Crezut-am că-i timpul să-ți pierd amintirea

Copilul din mine-a crezut că-ntr-o viață
se poate parcurge un vis năruit,
se poate aprinde iubirea din gheață
și stinge speranța ce mi-ai dăruit.

Crezut-am că-i timpul să-ți pierd amintirea
sub bradul cel nins de Crăciun,
dar tu, numai tu, mi-aduci nemurirea,
doar ție pe veci mă supun.

Copilul din mine îți cere iertare
c-a vrut să pășească smerit
pe drumul sălbatic, ce arde și doare,
acum s-a întors... c-a greșit...

Crezut-am că-n lumea aceasta există
un suflet, să-ți semene... poate...?!?
mă iartă, iubite, mă iartă, sunt tristă,
descopăr că-n jur e doar noapte.

Descopăr că-n tine mereu am culoare,
că-n tine mă pierd, regăsesc,
că doar tu ești cerul ce-mi depeni splendoare,
că-n veci mi-ești seninul firesc.

Doar așa

Am visat că zburam
pe brațele tale
catifelate, blânde,
din clipă în clipă,
ca albina din petală în petală,
mă încărcam cu energie
și îmi linișteam spasmele sufletului
cu capul pe pieptul tău…

Am visat…
ce păcat că nu am dormit niciodată…
am avut așa de mult de trăit,
de supraviețuit,
de scris,
de lăcrimat,
încât
am uitat
fereastra deschisă
și somnul mi-a zburat
în timp ce-ţi ascultam visele…

au venit zorii…
și ce dacă???

O să-mi treacă…
toate trec…
numai proștii rămân la fel,
eu nu am timp…
zbor…

Zboară cu mine,
doar ți-am dat aripi…
te-am învățat să le folosești,
numai că
acest zbor nu e unul oarecare…
zborul meu…
zborul pe care încerc să ți-l implantez în clipă,
este unul deosebit…
e greu,
știu,
doar aripile mele au fost mereu din stâncă…
și totuși…
Dacă vrei să zbori lângă mine,
mai întâi trebuie să privești Cerul…
El există…
și eu…
suntem fiii Lui…

Trezește-mă la viață!

Și azi mi-e dor de tine,
parcă mai mult ca ieri…
Oare mi se cuvine
atât de multe seri
cu lacrimi fără număr
și fără de senin… ?
atâta ger și zloată
și-atâta dor și chin?

Am înțeles că mie
așa mi-a fost destinul,
Galben - de păpădie,
Verde - precum pelinul,
Roșu - ca marea-n valuri
când a rescris destine
triumfătoare-n hamuri…
Oare mi se cuvine?

Mi se cuvine dorul
ce-l port cu-atâta jale
în piept, și nu-mi iau zborul…
Oare ce-mi stă în cale?
De ce n-am dimineață
zorii să mă aline?
Trezește-mă la viață!
Și azi mi-e dor de tine!

Poem fără tine

Tu nu ai auzit că
se poartă demachiantu-n buzunare?
Cangurii... trec pe stradă
fluierând a pagubă,
a pustiu,
și a vise coapte pe plită,
în țest,
la gura soarelui răsare.

Adorm din greșeală pe câmp
și înfloresc cu gândul la tine
și numai la tine,
din patru în patru clipe
de parcă sfertul academic
ar avea un an.

Mă trezești cu aceleași cuvinte
țintuite într-un șir de tăceri,
mângâindu-mă pe frunte
cu sufletu-ți cerșetor de vers.

Te iubesc la fel ca și ieri
când eram mai fragezi cu o viață,
mai limpezi cu un sărut
și mai goi cu un apus.

Un sfert de cer se cutremură de ciudă,
auzindu-mă.
Un altul se adapă cu lacrimile mele,
în timp ce se cultivă cel de-al trei-lea
cu semințele stelelor ce ne vor lumina
întregul.

Te iubesc, ca și când
nu mai am ce întinde pe pâine,
pe vers, pe întuneric, pe lumină,
să nu mă orbească și pe mine
amuțindu-mi viscolul zilelor
fără tine.

Te iubesc, cutremurându-mă de dor,
din zi până-n noapte,
și dintr-o noapte în cealaltă
pierzându-mă între pereții depărtărilor
mă strivesc sub gânduri
devenind poem.

