Încă nu e iarnă

 

 

 

 

Sfâşii o bucată din mine
cu gândul să tac a amintire,
mă rup de uitare
ţipând mai crunt ca înainte
de potop.

Plâng înăuntrul meu
căutând o bucată de cer
pe care să nu-ţi fie scris numele,
ochii, palmele, cuvântul
de dor.

Cuvântu-mi strigă durerea
sfâşiind fiecare clipă
în mii de bucăţi de suflet,
în mii de amintiri, albe,
cu tine.

Toamna viscoleşte încă
îmbrăcată în straie grele de doc,
vântul rupe tăcerea
asurzindu-mi nopţile trecute,
de vis.

Nu-mi pasă, înţelegi?
Nu-mi pasă,
mâine vom trăi fericiţi.
Azi mai rup o bucată din mine,
Nu e încă iarnă.

Să trăiesc în sfârşit

Iar plânge toamna-n lacrimi de iubire,
iar mă trezesc în noapte suspinând,
m-ai pustiit fără a-mi da de ştire
că locuieşti numai la mine-n gând.

Zadarnic frunza fiartă mă pândeşte
să-mi înfăşoare-n roua ei durerea,
mă strânge miezul nopţii, ca un cleşte,
numai în tine-mi găsesc mângâierea.

Iar plânge toamna plăsmuind poeme,
iar număr amintirile... la infinit,
mă răscolesc dar ştiu că mai e vreme
să te întorci, să trăiesc în sfârşit.

Mi-au îngheţat mâinile îndreptate
spre tine, îndurare implorând,
priveşte-mi ochii, e o nedreptate
să fi de fapt numai în al meu gând.

miroase-a ghid metalic

miroase-a frunze moarte

strivite sub călcâie,

a lapte smuls din pieptul

încrâncenat de dor,

a spaimă, a... departe,

bătrână, amăruie,

 miroase-a ghid metalic

făcând pe înţeleptul,

miroase-a toamnă pură, 

cu lacrimi strânse-n nor... 

miroase-a despărţire

cu freamăt de izvor.

a vânt ciudat, prielnic

alaiului de praf,

a roade aruncate în gura nimănui,

a hohote sticloase

îngenunchiate-n spini,

miroase-a destrămare,

a vers neînţeles... 

 miroase-a vorbe goale

şi n-are niciun sens.  

Iubire

 

 

 

din ceruri până în mormânt
sub tâmpla toamnei să m-aşezi,
să-mi sorbi din patimă cuvânt,
să luminezi.

să mă aduci, la ceas târziu,
căuşul palmei să-ţi dezmierd,
să-ţi dăruiesc minutul viu,
şi să mă pierd.

în sunet de vioară

 

 

 

aş vrea să-ţi iau sărutul cu mine,
într-o vară,
lacrima toamnei crude să nu-l poată atinge,
să-l port, fără tăgadă, pentru că-mi aparţine,
la gât, ca pe-o vioară,
fiindcă mă poţi convinge.

îmi pui în ochi surâsul,
din cremene de dor
îmi împleteşti speranţa nopţilor argintii,
îmi despleteşti misterul nescris dintre apusul
şi răsăritul dulce, avid al viselor
în care-mi dai iubirea, s-o port, cât voi trăi.

să-ţi cânt din el cu jale
când stelele aţipesc
pe braţul iernii crude înveşmântată-n dor,
să-mi aduci primăvara încoronată-n cale,
să-ţi susur, fără teamă, de-a pururi, te iubesc!
în sunet de vioară, să-l sorb, să te ador.
 

Visul dimineţii

Planeta noastră aţipeşte
deşi o mângâi neîncetat,
un curcubeu se iscăleşte
pe norii mei, puşi la iernat.

Pe-a locuri irişi înfloresc
în iz de toamnă ruginie,
încerc să nu-mi mai amintesc
că tu îmi eşti hărăzit mie.

Încerc să-mi spun că niciodată
n-am fost mai crudă ca acum,
sub lespezi aş dormi, mă iartă
că n-am putut păşi pe-alt drum!

Planeta noastră arde-n ape
cu gust de lacrimă, de dor...,
un dor ce nu mă mai încape
nici printre ploi..., nemuritor.

Un dor de glasul care sună
în zorii zilei ce-a trecut,
să mă sărute de zi bună
pe un vis cald, neînceput.

Un dor nemărginit de viaţa
pe care-aleg să o trăiesc
când fugi ca visul dimineaţa
iar eu rămân să... te iubesc!

De vei veni...

 

 

 

De vei veni, după un an de zile,
să-mi spui că numai e nimic din tot ce-a fost,
c-am răstignit zadarnic peste file
tot ce-am simţit, cu rost...sau fără rost...

