Doinesc

azi mi-a nins un biet mesteacăn
pe umeri, cu gălbenele
arse în doruri și jale,
pentru paginile mele. 

mâine, când din stol de fluturi
se va asculta baladă,
pe al lacrimilor muguri
se va naște altă stradă.

sub călcâiele ce astăzi
au strivit galben sărut
se vor desfăta lăstarii
încropind alt început.

ning un vers împleticindu-mi
visele în palma stângă
ca o toamnă ce-și croiește
drum spre cer... doinind să plângă.

floare albă de nea

 

 

 

 

 

floare albă de nea
să te-adun de-aş putea
  în tăceri de mormânt
să-mi arăţi cine sunt.

să te cern dintr-un nor
peste timp călător
  lunecând abisal
cu un alb infernal.

floare albă de nea
  spulberând dragostea
unui viscol să-mi pui
dig de foc dorului.

să zideşti în pereţi
drum şoptit de nămeţi
cu aromă de stea
floare albă de nea...

 

să mă sting, să adun

ghiocei de sub tun

şi din patima mea

să mă smulgi, de-ai putea.

 

Aici se odihneşte un poet!

Am naufragiat din când în când pe norii
ce m-au lăsat să le adun splendoarea,
să o împart mereu cu cititorii,
loviţi de dorul ce-a atins visarea.

Nici numai ştiu de câte ori căzut-am,
nici numai ştiu de ce aş fi rămas
îngenunchiată când, pe nori văzut-am
cum pot zbura spre stele pas cu pas.

Am naufragiat pe lună şi pe stele,
cu lacrimile scurse fără soţ,
pe curcubeul smuls din acuarele
şi trandafiri ucişi de primul hoţ.

Zăpezile mi-au înlesnit puterea
de a urca pe stâncile abrupte,
a îngropa în versul meu durerea
ce-mi obliga sufletu-n ger să lupte.

Am naufragiat în aşteptare
c-un geamantan îmbâcsit cu tăciuni,
am lăcrimat simţindu-mă datoare
să găsesc drum fără instrucţiuni

În ţintirim, pe crucea mea va scrie:
"Aici se odihneşte un poet!
Nu-l înveliţi cu flori, ci cu hârtie!
S-a stins punându-şi moartea la respect!"

Sărut nevătămat

 

 

Cu sărutări de crin, nevinovate,
ningea neîncetat o noapte întreagă,
încătuşări fierbinţi, abandonate
la pieptul tău avid, să ne înţeleagă
luna şi stelele, aprinse-n cer de tuci,
privirea orbilor rătăcind peste ceaţă,
să ne alerge şchiopii la răscruci,
să ne cuprindă-n zori pofta de viaţă.

Cu sărutări de trandafiri albaştrii
ningea în noapte-aceea, n-ai văzut?!?
Priveai în ochii mei ca şi când aştrii
ne contopeau  pe veci într-un sărut.
Ne urmăreau cometele grăbite
să lase-n urmă praf fără folos,
tăcerile din şoapte aţipite
să ne-mpletească drumul luminos.

Cu sărutări din lacrimile lunii
ne-am zămislit iubirea până-n zori,
poemele i-au stins nopţii tăciunii,
şi-adăpostit sufletul de ninsori.
Fără de număr, valurile mării
se rătăcesc pe ţărmul îngheţat,
lacrimile de dorul sărutării
se-aştern într-un covor imaculat.

Adorm în palma ta noapte de noapte
visând sărutul zorilor, nevătămat
de niciun fir de praf din stele apte
să ne distrugă drumul parfumat.
Adorm cu sărutări nenumărate,
pe pieptul tău, aşa cum ne dorim,
sub cerul plin cu stele antrenate
să ne înveţe cum să ne iubim.

 

 

 

 

În ambele mâini

 

 

 

Privesc către stele prin ceaţa iscată
Luându-mi o mostră de zbucium sub braţ,
Visez că, iubirea, în lume plecată
Îmi smulge-o privire, din cea cu nesaţ.