încă-o toamnă pierdută

 

 

Sub frunzele toamnei aceste
am strâns o cunună de dor,
o lacrimă caldă, o veste
şi-o aripă frântă în zbor.

Am smuls buruieni şi pedepse
din trunchiuri de patimă grea,
mi-am ars în cenuşă averse
de lacrimi cu tentă de stea.

Rămân încă-o toamnă pierdută
sub ceaţa şi norii plăpânzi,
în lacrima verii cusută
în doruri să nu mă inunzi.

Cumpăr tot

 

 

Cumpăr vise-n astă seară,
cu centură şi aripi,
vând o singură comoară
să te-aud cum taci şi ţipi.

Cumpăr stele parfumate
cu iubirile pierdute,
asamblez vise furate
din nopţile abătute.

Cumpăr lacrima din visul
unde totul este pur,
se iveşte Paradisul
dând iubirilor contur.

Cumpăr tot ce te-nconjoară
până nu e prea târziu,
soarele roşu de seară
pe un cer cărămiziu.
 

 

 

Asigurare

Dacă voi afla secretul
care domneşte sub geană,
visând ca analfabetul
stelele care-l reclamă
fiindcă le-au atins chitara,
imnul mângâierii tale
aşteptând zorii şi seara,
ar curge timid la vale.

Pun virgula între zile,
punctele în caravană
pornesc să îngroape file
să pună sare pe rană.
Ard, dar înlătur cortina
şi păşesc în consecinţă
citind strofa cu retina
ascunsă-n a mea fiinţă.

Despic cerul să se ştie
că de ploaie mă usuc,
pândesc zborul pe hârtie
oprind zorii ce se duc.
Nopţi jucate la ruletă
le aduc la suprafaţă,
virgula din eprubetă
mă asigură pe viaţă.

Adun

 

 

 

Din visteria nopţilor trecute,
un alt suspin astăzi am îngropat.
Mă-ntorc de la priveghi de frunze mute...
Dumnezeu să te ierte, de păcat!

Nu toată lumea ştie să consume

din aerul în ploaie expirat,
mă-ntorc de la priveghi păşind prin lume...
Dumnezeu să te ierte, de păcat!

În visteria nopţilor voi pune
de mâine, versuri fără de corset,
să înmulţească vremurile bune
cu lacrimi scoase de la amanet.

 

 

 

 

Dintr-o cupă-n alta

Plimbând iubirea dintr-o cupă-n alta
mestecenii devin tot mai curaţi,
mă bate gândul să-mi populez balta
cu nuferi goi, ca să mă judecaţi.

Să mă strecor prin nopţile confuze
să adorm în palma fără niciun rost,
să mă trezesc o lacrimă pe buze,
să-ţi sărut cerul nopţii fără adăpost.

Suspin

 

 

 

Din când în când sub streaşină pun cerul
să mă înalţ mărturisind păcate,
să şterg de praf şi să împart misterul
oglinzilor, de stele ferecate.

Pecetluiesc din când în când dorinţe
şi lacrimilor le pun hamul adecvat
să nu zărească gerul din fiinţe,
să spargă gheaţa plină de păcat.

Din când în când m-acopăr cu vitralii
să îmi conserv o moarte pentru-o zi,
s-o dau în schimb, pe flori, la funeralii
când cerului, prea sfânt, îi voi servi.

Mă-mpart la doi, când dragostea mi-o cere,
la patru chiar, deşi n-ai înţeles
că tu ai fost imensa mea avere,
iar fructul nostru moare necules.

Din când în când îmi mai arunc privirea
pe singura icoană ce-o păstrez
la loc de cinste, unde doar iubirea
m-ajută cerul să-l îmbrăţişez.

Nu pot să cred ca a-ngheţat pe boltă
iubirea noastră, pură, ca un crin,
de ciudă blânda lună se revoltă,
am obosit să te mai strig, suspin.

 

Visul unor nopţi de iarnă

Din fulg de nea s-a întrupat
un înger fără nume,
ea l-a privit, l-a acceptat
şi au pornit în lume.

Zăpada printre ei cădea
ca şi când cerul mare
v-a readuce dragostea,
aşa, la întâmplare.

El o privea necontenit
ca pe o stea polară,
o îmbrăca în răsărit
şi-n soarele de vară.