De vei veni, cu toamna-n buzunare,
să-mi spui că frunzele-au căzut din ignoranţă,
că n-ai simţit că sufletul mă doare
şi că-ţi doreşti mai lesne o vacanţă...

De vei veni, cu lacrima pe buze,
să-mi pui în cârcă saci cu frunze moarte,
tăiate pentru gurile confuze,
să-mi spui că doi la unu nu se-mparte...

De vei veni după atâta vreme
uimindu-te, din nou, că sunt ce-am fost,
că doar de dorul tău sufletu-mi geme
şi fără tine toamna n-are rost...

Mai bine fugi, izbeşte-mi norii-n plete,
îneacă-mi sufletul, prea răbdător,
în val de lacrimi, care să mă-mbete,
să uit de tine şi de al tău dor.

De vei veni, din toamnă-n astă toamnă
să-mi spulberi printre frunze ruginii
iubirea, ce pe ruguri mă condamnă
să ard, zadarnic..., fugi, numai veni!

Mă nasc pentru o seară

 

 

 

Mă nasc pentr-o secundă să pot muri o viaţă,
Îmi clădesc nemurirea c-un suflet muribund,
Cu trupu-n neputinţa de a zbura prin ceaţă
Pun fluturilor aripi şi-n lacrimă m-afund.

Mă nasc pentru lumină în bezna netrunchiată
Să răstorn candelabrul cerului peste nori,
Să-mi zămislesc din cioburi iubirea demodată,
S-o presar peste lume în sute de culori.

Mă nasc pentru o clipă să-ndur pe veci durerea
Copacilor tomnatici, înlăcrimaţi de furtul
Chiciurii aşternute pe ramuri, în tăcerea
Ce naşte altă lume, împrăştiind argintul.

Mă nasc pentru o viaţă să înţeleg misterul
Aflat în umbra morţii dictată de puteri
Născute pentru-o clipă să înteţească gerul
Ce se topeşte-n şoapta firavei primăveri.

Mă nasc pentru o seară să-ţi dăruiesc iubirea,
Să-ţi caut dimineaţa în roua ochilor,
Să te iubesc o noapte cât toată nemurirea
Ce s-a iscat în mine topită de-al tău dor.

 

 

 

Te iubesc fiindcă exişti!

De-aş putea să spun că-n toamnă
Pierd o clipă fără tine,
N-aş putea să-ţi spun ce-nseamnă
Viaţa, ce nu-mi aparţine.

De-aş putea purta-ntr-o noapte
Un alt vis, abandonat,
N-aş putea să-ţi găsesc şoapte
Sub cearceaful parfumat.

De-aş putea să zbor spre lună
Fără raza ta, fierbinte,
Ochii tăi i-aş lua, cunună
Şi i-aş adâncii în minte.

De-aş putea, numai o clipă
Fără tine să clipesc,
Aş rosti fără de frică...
"Nu ştiu de ce te iubesc!"

Dar, atâta timp cât Cerul
Vrea în suflet să-mi domneşti,
Descifrat este misterul,
Exist fiindcă mă iubeşti!

Cred că stelelor le pasă

Vara s-a scurs printre suspine,
Toamna mă frânge-n nopţi târzii,
Adorm cu dor imens de tine
Înlăcrimând alţi zori de zi.

Chiar crezi că stelelor le pasă
De-acest imens covor de frunze?
Chiar crezi că visele mă lasă
Să-mi hrănesc sufletul cu pânze?

Luna şi-a distrus jumătatea,
Soarele-i palid ca şi mine
Deşi, nu mă-ngrozeşte moartea,
Îmi este tare dor de tine!

Chiar crezi că stelelor le pasă
De-nmormântarea frunzelor?
E clar că toamna mă apasă
Să-mi mistui sufletul de dor.

Purific nopţile cu lacrimi,
Serile-n versuri învelesc,
Probabil am vreo zece inimi
De-aceea supravieţuiesc.

Chiar crezi că stelelor le pasă
C-adorm mereu cu tine-n gând,
Aşteptând să te-ntorci acasă?
Se sting şi ele... rând pe rând.

Secunda următoare

 

 

 

Chiar în secunda următoare

Toţi norii se vor risipi,

O pată verde de splendoare

Din toamnă se va dezlipi.

 

Din nou vom prinde picătura

În braţe şi-o vom dezmierda 

Până vom îmblânzi arsura

Flăcărilor ce-o amenda.

 

Chiar în minutul care vine

Sufletu-n palme-ţi voi preda, 

Sigură că nu eşti oricine,

Ca frunza-n toamnă voi ceda.