Gândesc că, de ploaie se-ascund, ciripind,
O mână de păsări, la streaşină-n zori,
Să-mi zdrobească visul în care mă-ntind
S-apuc o fărâmă de iarbă din nori.

Mă pierd ca o şoaptă purtată de vânt,
Ca mierea în ceaiul fierbinte de soc,
Îmi strâng rădăcina la piept, şi-n cuvânt
Găsesc alinare, nu-i vorba de joc.

Tu-mi sapi un tunel prin munţi de nisip
Şi-mi dai mătrăgună la micul dejun,
Implor bolta sfântă, şoptind, să nu ţip
De-atâta durere, şi n-am cui să spun.

Sunt flori ce mă-mbată sperând să inspir
Culoarea perfidă cu iz aparent,
Le simt de departe, nu le deconspir,
Încerc să fac jocul, tăcând insistent.

Privesc către stele, un joc de lumini
Ce zburdă purtând firul ierbii în gând,
Mi-aduce răspunsul, în ambele mâini
Am raze din care hrănesc rând pe rând.

Începutul săptămânii

 

 

 

 

Cu privirea-ţi pătimaşă
M-am spălat pe ochi în zori,
Soarele-mi făcea cămaşă
Şi maramă, de fiori.

Zorii au venit cu tine
Prin fereastra larg deschisă,
Reuşind din nou să-mbine
Poezia mea nescrisă.

Timpul s-a oprit s-asculte
Vibrând, inimile noastre,
Noaptea, cea cu stele multe
Mi-a lăsat două, albastre.

Am rămas datoare lunii
Să-i brodez albe petale,
La-nceputul săptămânii
Mi-a întins braţele tale.

Aici n-a murit iubirea

 

 

I-am scris soarelui o notă
S-o recite când adoarme,
Când va pune redingotă
Nopţilor fără de arme.

I-am spus totul verde-n faţă,
Nimic nu mă mai reţine,
Nici măcar de dimineaţă
Când fură vise divine.

Nu se aştepta, desigur,
La a mea seninătate,
Am vrut numai să-l asigur
Că n-are mereu dreptate.

M-a privit o clipă-n grabă,
Încruntat ca şi-altădată
Apoi şi-a văzut de treabă
Luminând lumea cealaltă.

Într-o seară, printre creste
L-am zărit cum îmi citea
Sufletul, ca pe-o poveste
Ce emană dragostea.

S-a ascuns de după dealuri
Punând nopţilor candoare,
Stropi de suflet curg în valuri
Numai dintr-o lumânare.

Nu-i nevoie de furtună
Pentru-a crea omenirea,
Strop cu strop aici se-adună,
Unde n-a murit iubirea.

Pâlpâie în continuare
Flacăra iubirii sfinte,
Când voi pleca la culcare,
Luminez printre morminte.

Iar dacă din întâmplare
Strada îmi vei lumina,
Nu uita că eşti o floare
Ce-mi alină pagina.

 

La mulţi ani, de Sfântul Gheorghe!

 

Totul depinde de mine

Să uit ceea ce n-am putut niciodată,
Sub stânci de-ntuneric să ascund
Lumina aceea ce-o ştiam plecată,
Şi-n flăcări să vreau să pătrund.

Să apăr tăcerea în totalitate
Când viaţa-mi aşterne cuvinte,
Când zorii de nasc cu şoapte curate
S-aducă iubirea fierbinte.

Nu voi mai da clipa ce vine înot
Când visul la viaţă revine,
Când am alinare şi nu-i de robot
Iar totul depinde de mine.