Păreau doi crini înzăpeziţi
ţinându-se de mână
ce pot păşi nedespărţiţi
prin iarna cea nebună.

Doi trandafiri imaculaţi
prin vitregia vieţii,
care luptau neajutaţi
să pună punct tristeţii.

Printre nămeţi cu greu păşeau
de scârţâia zăpada...
prin visul lor se rătăceau,
lăsând departe strada.

De mână o călăuzea
şi-n gândurile clare
cu praf de stele-o încălzea
prin era glaciare.

Pădurea se-ntindea, dar ei
nu aveau cum să vadă
adunătura de mişei,
ce-i pândeau din zăpadă.

La colţuri lupii-i aşteptau,
cu rânjetul specific,
dar ei în noapte înaintau
ca marea spre Pacific.

Zorii păreau că se ivesc
când le-a ieşit în cale,
un cuib de vis, împărătesc,
căptuşit cu petale.

Au păşit peste prag uşor,
ca-n orice vis... din vise,
au făcut focu-n dormitor
cu stelele promise.

Au ars un timp îndelungat
ca flacăra albastră,
nopţile lungi au îngheţat
toţi spinii la fereastră.

Visul frumos s-a stins în zori.
Gheţarii râd într-una
c-au strivit cele două flori,
ca soarele şi luna.

Dar nu au cum a înţelege
că-n nopţile acele,
din dragostea fără de lege
s-au născut alte stele.

Ele vor străluci cândva
când nopţile vor pune,
la loc de cinste dragostea
îngerilor din lume

Sărut nevătămat

 

 

Cu sărutări de crin, nevinovate,
ningea neîncetat o noapte întreagă,
încătuşări fierbinţi, abandonate
la pieptul tău avid, să ne înţeleagă
luna şi stelele, aprinse-n cer de tuci,
privirea orbilor rătăcind peste ceaţă,
să ne alerge şchiopii la răscruci,
să ne cuprindă-n zori pofta de viaţă.

Cu sărutări de trandafiri albaştrii
ningea în noapte-aceea, n-ai văzut?!?
Priveai în ochii mei ca şi când aştrii
ne contopeau  pe veci într-un sărut.
Ne urmăreau cometele grăbite
să lase-n urmă praf fără folos,
tăcerile din şoapte aţipite
să ne-mpletească drumul luminos.

Cu sărutări din lacrimile lunii
ne-am zămislit iubirea până-n zori,
poemele i-au stins nopţii tăciunii,
şi-adăpostit sufletul de ninsori.
Fără de număr, valurile mării
se rătăcesc pe ţărmul îngheţat,
lacrimile de dorul sărutării
se-aştern într-un covor imaculat.

Adorm în palma ta noapte de noapte
visând sărutul zorilor, nevătămat
de niciun fir de praf din stele apte
să ne distrugă drumul parfumat.
Adorm cu sărutări nenumărate,
pe pieptul tău, aşa cum ne dorim,
sub cerul plin cu stele antrenate
să ne înveţe cum să ne iubim.

 

 

 

 

Ultimul şotron

 

 

 

 

 

În seara asta parcă din ceruri curg şiroaie
de flăcări, fără număr şi fără de control,
În seara asta cerul îmi toarnă-n măruntaie
un dor imens, vulcanic, înveşmântat în gol.

În seara asta dorul cu lacrimi mă presară,
din cele mai grăbite, din cele mai amare,
Mă-neacă-n întuneric, mă urcă, mă coboară
mă fierbe-n flăcări negre, albastre şi avare.

Mi-e liniştea pierdută la capăt de peron,
călcată în picioare sub frunzele aurii,
Cu stelele de mână joc ultimul şotron
să-ţi pot aprinde luna în dreptul inimii.

În seara asta parcă din ceruri curg poeme
îngenunchiate-n umbra mirificelor nopţi,
În seara asta totul a ajuns la extreme,
se-aud stelele-n şoaptă cântându-ne la porţi.

 

 

Un singur dor nemărginit

 

A fost odată, într-un vers
Un dor de visătoare,
Un dor cărunt, de eră şters,
Aprofundat în zare.

Născut din vise, nu demult,
Nici numai ştiu exact,
De când stelele-n cer consult,
Un joc, infim, abstract.

Un dor avid de infinit,
Rănit pe cord deschis,
Un dor din dor, nemărginit
Apărut chiar din vis...

