţa înapoi
Pe malul mării să-mpărţim nisipul
Şi valul spumegând de dor, la doi.

Mă-ntrec cu vântul, printre frunze ude
Prin ploaia ochilor fără sfârşit
Îmi e totuna dacă nu m-aude
Nici spicul frânt, nici ziua ce-a venit.

Îţi voi îngemăna cu-argint de lună,
Într-un amestec înstelat cu vise
Un cer, să te ferească de furtună
Şi lacrimile veşnic interzise.

Mă lupt cu toamna inimilor crude
Printre umbrele ce umbresc din umbră,
Încerc să adorm dar iarna mă aude
Şi mă-nfăşoară-n gheaţă insalubră.

Dar voi îngenunchia la poartă chinul,
Să îl ridic la rang de visător
Cu sufletul ne vom trasa destinul
Cel zbuciumat, de dragoste şi dor.

Mă mut în nori!

Mă mut pentru un timp în nori!
Mi-am luat provizii şi putere,
Să nu mă cauţi, sunt culori
Pe care voi sta de plăcere.

Mă mut în era parfumată
Şi-aşa, se pare c-am lipsit
De pe planeta îmbibată
Un veac şi... s-a cam îmbâcsit.

Mă mut acolo, e mai bine,
Decât să stau, să te plătesc,
Mă voi retrage cât mai ţine
Mirajul ăsta nebunesc.

Să nu mă cauţi, te implor!
Mi-am luat concediu plumburiu,
Să fug de mine sus pe-un nor,
Să nu m-aud, să nu mă ştiu...

Gândul să mi-l aud zbierând,
Răcnind sub ropot de furtuni,
Să-l văd în flacără arzând
Şi transformându-se-n tăciuni.

Să nu mă cauţi, nu mai sunt,
Poate voi reveni cândva
Dar, nu voi privi spre pământ
Oricâte stele vor cădea.

Să nu-mi trimiţi nicio scrisoare,
Acolo nu ştiu să citesc,
De-acolo, totu-i o splendoare,
Nici măcar praful nu-l zăresc.

Aici mă mint că va fi bine,
Mă mint că va fi minunat
Dar, numai norul meu mai ţine
La sufletul cel zdruncinat.

Să nu mă cauţi, am plecat
Pe nori, doar să mă odihnesc,
Deşi nu crezi, eu m-am jurat
Şi n-am motiv să chibzuiesc.

Pe norii mei urc zi de zi,
Să ignor spini otrăvitori
Ce mă lovesc cât ai clipi,
Să nu mă cauţi, sunt în nori!

Tristeţea s-ar risipi?

Oare, dacă n-aş mai fi,
Tristeţea s-ar risipi?
Lacrimile s-ar zvânta,
Ciocârliile-ar cânta
Mult mai vesele prin crâng?
De-o viaţă de când tot plâng
Norii mei, nimic nu-i spală.
Oare se-nvaţă la şcoală
Cum alungi nefericirea?
Tot acolo şi iubirea
Rătăcită-i printre file?
Se-nvaţă-n câteva zile
Sau doar după ani de chin,
Cu lacrimă şi suspin,
Poţi cumpără zâmbet cald
Şi iubire de smarald?
M-aş duce în depărtare!!!
Mă reţine o-ntrebare:
Oare, dacă n-aş mai fi,
Tristeţea s-ar risipi?

EU NU POT IUBI MINCIUNA!

Sunt ciudată, sunt nebună,
Sunt dementă, zăpăcită,
Oricine poate s-o spună...
Sunt bătrână şi tocită,
Nu-s înaltă, nici măruntă,
Nici prea grasă, nici slăbuţă,
Sunt vopsită, că-s căruntă
Cum ar fi o bunicuţă.
Am defecte... o mulţime,
Sunt simplu om pe pământ,
Îmi transpun viaţa în rime,
Mă hrănesc cu orice cânt,
Îmi plac florile şi cerul
Mai ales când e senin,
Divinizez adevărul,
Minciuna e doar un chin
Şi-un mod de-a mă-ndepărtă
De cel ce mi-o va expune,
Poate nu mă veţi ierta,
Dar eu pe această lume
Minciuna n-o înţeleg,
Nici n-am de gând să lovesc,
Dar am dreptul să aleg
Şi-adevărul să-l iubesc.
Sigur nu veţi înţelege,
Ceea ce am vrut să spun,
Nu există nici o lege
Pentru-a fi rece sau bun,
Nu vreau să dau vreun decret,
Pe nimeni nu judec eu,
Eu adevărul respect
Şi-l iubesc pe Dumnezeu!
Cine minciuna-mi oferă,
Cu apa sau cu sifon,
N-are loc în a mea sferă,
Sunt un om, nu un bufon.
Iubesc cerul plin cu stele
Şi-adevărul cel curat,
De-am lovit cu rime grele,
Tot în rime m-am scuzat,
De-am glumit, am pus şi sare
Să fie gluma pufoasă,
Însă în suflet mă doare
De mă crezi o mincinoasă,
Sau mai rău, un suflet vid
Ce nu poate înţelege
Cu ce-aş putea să divid,
Sau cu ce să pot culege.
Cred că am cuprins de-acuma
Ceea ce-adânc m-a rănit:
EU NU POT IUBI MINCIUNA!
Adevărul l-am rostit
Aşa cum m-am priceput
Din primul vers de mai sus,
Toate au un început
Şi-un sfârşit... vă pup! m-am dus!

Destin

Când destinul va decide să aştearnă peste mine
Linişte desăvârşită, de ţărână din ţărână,
Fără pic de nedreptăţi, dureri, lacrimi sau suspine,
Hotărând c-am potolit sete cu a mea fântână.

Când destinul va închide capacul cu-n ultim cui,
Renăscându-mă-ntr-o lume doar de mine cunoscută
N-am să mai sculptez cuvântul, n-am să fac rău nimănui
Nici măcar cu-o biată rimă între lacrimi concepută.

Când destinul va decide secarea mea ca izvor,
Şi vor răsări Luceferi pe sub bolta mea de seară
Îmbuibată de necazuri, reproşuri, dureri şi dor,
Cu a Lui milă enormă, să-mi deschidă porţi spre vară.

Când destinul va decide c-a sosit clipa supremă,
Avidă de a-mi sorbi trupul din gheara durerii,
Păşind fără de regrete pe alei cuprinse-n schemă,
Vreau să simt mireasma sfântă prinsă-n braţele tăcerii.