 

Ca un covor mă voi aşterne

Trupul fierbinte să-mi sfărâmi,

În sărutări ce le vei cerne

Pentru începutul altei lumi.

Chiar în următoarea clipă

Stelele-n noapte vor zâmbi

Şi în imensa lor risipă

 La pieptul tău mă voi topi.

Te iubesc până la moarte!

Sătulă de întrebări ciudate

Cobor din norii mei tăcuţi,

S-azvârl cu frunzele în toate

Minciunile celor bătuţi.

Bătuţii vieţii împletesc

O lume-a lor, fără substanţă,

Într-un decor absurd, grotesc,

Dând adevărului vacanţă.

Avizi de a purta prin vreme
Vesmântul toamnei ruginit, 
Îşi pun pe faţă mii de creme
 Să pară puri... la nesfârşit.

Îmi iau expresiile-n palmă,
Le poartă prin dicţionar
Să vadă cât pot fii de calmă
Când mă lovesc cu-al lor coşmar.

Ca frunzele vor să mă ştie
Îngenunchiată în ţărână,
Înveşmântată în mantie
 În care toamna n-are-o mână.

Pe chipul meu, o toamnă blândă
Îşi desenează câte-un rid
Ce piere după o izbândă
Chiar dacă mulţi mă pun la zid.

Bătuţii vieţii, curioşi
Cum sunt de fapt de-o veşnicie,
Lovesc uşor, invidioşi
Că nu-mi fac viaţa tragedie.

Plutesc ca frunza arămie
Spre norii mei, să-mi iau culoare
Din ochii tăi, ce-mi dau doar mie
Esenţa vieţii, hrănitoare.

Sătulă de întrebări ciudate
Revin pe norii mei tăcuţi,
Să te iubesc până la moarte,
În ciuda celor orbi şi muţi.

Jocul de-a aşteptarea

Cum să prind aripi în noapte,

Printre vise să vibrez,

Stelele să mă accepte

Fără să le descifrez.

Cum să joc un teatru searbăd

Printre roluri definite,

Când sub ceaţă întrevăd

Zborul viselor unite.

Cum să pun sub pernă visul

Care nu s-a împlinit,

Clipelor să le schimb cursul

Spre oceanul aţipit.

Cum să împletesc o oază

De iubire şi lumină

Când în mintea lucrează

Dorul tău, plâns în surdină.

Cum să joc pe frunze moarte,

Jocul toamnei fără glas,

Când în fiecare noapte

Mă urmăreşti pas cu pas.

Cum să joc pe scena vieţii

Rolul clipelor pustii,

Când din zorii dimineţii

Te aştept, ştiu c-ai să vii. 

Târâş

Ca frunza ruginită mă voi frânge
Sub paşii tăi, râvnindu-ţi mângâierea,
În dor de verde, lacrima-mi va curge,
Pe ritmul toamnei ce-a adus tăcerea.

Ca un ciorchine copt şi plin de sevă
Mă voi lăsa la poalele durerii,
Să smulg cuvântul tău uitat în grevă ,
Să îmi hrănesc cu el meteahna serii.

Ca un miracol printre zori voi curge
Purtând în mine cioburi de rugină,
Când lacrimile nu-mi vor mai ajunge
Să împletesc un vers din rădăcină.

Ca orice trenă istovită voi parcurge
Prin roua dimineţilor fără splendoare
Drum către ochii tăi, de-mi voi străpunge
Genunchii, adunând din ei culoare.

Lăcrimând prin anotimp

Oricâte lacrimi vor mai curge
Pe-obrazul meu, brăzdat de timp,
Voi ştii că-n viaţă nu-mi ajunge
Să te-ascund sub un anotimp.

În primăvară mi-ai dat viaţă,
În vară cerul înstelat
Şi m-ai trezit de dimineaţă
În toamna ce s-a instalat.

Oricâte lacrimi vei mai şterge
De pe obrazul meu, ridat
Cu tine-n suflet eu voi merge
Prin anotimpuri, neîncetat.

Din gândul tău voi lua culoare,
Cu elixir amestecată
Şi-o voi răstălmăci sub soare,
Să-ţi dau iubirea mea curată.

Oricâte lacrimi vor mai curge
Pe toate le voi transforma
În mângâieri ce vor ajunge
Să-ţi lumineze inima.

Sunt lut

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Sunt lut, modelat în lacrimi,
Curg din barbă spre călcâie,
Praf de stele peste patimi,
Lut, din luna amăruie.

Sunt frunză lovită-n toamnă
De ploile ce s-au scurs
Peste iarna ce înseamnă
Tulpina cu-n alt apus.