Sub pleoapă aduna frânturi
Cu şoapte de iubire,
Suflul oricărei picături
Ce nu-şi dorea safire.

Trei zile-n dor nemărginit
Cu versul la-ntâmplare,
Sufletul i l-au otrăvit
Poemul să-i omoare.

Trei nopţi în şir a încercat
Să-i pună-n suflet ger,
Ea-l asculta, neîncetat
Crezând c-ar fi sincer...

El o privea încremenit
Sperând că-i o fetiţă,
O ridica necontenit
La rangul de zeiţă.

A încercat să-i dea curaj,
Să zburde peste nouri
Dar între ei imens baraj
Se ridica-n tablouri.

Metaforele îl vrăjeau
Ca mierea din prisacă,
Dar nici în vise nu gândeau
Că gerul o să treacă.

Pe trupul ei, atât de cald
N-ajungeau mângâieri,
Doar ochii verzi, ca de smarald
O scăpau de dureri.

Din depărtări se strecurau
Prin noaptea înstelată
Şi dragostea îi picurau
Cu inima curată.

Ea-i aşternea în nopţi târzii
Cu lacrima pe buze,
Săruturi albe, străvezii
Din cele mai confuze.

El depărtarea o sfida
Oricât era de-amară
Şi sufletul îi invada
Vibrând, seară de seară.

Dorul cel crud, nemărginit,
Fierbând de gelozie,
În lacrimi multe s-a gândit
S-o scalde, pe vecie.

Trei zile nori s-au adunat
Deasupra poeziei,
Când stelele s-au îndurat
Şi-au pus punct geloziei.

Nopţile lungi s-au isprăvit
Şi-n prag au apărut
Ochii cei verzi, ce-au îndrăznit
Să-i fure alt sărut.

Un univers, ascuns mereu,
În ochii de smarald,
S-au ivit când era mai greu,
De-aceea-n ei mă scald.

În ei mă regăsesc oricând,
Iubită, protejată
De orice lacrimă şi gând
Ce-au existat vreodată.

Oricâte doruri s-au născut
Din stelele ce pier,
Niciunul nu a perceput
În vers, al meu mister.

Doar ochii lui ca de smarald
Mi-au dezlegat misterul,
Mi-au alungat fald după fald
Să pot regăsi cerul.

În noaptea asta

 

 

 

În noaptea asta-n ochii tăi voi pune
Toată splendoarea stelelor viteze,
Vom chema luna-n prag să ne cunune,
Soarele să ne binecuvânteze.

În noaptea asta vom pătrunde-n vise
Pe poarta ce-ai lăsat-o întredeschisă,
Când stelele vor străluci aprinse

Să-ţi dăruiesc iubirea mea, promisă.

În noaptea asta disecăm iubirea
Aşternem versuri, sărutări o groază,
Pe câmpul unde zburda fericirea
Şi dragostea cu dor ne încununează.

În noaptea asta cerul va fi verde
Ca ochii tăi purificaţi de dor
În noaptea asta şoapte se vor pierde
Pe trupurile ce se-ntrec în zbor.

Zeiţa ce-ţi aşterne vers

 

 

 

Visez cum te caut şi-ades rătăcesc
prin codru de vise, stingher,
în noaptea mai albă ca luna, râvnesc
la stele înşirate pe cer.

Visez cum mă cauţi prin lan de dureri,
prin lacrimi vărsate de chin,
îmi pui alinare pe ziua de ieri
şi-mi cerni stele-n palmă şi flori pe destin.

Visez căutarea pe-un drum rătăcit,
trăgând după ea mii de stele,
răcnesc fericirea că te-am întâlnit
să-mpart toate clipele grele.

Trăiesc pentru seara când vei reveni,
şiraguri de stele eterne
să-mi atârni la gât şi voi deveni
zeiţa ce versuri ţi-aşterne.

 

 

 

 

Ca la carte

 

 

Dintr-o parte-n altă parte
totul merge ca la carte,
lespezi reci căzând deşarte,
lacrima ce ne desparte.

Zeci de vise nevisate
se întrec în aţipire,
totul merge ca la carte...,
dragoste fără iubire.

Ieri se desluşea ţărâna
azvârlită peste ape,
astăzi dorm întinzând mâna,
viselor nesfărâmate.