De 8 Martie

De ziua ta, femeie
Puternică, firavă
Precum o orhidee
Zâmbitoare, suavă,

De ziua ta, femeie
Care-ai născut, cu greu,
Pruncul, cât o scânteie
Şi-l vei iubi mereu,

De ziua ta, femeie,
Trup splendid de zeiţă
Ce iarna o încheie
Doar cu bunăvoinţă,

De ziua ta, femeie,
Ce naşti eternitate,
Dumnezeu să îţi deie
Mulţi ani cu sănătate!

A trebuit să fiu

 

Cândva, din trupu-mi de copilă
Am dăruit, pe-acest pământ
Cinci flori, le-am îngrijit cu milă
Şi lacrimi limpezite-n cânt.

Prim înger, din sufletul meu,
Spre ceruri zborul şi-a luat
De mic, s-a dus la Dumnezeu
Să-mi pregătească drum curat.

Al doilea, trandafir sălbatic,
Cu trupul zvelt ca de felină,
Mi-a pus pe inimă jeratic
Luându-şi zborul spre lumină

A luat cu el, toată puterea
Ce o strânsesem fir cu fir
Şi mi-a lăsat numai durerea
Mormântului din cimitir.

M-a transformat într-o ruină
Ce-n lacrimi scaldă dimineaţa,
Cu sufletul topit de vină
Că n-am ştiut să-i salvez viaţa.

Încerc să îmi pansez aripa
Pentru trei brazi rămaşi cu mine,
Să găsesc leacul pentru clipa
Ce le-ar aduce mai mult bine.

Încerc să fac din lacrimi rouă
Deşi, am numai două mâini,
Un Dumnezeu, o lume nouă
Nemulţumită doar cu pâini.

Visam că voi primi vreodată
O mângâiere, cât de mică,
Visam să am mamă şi tată,
De nimeni să nu-mi fie frică.

Am dat ceea ce n-am avut
Şi mi-am dorit cu disperare
Să am, însă n-am priceput
De ce primesc lacrimi amare.

Am fost mamă dar şi tătic,
A trebuit să fiu de toate,
La schimb, nu am cerut nimic
Doar un strop de sinceritate.

Acum, când lumea împleteşte
Bune intenţii prin ziare,
Cel ce-i corect nu reuşeşte
Decât slujind peste hotare.

Acum, când colţul străzii poate
Aduce jaf, crime, urgii,
Supranumite "libertate",
Părinţii numai cresc copii.

Acum, povestea se încheie
Cu "ce-ai făcut să-mi fie bine?"
"Nimic! Sunt numai o femeie
Ce-a făcut totul pentru tine."

Numai contează nopţi pierdute,
Numai contează ce-am visat,
Crenguţele-s cu greu crescute
Şi sufletul îndurerat.

Nu pică pere mălăieţe,
Din cer nu plouă cu bucate,
Mă rog, să am la bătrâneţe
Doar linişte şi sănătate.

Mă rog, să ai, de zece ori
Mai mult decât ţi-ai fi dorit,
Să creşti, ca mine, atâtea flori
Şi să-i iubeşti pân' la sfârşit.

Eu m-am născut să şterg păcatul
Străbunilor, cu a mea viaţă,
Şi-am să câştig campionatul
De a zbura mereu prin ceaţă.

Eu m-am născut să-ntrec izvoare
Cu lacrimile mele multe,
Să dăruiesc celui ce n-are
Ochi şi urechi, să mă asculte.

Flori de măr

 

 

Aici, sub lespezi de durere
Mor genii, fără apărare,
Se nasc profeţi fără putere
De undeva... din buzunare.

Se rupe cerul în cădere,
Se limpezesc ploi prin noroaie,
Răcnesc doar stelele-n tăcere
Împletind razele-n şuvoaie.

Aici, sub cremene, se sfarmă
Izvoarele-n ciorchini, de dor
Icnesc condorii a alarmă,
Ascuţind aripile-n zbor.

Se crapă pietrele de moară
Să se lungească lângă mal,
Ca depărtarea să nu doară
Păşim prin ceaţă, triumfal.

