Vă rog, chiar să mă criticaţi!

Mi-au spus atâtea guri vestite
Să nu mai lăcrimez în rime,
Poemele nu-mi sunt morminte
Iar versul, nu din mână vine,

Mi-au spus atâtea minţi ciudate
În versuri să nu mai jelesc,
Să-aştern cuvinte parfumate
Din graiul nostru românesc,

Mi-au spus atâţia cunoscuţi
Că versul meu nu-i poezie,
Că-n zadar ani aşa de mulţi
Am scris, iar totu-i o prostie.

Mi-au spus unii să ies în stradă,
Oriunde... aer să inspir,
Că nimeni n-are timp să vadă
Splendoarea dintr-un trandafir.

Mi-au spus amici şi fraţi mi-au spus
În amănunt să nu pătrund,
Ceru-i doar bleo şi tot mai sus,
Iar eu sub rime mă ascund.

Printre mâini viaţa-aş irosi,
Chiar să pun punct, mi-au spus concret,
Timpul e scurt în orice zi,
Nu-l poţi opri cu vreun decret.

Că aş zbura doar printre vise
Mi-au spus unii confraţi de zor,
Că-n paginile mele scrise
Sunt numai lacrimi prinse-n dor.

Că mă învârt ca-ntr-un ceaun
Lăudându-mă cât iubesc,
I-adevărat, dar cui să-i spun?
Că eu iubind, nu ameţesc.

Că aş cânta iubirea-n van
Când ea de fapt... nu mai există
Nici în prezent, nici peste-un an,
Iar slova mea e mult prea tristă.

Vă rog, prieteni sau străini,
Vă rog, chiar să mă criticaţi!
Dar sufletul acestei mâini
V-aş implora să nu-mi luaţi!

Viaţa ne curge oricum ar fi,
Clipa îmi sorb mai cu nesaţ,
În urmă las patru copii,
Nu doar ceşti uscate cu zaţ.