Sunt un ghiocel în palma
Lutului nemodelat,
Fulgii iernii curg de-a valma
Dar, cerul mi-e înstelat.

Sunt lut, înfrunzit de viaţă,
Modelat de-un ghiocel
Ce s-a strecurat prin gheaţă
Ciripind un cântecel.

Și mâine e o zi

Eu nu am totul la picioare, Nici nu-mi doresc așa un chin, Pășesc în lumea asta mare Pe-alei trasate de destin. Nu vreau nimic din visul tău, Eu port în mine dragostea Și-i mulțumesc lui Dumnezeu Pentru ceea ce pot vedea.

Îmi răscolesc cu lacrima iubirea
Precum vârful de munte câte-o stea,
Înec printre silabe mărginirea
Dăruind, infinită, dragostea.

Îmi împletesc din amintiri prezentul
Înlocuind tristețile cu tine,
Păstrez neîntinat antrenamentul
De-a ne visa pe culmile alpine.

Veșnic ascund durerea după frunze
Ferindu-mă de toamna ruginită,
De gerul iernii așternut pe pânze
Udate-n seri, de tine bântuită.

Sustrag din stropii ploii câte-o rimă
Înmiresmând-o cu o primăvară,
Lacrima peste strofe se comprimă
Dar, te aștept să vii și mâine seară.

Bun venit, toamnă!

Firavă, ca o crăiasă
Ne-a părăsit blânda vară,
Numai în suflet şi-n casă
A rămas caniculară.

Urlet jalnic în cascadă,
Tânguiri de vânt grăbit
Se strecoară lent din stradă,
Toamna iar ne-a înrobit.

Zbucium crud de frunză arsă
Din sufletul toamnei reci,
În urma ploilor varsă
Rugina peste poteci.

Fierbe vinul în butoaie,
Fum din coşuri se ridică,
Curge timpul în şiroaie,
Peste noi urme aplică.

Unul strănută de zor,
Altul e mai răguşit,
Eu, aici, cu-al verii dor
Urez toamnei: Bun venit!

Compromis

Eu nu am mâna ta dibace
Să pot picta ceru-ntr-o stea,
Deşi, mereu vor să se joace
Sute de stele-n palma mea,

Eu nu am ochiul tău cel ager
Ce vede-n timp, sau după el
Dar, simt aripile de înger

Chiar dacă, uneori, mă-nşel.

Eu nu am darul tău de-a naște
Izvoare-n cupe de cleștar,
Deşi, acel ce mă cunoaște
Îmi bea din suflet al meu har.

Eu n-am privirea-ţi jucăuşă,
Sau alt motiv întemeiat,
Deşi, am pus cifru la uşă
Atunci când totul s-a încheiat.

Eu nu am gânduri de felină
Să sfâșii tot ce întâlnesc,
Deşi, renasc din rădăcină
Şi-aşa firavă, eu iubesc!

Iubesc să râd când văd apusul,
Iubesc să dăinui peste nopţi,
Să lupt şi să înfrâng opusul
Îmbătând chiar cu struguri copţi.

Iubesc să dărui primăvară
Sufletului îmbătrânit,
Scăldat în lacrima amară,
Cu al meu vers, neprihănit.

Iubesc s-adun izvoru-n cupă,
Să-l redau celor însetaţi,
Chiar dacă toamna îmi astupă
Copacii goi, îndureraţi.

Iubesc ţărâna gliei mele
Chiar dacă printre stele zbor,
Pot picta fără acuarele
Lumea pe care o ador.

Iubesc secundele în care
Sunt un copil nevinovat,
Dar în genunchi îmi cer iertare
Dac-am trecut neobservat!

Toamnă în suflet

Mi-e sufletul un bob de rouă
În care găzduiesc iubire,
Chiar dacă straşnic mă tot plouă
Cu sloiuri ce tind să-mi răsfire
Inima-n mii de bucăţele.

Mi-e sufletul un bob de grâu
Păstrat precum o pâine caldă,
Stropită cu vin dintr-un râu
În care dragostea se scaldă
Oglindind mii şi mii de stele.

Mi-e sufletul un bob de soare
Aprins în amiezi arzânde,
Luptând prin pete de culoare
Cu şevaletul ce cuprinde
Un curcubeu fără perdele.

Mi-e sufletul rănit de-o toamnă
Venită-n grabă peste noi,
Ocrotesc firul ce mă-ndeamnă
Să-l apăr de vânt şi de ploi
În parcul plin de albăstrele.

Mi-e sufletul o picătură
Cu puteri neobişnuite.
Nu vreau să îl hrănesc cu ură
Ci, cu iubiri nemărginite
Ce-au colorat visele mele.