Aici, iubirea se transformă
În labirint fără ieşiri,
Tot ce-a fost drept, ia altă formă,
De teama vreunei plăsmuiri.

Se iscălesc pe stânci himere
Îngropând purul adevăr
Sub temeliile-austere,
Albe ca florile de măr.

Aici, sub ceaţa asta groasă
Tăiată numai de noi doi,
La pieptul tău mă simt acasă,
Versul îmi curge în şuvoi.

 

 

Paşi spre lumină

Ziua curge-n nestemate,
Soarele e minunat,
Am ieşit cu greu din noapte
Dar, acum s-a luminat.

Pot respira uşurată,
Pot spre nouri să m-avânt
Inima îmi e curată,
Lacrimile... nu mai sunt.

Lung a fost drumul spre munte,
Buruienile loveau,
Nu voiau să mă asculte,
Mereu mă învinuiau.

Încercam să iau cuvântul,
Să rostesc numai ce simt
Însă, îmi tăiau avântul
Spunându-mi mereu că mint.

Încercam să-alint o floare
Cu lacrima mea curată
Iar, în clipa următoare
Tot eu eram vinovată.

Lung a fost drumul spre munte,
Tare lung, m-a gârbovit,
Dumnezeu a vrut s-asculte
Ruga, şi mi-am revenit.

Simt cum m-a luat în palmă,
Sufletul mi-a sărutat
Dăruindu-mi o zi calmă
Şi-un alt drum, adevărat.

Primul pas a fost mai greu
Dup-aceea... nu mai ştiu,
Mare-i Bunul Dumnezeu,
Şi nicicând nu e târziu.

Doar tu

Când soarele a asfinţit

Şi totu' îmi părea negru,

În ochii tăi m-am oglindit

Ca-ntr-un ocean integru.

Când stelele s-au năpustit

Cu dinţii să-mi sfâşie

Sufletul, m-ai adăpostit

În tine, pe vecie.

Când luna m-a privit de sus

Cu ochii ei de gheaţă,

Raze de soare mi-ai adus

Iubindu-mă o viaţă.

Când florile s-au ofilit,

De dorul tău, în glastră,

Grădini întregi mi-ai oferit

Născând iubirea noastră. 

Când lacrimile îmi cuprind,

De al tău dor, retina,

Aripile aş vrea să-întind

Să-mi regăsesc lumina.

Deşi, ştiu că doar tu-mi redai,

 Sfidând orice furtună,

 Mireasma florilor de mai

Şi zborul către lună.

Deşi, ştiu că doar tu mi-aduci

 Surâsul în privire,

Aş zbura peste mări şi lunci

Din dor de-a ta iubire.

Te ador şi te iubesc!

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

 Un pat de flori mi-ai aşternut

Visele să nu-mi rătăcesc,

De-abia acum am priceput

De ce te-ador şi te iubesc.

Un cer imens mi-ai dăruit

Să-mi pictez norii albi, pufoşi

 Ce-n disperare s-au hrănit

Cu ochii tăi, miraculoşi.

Un vis ce nu aş fi-îndrăznit

 Vreodată să mi-l însuşesc,

Din dragoste mi-ai împlinit,

De-aceea te-ador şi iubesc!

Clipe de teamă

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Îmi este teamă, uneori,
Că-i doar un vis tot ce trăiesc,
Că mă voi rătăci prin flori
Sau norii pe care plutesc.

Îmi este teamă să ating
Flacăra vie a iubirii,
Ca nu cumva, din ea, să sting
Firava clipă-a fericirii.

Îmi este teamă să ghicesc
Ce va urma sau cum va fi
Clipa când am să reușesc
Să-ți arăt cât te pot iubi.

Mi-e teamă că nu voi găsi
Nicicând cuvinte, să-ți declar
Cât te iubesc dar, într-o zi
Îți voi da viaţa mea în dar.

Îmi este teamă, uneori,
Să-mi spăl retina de sub geană,
Când mă îmbraci în mii de flori
Şi-mi răpești clipele de teamă.