Milioane de cuvinte
se aşează  rând pe rând,
locuind la mine-n minte
mă vânezi cutreierând.

Dintr-o parte-n altă parte
totul curge ca şi uns,
cupa timpului împarte
stelele-n vis nepătruns.

Aripi large umple cerul
desenând zboruri ciudate,
în oglinzi revăd misterul
filelor smulse din carte.

Nicio boare nu aduce
o secundă de uitare,
în oglinzi să se usuce
verzi coperţi nepieritoare.

Sorbim otrăvuri

Prea lesne punem grele hamuri
Pe sufletele îngenunchiate,
Necugetat privim prin geamuri
Aplaudând clipe trunchiate.

Ne cocoţăm în ranguri sfinte
Cu trupuri goale de păgâni,
Călcând neîncetat morminte
Ne-ntrecem în instrucţiuni.

Ne vindem fraţii într-o doară
Pe-un portofel mai burduşit,
Sorbim otrăvuri pentru-o seară
Ce ne aşteaptă negreşit.

Lovim cu piatra tot ce mişcă
Şi se smereşte milostiv,
Pentru un tort înalt cu frişcă
Şi-un decolteu mai atractiv.

La normă ne clădim palate
Din colbul ochiului vecin,
Înveninaţi de-o libertate
De care Cerul e străin.

Întindem mâini a implorare
Doar atunci când suntem lihniţi,
Dar pân-atunci nimic sub soare
Nu taie goana spre arginţi.

Chiar dacă nu vei mai veni

Am scris cât te iubesc pe-o frunză
Dar, s-a uscat a doua zi
Îngăduind să mă pătrunză
În suflet, cu săgeţi târzii.

Pe razele fierbinţi de soare
Mi-am iscălit iubirea-n zori,
Pe ploi şi vânturi uimitoare
Ce-au pus sechestru pe ninsori.

Am încercat să scriu pe vreme,
Ceea ce simt, nimic în plus,
Pe ceasul încleştat, ce geme
Pe paginile ce-au apus.

Am scris pe stele, fără număr,
De parcă aş fi vrut să pun
Pecete peste-al nopţii umăr
Şi Cerului să mă supun.

Pe vata norilor am scris,
Să pară mai pufoşi un timp,
S-au rătăcit şi mi-au transmis
Să-mi caut liniştea-n răstimp.

Am scris, cu gândul că-n tăcere
Îţi vei clădi alt univers
Şi-n urmă vei lăsa durere,
Pe care s-o transform în vers.

Ţi-am dezmembrat clipă cu clipă,
Te-am regăsit şi te-am pierdut,
Se zvântă şi se înfiripă
Iubirea ce ne-a conceput.

Eu curg ca un izvor de lacrimi
Pe paginile sângerii,
Să te iubesc plină de patimi
Chiar dacă nu vei mai veni.

Pe strune-n pragul înserării
Îţi voi aşterne alt poem
Şi tot n-am să te dau uitării
Chiar dacă, nici n-am să te chem.

În ambele mâini

 

 

 

Privesc către stele prin ceaţa iscată
Luându-mi o mostră de zbucium sub braţ,
Visez că, iubirea, în lume plecată
Îmi smulge-o privire, din cea cu nesaţ.

Gândesc că, de ploaie se-ascund, ciripind,
O mână de păsări, la streaşină-n zori,
Să-mi zdrobească visul în care mă-ntind
S-apuc o fărâmă de iarbă din nori.

Mă pierd ca o şoaptă purtată de vânt,
Ca mierea în ceaiul fierbinte de soc,
Îmi strâng rădăcina la piept, şi-n cuvânt
Găsesc alinare, nu-i vorba de joc.

Tu-mi sapi un tunel prin munţi de nisip
Şi-mi dai mătrăgună la micul dejun,
Implor bolta sfântă, şoptind, să nu ţip
De-atâta durere, şi n-am cui să spun.

Sunt flori ce mă-mbată sperând să inspir
Culoarea perfidă cu iz aparent,
Le simt de departe, nu le deconspir,
Încerc să fac jocul, tăcând insistent.

Privesc către stele, un joc de lumini
Ce zburdă purtând firul ierbii în gând,
Mi-aduce răspunsul, în ambele mâini
Am raze din care hrănesc rând pe rând.