Reinventând iubirea

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.



Să împletim un vis din două,
Să-l facem să vibreze,
În zori târzii, stropiți cu rouă
Să ne-acompanieze
Șoaptele soarelui născut
Din valurile mării,
Să-ți spun cât te iubesc de mult,
Să nu mă dai uitării.

Să vii cu braţele deschise,
În fiecare seară,
Să împletim visul din vise
Pe flori de primăvară,
Să ne hrănim doar cu iubire
Alungând clipe reci,
Nopțile calde să se-înșire,
Nicicând să nu mai pleci.

Să devenim copac de vise
Iar, roua dimineții
Să-mi scalde paginile scrise
De lacrimile vieții.
Să te trezești sub ochii mei,
Să îți sărut privirea,
Să zburăm veșnic printre zei
Reinventând iubirea.

De ziua mea

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Nu vreau nimic neașteptat,
Nu vreau în iarnă vreo lalea,
Doar sufletul tău minunat
Îl doresc azi, iubirea mea!

Nu vreau să-mi dai nimic aparte,
Nu vreau cadouri și dovezi,
Noi doi am zămislit o carte
Privind în ochii tăi cei verzi.

Nu vreau smaralde și safire,
Nu vreau să-mi aduci nicio stea,
Vreau doar o viaţă de iubire
Să mă topești în palma ta.

Nu vreau surprize ca-n poveste,
Nu vreau nimic extravagant,
Numai cu tine urc pe creste,
Ești darul cel mai important.

Nu vreau palate și castele,
Nimic din toate nu-mi doresc,
Vreau să-mi alini clipele grele,
Să-ți demonstrez cât te iubesc!

Nu vreau să-mi aduci nicio floare
Sufletul tău e mult mai cald,
Vreau la această aniversare
În lacrimi albe să mă scald.

De-aș putea...

De-aș putea, s-adun, în palme,
Ca albina, stropi de miere
Pentru timbrul vocii tale,
Ce mă scapă de durere,
De-aș putea, s-adun, cu geana
De pe boltă, stropi de nori,
Și nu m-ar cuprinde teama
Că-mi vei umple de fiori,
Din creștet până-n călcâie,
Trupul, doar cu-n vers și-o rimă,
Sufletul să mi-l mângâie
Cu a ta voce sublimă...,
De-aș putea, s-adun pe pleoape
Tot ce e mai bun și sfânt,
Când am glasul tău aproape,
Și-așa fericită sunt...,
Draga mea moderatoare
Ce ne-aduni, aici, la Clipa,
De parcă ai fi datoare
Să ne ocrotești aripa,
De-aș putea... dar n-am putere,
Sunt doar un... ascultător,
Ți-aș da flori și giuvaiere,
Draga noastră, Vis de Dor!

Sete de adevăr

Nu vreau ochii să închid, să visez aşa-n zadar,
Ascunzând realitatea în glastrele cu picturi,
Vreau să respir veritabil, fără pic de gust amar,
Expirat peste minute, doar de simple făcături.

Nu vreau să moţăi în zloată, pe sub cerul îngheţat,
Să îmi torturez secunda cu-ale tale terţe fapte.
Doresc să respir puternic, să respir aer curat,
Să privesc cerul cu stele, fără teamă, peste noapte.

Nu vreau să-mi aştern batista pe un maldăr de gunoaie,
Să plătesc aspiratorul pentru a-mi curăţa norii.
Vreau să las lacrimi să curgă, să mă scald în a lor ploaie
Când mă arde-n suflet dorul, nu doar de dragul ninsorii.

N-am de ce să pictez zâmbet peste chipul trist, nu vreau,
Vreau să râd, să plâng, să spulber durerea cu poezie,
Să expir parfum de floare, cu mâinile-n sân nu stau,
Mă trezesc de dimineaţă să-ţi dau zâmbetul şi ţie!